Amintiri din copilărie. Prânzu-al mic

casa gorjana Tehomir prispa

Ieri mergeam spre casă bucuroasă de captura din sacoșa mea ce mirosea a pătrunjel, mărar, roșii, ceapă verde, mintea și inima însă îmi colindau pe drumul amintirilor, printre rândurile de mirodenii din grădina de la țară și chiar mai adânc de atât, printre amintirile timpurii ale copilăriei. 

Și mi-am amintit una dintre diminețile obișnuite când aveam vreo trei-patru ani și mergeam cu tataia cu vacile căci eram prea mică să merg singură sau să rămân prin curte de capul meu. De parcă aș fi vrut vreodată să rămân acasă când era vorba de dealuri??! Cât mamaia mulgea vaca, eu și tataia mâncam câte ceva, șuncă cu ceapă și pâine neagră fiind meniul obișnuit. Nemaipomenit de bune și n-o spun din pricină că amintirile se îndulcesc cu timpul ci pentru că în viața aceea simplă de la țară nu prea aveai cu ce compara bunătățurile și le apreciai cum se cuvine pe cele pe care le aveai dinainte pe masă.

Și tataia avea un obicei nemaipomenit când era vorba să mergem cu vacile: pregătea un pachețel, învelea o felie de șuncă și pâinea la un loc într-o jumătate de foaie de ziar și le îndesa împreună cu ceapa în buzunarul de la haină. Mamaia însă, ne prindea în fapt și parcă și acum o aud:

– Dar’acuma! Tocma’ ce vă ridicarăți de la masă! Că doar n-oți sta pân’n sară pe cioacă!
– Lasă babo, când s-o face prânzu-al mic stau la umbră de mărăcine și desfac ziarul.

Și chiar stăteam la umbră pe când vacile se mai linișteau din păscutul hămesit și ritualul mă umplea de nerăbdare și bucurie. Din ziar izbucneau afară miasmele de șuncă și pâine neagră, totul era îmbibat de grăsime, tataia își scotea cuțitașul și felia șunca, ceapa o storcea între podul palmelor și după ce totul era pregătit începea festinul. Puteam să fiu mâncată de zece ori și tot n-aș fi spus gata tătaie, mă săturai! 

dealuri gorjene
dealul numit „Pe față”, iar locul cu pricina „Crovul al mic”, existând și unul Al mare

cioacă = deal
prânzu-al mic = masa de ora zece, dar care se lua mai mult în zilele de muncă ce începeau de la ora șase dimineața
prânzu-al mare = masa de ora unu-două după-amiaza
șuncă = slănină

casa gorjeneasca cu prispa
Detaliul casei unde am copilărit, privire din grădină. Pe când casa mai avea prispă.

10 Comentarii

  • ce frumos, claudia! sa mergi cu plasuta prin montreal, si sa-ti zboare gandul pe dealul ala, minunat 🙂 la noi in cap suntem peste tot si mereu, cum ar veni :))
    eu cu vacile n-am mers, dar mai prindeam cate un scos de cartofi, toamna, pe campul nesfarsit, si stiu exact cum zici cu slanina aia si totul unsuros, n-am mai mancat mese mai bune ca atunci, e drept. ce bine ca am apucat sa traim si vremurile alea, a fost bine de noi, de fapt!
    hugs! P.S. vedeti ca nu va mai merg ceasurile, nu mai stiu cat e ora in canada.

    • @Did: am fost norocosi ca am apucat sa traim bucati autentice din viata de dinainte de televizor si internet. Acum cei de la tara au lasat vacile si cultiva legume in… farmville 😐
      Foarte multi copii de la tara au invatat carte datorita vacilor, alfel nu era timp de stat si buchisit…

      Ceasurile par sa mearga, daca tot nu le vezi, ai o problema cu javascript-ul 😀

    • @Miky: toti ne ducem, dar nu in acelasi timp…
      Oricum astfel de nostalgii ma apucau si acasa, nu are legatura ca sunt aici sau in alta parte, cum spune si Did mai sus, „la noi in cap suntem peste tot si mereu”…

  • Povestea ta mi-a încălzit sufletul.
    Mersul cu vacile o îndeletnicire care în primii ani ai copilăriei mi se părea o corvoadă, ajunsese să devină scopul vacanțelor mele din facultate.
    Cu bunica mergeam când eram de școala generală și liceu. În facultate nu mai era de cât bunicul. Acum nu mai este niciunul. Îmi amintesc de ei cu lacrimi în ochi.
    Poveștile și sfaturile bunicului mi-au influențat viața profesională 100%.
    Îmi amintesc clar decorul și discuția în care am ales ce voi face după facultate. Eram cu bunicul cu vacile în zăvoi în ultima mea vacanță la țară. Ce lumină, ce culori, ce miresme și ce suflet ușor!

    • @Corina: sa mergi cu vitele la pascut era cea mai usoara dintre treburi si in plus aducea joaca cu alti copii, invatat, citit in voie…
      Sunt frumoase aceste amintiri si intr-adevar si pe mine m-a marcat tataia cand imi spunea sa invat carte si ma incuraja cand am plecat la oras intr-a cincea: sa-i faci praf, tataie, sa le arati ca esti copil destept de la tara…

  • Ce frumos! Emotionant! Mi-ai trezit amintiri cu bunici, dealuri si viata la tara…
    Niciodata nu m-as satura de sunca cu ceapa…

  • Mai… ce-i cu acest dezmat de miresme si de viata? Ce frumos, Claudia! Asa, romaneste, taraneste. Mie inca imi place sa mananc taraneste. Simplu asa.

  • Faci tu ce faci si mai „arunci” cate una de imi umple inima de emotie. Vacile, dealurile, viata la tara si chiar primele pilpairi ale iubirii imi revin in minte citind randurile scrise de tine. Dialogul, deosebit de autentic, este cel care m-a ravasit cel mai tare. Multumesc pentru momentul de mare sensibilitate pe care mi l-ai oferit, care a facut sa apara si cateva lacrimi. Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si tot ce-i mai bun pe masura gandurilor tale frumoase!

    • Nea Mitica: eu uneori cred ca am „crescut” acolo sus pe deal, parca doar acolo era timpul destul pentru ganduri, carti, joaca, copilarie, prietenie, maturizare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *