De pe facebook adunate și-napoi la lume date

munte la apus

Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.

Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.

§1

De vineri seara.
Plouă, n-am umbrelă, mă așez sub singurul copac ce mai are frunze.
Tot mă plouă, dar mai rar, asta chiar contează când porți ochelari.
Urc în autobuz, lentilele se aburesc. Puștanii de lângă nu comentează din politețe, suntem prea intimi. Le-aș spune să râdă cu pofta cât mai au timp.
O dată am “arătat cu degetul” către un aburit. De la o vreme știu că și aburiții văd.

§2

Norii, chiar și împinși de vânt, în liniște se revarsă…

§3

E binevenit un loc frumos la care să te gândești atunci când simți că te năpădește întunericul… sau ca leac pentru insomnie.

Piatra Craiului cabana in munti

§4

Cactusi Pe facebook (a se înțelege orice rețea sau tip de comunicare online cu „public”) tendința individuală este de a da bine, de a puncta momentele care aduc o minimă satisfacție.

Citesc însă cu luare aminte statusurile în care simt realitatea așa cum e, cu toate ale sale, nu doar proeminențele roz. Veridicul e dușmanul plictiselii chiar dacă nu e ușor de asimilat – în cazul meu, în al vostru… luați de cugetați.

Și sunt puține expunerile brute, neșlefuite, neîndulcite pentru că maturitatea aceasta virtuală vine o dată cu exercițiul unei expuneri personale și impersonale în același timp (o încercare este și cea de față).

Scriam pe blog, cu mult înainte să ne facem veacul pe facebook:
„îmi cunosc atât de bine slăbiciunile încât le știe toată lumea”. Încă nu-mi vine să cred că eu am scris fraza asta cu mult, mult miez.

Sunt și vanitoasă iată.

§5
fluturas in palma

Ce se vede: un fluturaș în palmă.
Ce NU se vede: un fluturaș amorțit fără putere de ripostă.

§6

Vine o vreme când răspunsurile altora își iau zborul, doar ale noastre ne aparțin întrucâtva…

§7

Cumsecade = cum se cade, cum se cuvine;
Cred că e unul dintre acele cuvinte românești pe care dacă le și gândești, nu doar lași automatismul gurii să le rostească, îți par dintr-o dată pline de bogăția limbii. E folosit mult prea rar acest „cumsecade”…

§8

Am văzut-o intrând în casă, mică și slabă, dar vioaie, exact cum îmi imaginez femeia de la munte, cea care toată viața urcă și coboară fie doar și pentru roboteala din jurul casei.
Și mi-o tot imaginez cu pasul iute pe potecuțele înguste de parcă mi-aș dori să fiu eu aceea.

satul Magura

§9

Serile în care merg sfârșită spre casă sunt doar oglinda unei zile în care n-am făcut destul pentru alții și n-am făcut ce trebuie pentru mine.

§10

Scriu pe câmpia minții tot ce am de scris și nu mă pot opri…

§11

Când simt tristețe adâncă și pentru o clipă, în vulnerabilitatea mea firească, interiorul o eliberează înspre alți oameni… știți ce aștept?
Să-mi fie luată tristețea așa cum e, să nu fie interpretată, să nu mi se presupună motivele, să nu fie făcute conexiuni cu o parte din evenimentele din viața mea, să nu… nimic!
Când un om îți mărturisește tristețea lui în forme pe care reușești să le percepi, fii lângă el și atât.
Viața fiecăruia dintre noi e mult mai complexă decât lăsăm să se știe și atunci de ce ne place să credem că „știm noi mai bine” ce e cu altul??!
O privire sinceră spre noi înșine face mai mult bine celor de care ne pasă decât toate „învățăturile” ce ne ies pe gură…

§12

Interesul e pe măsura firimiturilor.

§13

Domn prezentabil, 50 de ani, cam 1.90, înțolit, parfumat, cu țigara aprinsă în fața liftului.

Eu: Vă rog să stingeți țigara, să nu urcați cu ea în lift.
El: Atunci urcați singură, îl iau pe următorul.

Unul dintre momentele când mi-aș dori să am un aparat cu electroșocuri.

§14

 De la bloc, voce hotărâtă de fetiță:

„cine nu e gata, îl iau – pur și simplu – cu lopata!”

 Pur și simplu.

§15

Nu m-am putut abține în fața bătrânelor uși găsite deschise ale facultății de matematică. Am intrat, am ajuns în holul întunecos și după 15 ani nimic nu pare schimbat. Până și portărița m-a întrebat ce caut pe un ton erupt din ecoul altor vremuri. Am ridicat din umeri în căutarea unui răspuns. Nu cautam nimic. I-am spus și ei, mi-a întors spatele continuând impasibilă să stingă lumini în sălile de la parter.

Facultatea asta poate fi infinit mai întunecată, știu prea bine, și cu toate astea mă strecor cu regret pe ușile întredeschise ce separă două lumi, două timpuri, două vieți complet diferite ale aceluiași soldat al sorții.

§16

Stau sub un pom căruia îi cad doua-trei frunze pe minut. E plăcut sentimentul, nu zic ba, dacă n-aș avea senzația că se scutură tot până vine autobuzul…

§17

O cioară spărgea o nucă pe un Audi. 

§18

Demn de dispreț: vinovatul ce arată cu degetul spre acuzator de parcă asta i-ar anula fapta. Vinovatul e vinovat.

§19

Când stai mereu la mila celui cu grăunțele atunci așteaptă-te și la ziua tăierii…

§20

În seara asta la coadă la o patiserie mă uitam cu tot mai multă disperare cum femeia de dinaintea mea cumpăra toți melcișorii cu nucă, unul câte unul, vreo zece să fi fost, măcar doi să rămână, măcar unul, ultimul, dar nu, raftul a rămas gol, mă simțeam iată teribil de ghinionistă, voiam să-i duc la spital nepoatei mele, îmi ceruse anume cu nucă și nimic altceva, iar femeia, femeia din fața mea era atât de grasă încât am simțit că uneori nedreptatea se strecoară în cele mai perfide chipuri, mă luptam cu propria-mi toleranță, hai că le ia pentru copiii de-acasă îmi spuneam auto convingător, oi lua și eu altădată, și aproape că trecusem peste moment când a venit autobuzul, femeia s-a urcat cu dubla-tripla ei „contribuție”, ca mai apoi, dând din coatele imense și-a făcut loc să mănânce. Melcișori cu nucă.

§21

De-a autobuzul de duminică seara.

Când am urcat mirosea a câine ud – coborâse o tanti cu cinci cățelandri după ea, apoi m-a izbit ceva iz de aurolac de la un om ghemuit, însă de câteva minute a urcat busuiocul [lui Sf. Dumitru] și a mai dres câte ceva.

§22

Două cazuri consecutive de copii super-ultra-mega-răsfățați în autobuz. Undeva între 4-6 ani ambii (destul de mari pentru smiorcăieli isterice sau lovitul străinilor ca și pentru apelativele „bebiță”, „bebel” – unul dintre ei). Părinții… definiția nesimțirii. Și cred că doar așa se explică: răsfățul, dincolo de un anumit prag, e lipsa de bun simț transmisă ca formă de educație… în familie.

§23

Vine o zi când pe unul dintre copiii bolnavi de cancer îl cunoști, l-ai văzut crescând, îți poartă numele…
Vine o zi când realizezi că degeaba ai dreptate cu una sau alta.

Acum o vreme, pe când se-apuca bor-ul să ridice catedrala, spuneam că ne-ar trebui mai degrabă un spital de leucemie pentru miile de copii bolnavi.

p.s. Nu vreau să comentați pe tema asta, doar uitați-vă în jur și nu uitați: suferința e a oamenilor, oamenii o produc, iar alinarea tot de la oameni vine.
Vreți să vă rugați? Mergeți într-un spital de copii pe secția de oncologie… acolo e Catedrala.

§24

viața e urâtă când alegi prin ploaie cu ochelarii aburiți pe interior, plini de apă pe exterior,
viața e și mai urâtă când gardianul îți închide ușa în nas pe motiv că s-a terminat programul,
viața e aproape frumoasă când vezi că e fără două minute și-i arăți ceasul prin geam gardianului care-ți deschide,
viata e deja frumoasă când doamna de la ghișeu te servește cu răbdare,
viața redevine urâtă când pierzi tramvaiul și îngheți așteptându-l pe următorul,
viața îți surâde când sună telefonul și o voce familiară te roagă să rezolvi o problemă de mate cu segmente…

viața e un soi de alergătură, n-are a face cu frumosul sau urâtul ci doar cu ajunsul la timp…

Piatra Craiului

9 Comentarii

  • Imi plac butadele 9,19,20. Grasei i-as fi pus o piedica. Casuta aceea din povesti e minunata, imi construiesc si eu una. Vorbesc la prezent. Am si eu niste ganduri din astea, mi-e cam teama sa le public.

    • Ce-ar putea fi de mirare sau de cârcotire la niște gânduri cât se poate de omenești în fond??! Eu le scriu de pe telefon că e mai simplu însă fb-ul e un loc unde lucrurile se frunzăresc repede, se perimează și bunele și relele cu aceeași măsură, aici se așează firesc în mersul vremii.

  • Nu am facebook din convingere, sau din NEvoinţă. Nu îmi lipseşte, nu îl vreau, nu îmi face trebuinţă. Ar fi o nouă dependenţă de internet, iar de o vreme am început să îmi iubesc libertăţile şi mai cu seamă alegerile.
    Îmi place( ştiu că mă repet) mult tare cum te încadrează noua tunsoare. E o Claudie soră mai mică cu Fata Soarelui de altă dată.
    Mi-eşti tare dragă.

    • Eu încă mă mai lupt cu apucăturile și-mi place să cred că deseori înving prin faptul că am tentația la îndemână, dar îi rezist. Pe de altă parte și când pierd… pierd! 😀
      În privința fb-ului singura chestie pe care am să i-o reproșez este că îi obișnuiește pe oameni cu comoditatea: se răsfoiește doar ce e acolo la îndemână, poze sau maxim câteva rânduri.
      Mă bucură tare vizita ta aici, te îmbrățișez >:D<

  • Eu personal compar facebook-ul cu perioada comunist dictatoriala. Scoatem in fata doar reusitele, fatada frumoasa, ascundem (sub pres) sacrificiile si efortul, ne uitam la masina altuia si ne roade o mica invidie, ne uitam la pozele altuia: “uite, si-a luat masina si are al 2lea copil, ok, e suficient ce stiu despre el, dada, e prietenul meu”. Falsitate, superficialitate, patul lui Procust.
    Cu un pic de efort, putem identifica si planul cincinal al nostru, al celorlalti.

    De felul meu sunt destul de brutala. Inclusiv in online. Recitesc uneori ce scriu (comentariile, in special, nu filozofeli de ale mele) si imi dau seama ca pot fi interpretate ca fiind agresive. Sunt prea directa…

    • In cazul meu fb-ul e locul unde sunt directa, acida. Nu sanctionez chiar tot ce prind, dar iveste-mi o ocazie si izbucnesc.
      In ultima vreme am inceput sa ma debarasez de retea, nu atat din motivul “toate bune si frumoase” (atat de bine explicat de tine) ci pentru ca nu ma mai pot folosi de ea – s-a schimbat oarecum politica de afisare a postarilor intr-un fel in care ratez cam tot ce ma intereseaza si, in plus, in batalia blog vs. facebook sunt de partea blogurilor chiar daca lumea nu vrea sa paraseasca reteaua pentru a citi un articol…

  • Chiar zilele astea ma gandeam “rasfoind” diverse conversatii si ganduri scrise ca mi-ar placea sa le adun pe blog….Facebook nu mi-ar lipsi, pana acum am inchis contul de doua ori insa ce te faci cu prietenii care nu vor decat comunicare pe facebook…:(

  • Insa partea placuta a facebook-ului e ca am vazut pe wall noutatile de pe blog, e ciudat ca pe e-mail n-am primit nicio notificare….

    • @Ren: fb-ul trebuie luat ca atare, fie doar și pe post de mesagerie, doar că inevitabil ajungi să stai mai mult timp și să te lași încercat de diverse frustrări.
      Cât am fost în Canada era extrem de greu să văd anumite postări de la munte și în același timp să-mi astâmpăr dorul de prieteni. Mari frustrări erau însă decalajul orar (sentimentul că sunt ultima care află) și timpul mult petrecut… zău că nu știu când trecea!

      Am și eu momente când îmi vine să nu mai fiu activă, să păstrez doar pagina pentru postările de pe blog, iar contul doar cât să accesez mesageria însă la cum evoluează rețeaua, cu tehnici tot mai enervante, văd că timpul petrecut a început să scadă de la sine.
      Mă retrag spre blog și intenționez să o fac tot mai mult, aici interacțiunea e mai puțină, dar mai intimă și mai trainică 🙂

      p.s. o să mă uit să văd ce a pățit abonarea, cu timpul toate „ruginesc”, chiar și în online.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *