Arzând întru sine

Celui care ochii îi sclipesc de fericirea efemeră a focului de cetină plin de scântei sau la învolburarea excesivă a focului de paie, acela în taină va tânji la focul mocnit şi stăpânit al lemnului de esenţă tare, după cum şi acela încătuşat de căldura blândă şi neschimbată a focului potolit va tânji la arsura plină de zbuciumul în care o singură clipă capătă dimensiunea unei întregi vieţi.

Tânjind spre a fi mistuit, sufletul omului aleargă deseori câmpii nesfârşite descoperind că orizonturile îi sunt îngrădite de însuşi nerecunoaşterea propriului dor de mistuire.

Doar aceia care au trecut prin focurile-văpăi şi prin focurile-cămin înţeleg că viaţa e ca un jar în care mai pot scormoni o vreme în funcţie de cât şi cum au ars.

Doar aceia trăiesc fericirea sărăciei cu bani, iubirii fără recompensă, căutărilor pline de renunţare şi a fiecărei zile în care pot visa la libertate fără să o dea jos de pe piedestal şi astfel, nedestrămându-i pentru totdeauna, menirea.

Doar aceia ştiu să dea un nume dorinţei de viaţă, să nu poarte mânie celor mai ascunse temeri, să nu-şi regrete îndrăzneala cu care, îngenunchiaţi sau nu de trecerea timpului, şi-au privit în ochi propria cenuşă cerându-i cu toată slăbiciunea umană, resurecţia.

p.s. un fel de update provenit dintr-o discuţie privată cu privire la primul paragraf,

daca las in spate metafora cu focurile, cel care iubeste patimas isi doreste o iubire asezata, iar cel care iubeste asezat si-ar dori macar o data in viata o iubire tumultoasa si pasionala.
ei bine, unii le traiesc pe ambele.

1 Comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *