Cade pădurea pe mine…


Cade pădurea pe mine… și mie îmi lăcrimează ochii a munți aflați departe. M-am amăgit mult în ultima vreme și mi-am tratat sevrajul cu potecile apropiate ale Postăvarului. Sunt frumoase, e tare frumoasă pădurea din jurul meu, dar adevărul este că nu e destul. Mi-e dor de munții înalți, de creste, de dormit la un refugiu, de negânditul la acasă. Cumva, n-am reușit să trăiesc experiențele astea pe deplin niciodată, nu știu unde mi-a fost capul, de ce n-am lăsat totul baltă cu săptămânile, cu lunile, să-mi duc la capăt nebunia, de ce să trebuiască să aștept acum ani întregi până copila își va putea vedea de viața ei ca eu să mi-o pot dedica pe a mea, riscând mai mult decât mi-am permis până să fiu mamă. Mi-a fost oare teamă sau egoismul meu a fost insuficient? Poate lipsa de organizare sau poate lipsa unui tovarăș de nebunie… sau poate doar eu cea care nu duce lucrurile până la capăt mai niciodată.
Cade pădurea pe mine și mi-e tot mai teamă să umblu singură, să mă uit cu orele pe poteci puțin umblate; nu-mi pare rău că mă simt mai responsabilă ca oricând, îmi pare rău că mă îndepărtez de sufletul muntelui. Cuvintele se împotmolesc în fraze goale, știu ele ce știu, căci trăiesc o singurătate spirituală ce se adâncește tot mai mult. Uit tot mai mult și tot ce uit mă omoară pe dinăuntru, mă urâțește pe dinafară.
Cade pădurea pe mine și metafora mă strivește tot mai puțin de fiecare dată.

15 Comentarii

  • Ma cuprinde uneori acelasi sentiment. Ma uit la pozele din vara, nu conteaza care vara, si imi spun ca n-am mers indeajuns, ca ar fi trebuit sa stau mai mult, cu cortul, de exemplu.
    Ne trebuie si un partener de drumetie sau explorare care sa fie cuprins de aceleasi dorinte, sa impartasim aceleasi temeri, mistere, prin paduri sau prin munti. Saptamana trecuta mi-a zis cineva sa mergem la Comana si eu am crezut ca vom face o tura serioasa, de 15 km macar, si persoana respectiva a spus sa stam o ora, ca vrea inapoi, in Bucuresti.
    Chestia asta a fost ca si cand cineva mi-ar fi luat farfuria cu mancare din fata.

    • Cert e că mai mereu irosim timp și uneori ne dăm seama cam târziu cât de valoros este acest timp. Pe de altă parte sigur aș avea mustrări de conștiință dacă aș înțărca fetița și aș lăsa-o în grija cuiva cât îmi fac eu turele pe munte… căci sigur mi-aș dori tot mai mult.

    • Din experiența mea, dacă m-aș fi bazat pe ”ne trebuie și un partener de …”, nu aș fi făcut și nu aș fi ajuns nici 5% din ceea ce am făcut și pe unde am ajuns. Este o iluzie că ”ne trebuie”, este un semnal de teamă, este o idee preconcepută, dacă vrei (belief). Aceste idei preconcepute cu care suntem practic infiltrați din afară, apoi din propriul interior, ne blochează viața în sine, ne țin într-un colț pe care îl denumim noi ”comod și sigur”. Viața are putere în afara acestui colțișor, atunci când simți din toți porii toate emoțiile, indiferent dacă sunt pozitive sau negative. Nu te lăsa prins de acest ”îmi trebuie neapărat un partener ca să ….” pornesc …. În general cuvântul ”trebuie” implică blocaje la nivel subconștient și după cum se știe, subconștientul ne dictează viața.

    • Așa este, Anka, acel trebuie ar trebui să îmi/ne dea de gândit.
      Cert e că atunci când eram singură, nu îmi trebuia musai un partener pentru a face diverse, ieșeam tot mai des din zona de confort.
      Apoi a urmat o perioadă când mi-am dorit anume să fac lucruri doar cu Andrei sau cu prietenii apropiați.
      Acum aș face de toate, singură, cu prietenii, aș încerca lucruri noi, dar asta și poate pentru că e ușor de zis, greu de făcut – deocamdată rolul de mamă e prioritar. Ce va urma însă, va fi interesant de văzut, însă mă văd ieșind cu adevărat din zona de confort abia pe la 40-45 de ani. Nu mă întreba de ce, dar așa simt. Parcă aștept să mă mai „coc”.

      • Nimeni nu știe ce va urma. Măcar chestia asta știm sigur că nu o putem controla, oricât încercăm. Viața e plină de surprize și de schimbări. Am auzit că există oameni care nu știu ce înseamnă ieșirea din zona de confort și așa mor. Că o fi bine, că o fi noroc sau ghinion, nu știu, pentru fiecare există o părticică de predestinare. Am crezut mult în predestinare, apoi a venit trendul ăla cum că poți realiza absolut orice, dacă vrei. M-am lămurit în ultimii trei ani că nu e așa și că bagajul genetic cu cota de predestinare este foarte important. Savurează zona de confort, e bună, vezi ce poți face cu ea, ia-o ca pe o perioadă de pregătire dacă vrei, încearcă, testează, experimentează, învață, citește, întreabă, întâlnește-te. Rolul de mamă nu e întâmplător, nu degeaba ai fost aleasă și ai acceptat rolul. Nu ”aștepta să te coci”, că nu e ca cu drojdia de bere 🙂 Lucrurile se întâmplă de la sine, depinde de noi să le înțelegem în esența lor. Teoria e mereu mai simplă decât practica, știi … e ca profilul de pe Facebook față de profilul de pe stradă. De multe ori remarc că pe FB și pe Linkedin s-au adunat numai oameni ”de mare succes”, în timp ce străzile colcăie de ”ratați”. Trăim în dimensiuni duale și asta schimbă fața valorică a relațiilor umane, printre altele.

    • Am atins, trec des prin și inevitabil prin punctul ăsta…
      Și totuși trăiesc o perioadă frumoasă, Miruna îmi aduce multă bucurie, și nu doar ea, ci noi trei, familia noastră cu totul 🙂

      • Toate trec. Absolut toate trec …. Stagnarea e o iluzie. Dacă nu ”înaintăm”, tot nu stagnăm. Uneori o luăm înapoi, dar nu stagnăm. Stagnarea are un rol bine definit, este o pregătire sau un avertisment. 🙂

  • Tot aici ai fi ajuns … si daca mergeai cu lunile si iti astamparai dorul, ar fi fost temporar doar. Peste o vreme ai fi tanjit din nou dupa creste. Asa e la mine cel putin 🙂

  • Citind ce ai scris, mi-am reamintit să mai apreciez o dată și încă o dată faptul că …. nu mi-am irosit timpul în viață, deși am avut și eu perioade, mai lungi sau mai scurte, când frustrarea de a nu fi acolo unde vroiam, în sălbăticie, în Himalaya sau prin Alpi sau chiar și prin pe atunci apropiații Carpați, punea stăpânire pe mine. Cu mulți ani în urmă mi-am dat seama că, cu cât ai mai multe pasiuni (hobby-uri), cu atât șansa de a apela la unul dintre ele, în funcție de faza prin care te lasă viața să treci, este mai mare, astfel încât suferința dispare în mare măsură. În fiecare fază a vieții noastre facem ceea ce e posibil la momentul respectiv. Arta de a trăi este, printre altele, aceea de a accepta fazele în așa măsură, încât să nu regretăm. Nici la momentul trăirii lor, nici ulterior, când ne uităm înapoi peste umăr. Totul are un sens până la urmă, deși ne scapă. Dacă avem noroc, îl pricepem ulterior și apreciem ce a fost și ce este.

    • Nici nu mi-aș imagina viața fără hobby-uri! Mai ales fără cele în aer liber!
      Aproape că nu pot înțelege cum se poate trăi fără… De putut se poate, dar cât de sărac poate fi acel timp trăit fără momente de pasiune, de investiție sufletească, psihică, fizică.
      Și dacă uneori nu apreciez prezentul, recunosc că mi se întâmplă des, o fac totuși retroactiv. E un întreg proces de a te pune față în față cu tine însăți și de obicei concluziile sunt cu totul altele decât starea de nemulțumire sau de frustrare de la care s-a plecat… Ceva de genul „unde dai și unde crapă”.

  • Chestia cu a nu aprecia adesea prezentul e oarecum ca și cu chestia iubirii necondiționate. E un concept extrem de greu de aplicat. Să îi iubești necondiționat pe cei care te fură ostentativ, care te mint, care te înșeală … încă nu am reușit și la momentul acesta mi-e clar că nu îmi apreciez prezentul. Am încă credința că există un sens în culisele a tot ceea ce (mi) se întâmplă, dar încă nu îl deslușesc. Și ca orice boală sau suferință a cărui origine nu o cunoști, e imposibil de vindecat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *