A uita despre tine înseamnă a afla despre mine

melancolie cu o padure desfrunzitaPe cât e de omeneşte să uiţi pe atât de inuman mă simt uitând.

Multe dintre cele uitate pot fi recuperate cumva, ca miile de versuri la un loc ale poeziile învăţate în şcoală de pildă, ce s-au dus, dar nu-i bai, de acea există cărţi. Dar am uitat şi irecuperabilul ce doar amintirile mai puteau salva şi cel mai de preţ bun pierdut sunt oamenii.

Că sunt prieteni buni ai unui segment de timp, colegi de şcoală, vecini, prezenţe fugare, dar marcante, toţi există acolo în căuşul aproape strâns al amintirii lor, cu un chip sau chiar cu o întreagă poveste, cu o frază pe care aş putea-o spune oricând despre ei, dar fără un nume.

Mă învârtesc în jurul acestui subiect de ceva vreme şi cum am scanat nişte poze vechi, adevărul m-a privit crud şi neiertător prin ochii fiecărui chip pentru care n-am avut nume. Din gimnaziu am o poză cu toată clasa şi, din fericire, am scris atunci numele colegilor pe spatele fotografiei. Din liceu, n-am nici o astfel de poză, nici măcar una cu jumătate de clasă… Pe cei zece colegi din clasele I-IV mi-i amintesc, un alt semn că anii aceia (la ţară) mi-au plăcut mai mult ca următorii (la oraş).

tristetea celui ce ramane - copacul gol, copac cazut

Am pus aceste poze alb-negru cu copaci desfrunziţi sau viscoliţi pentru că uitarea e tristă şi pentru că mă simt capabilă de această tristeţe.

Nu pot să nu mă întreb:

mi-i mai amintesc doar pe cei pe care îi mai caut încă într-o formă sau alta?
sau tocmai pentru că îi mai caut nu mi-am permis să-i uit?

Totodată îmi vine în minte bunica mea povestind de-ale tinereţii, cu o memorie surprinzătoare a numelor (şi din-acelea cu pomenirea tuturor neamurilor gen Vasili ăl lu’ Mărioara din capu’ satului de lângă Petrică a lu’ Orbu) şi îmi dau seama că ar putea fi două explicaţii: unu, întâmplările acelea fuseseră spuse de zeci de ori, memoria fiind păstrată prin viul grai al poveştii şi doi, capitolele de viaţă ale bunicii n-au presupus mutări în alte locuri şi luat viaţa de capăt de fiecare dată.

De-asta să fi uitat eu? Pentru că povestesc mult, dar ţin şi mai multe pentru mine, pentru că nu apuc să prind bine rădăcini undeva că deja altă destinaţie mi se pregăteşte??!

Când pun în balanţă de ce am uitat un nume şi pe un altul nu, îmi dau seama că mecanismele uitării reflectă perfect adevărul despre stările, sentimentele, interesele eului meu de atunci şi dacă atunci oi fi având alte impresii despre mine, cele de care aveam nevoie, acum adevărul mă priveşte printre pete maronii de pe o hârtie veche şi e dat naibii de nou şi de tranşant: te-am uitat pentru că de fapt, n-ai contat…

singuratate - singurul copac al stancii

9 Comentarii

  • @Ana Maria: ce ma intristeaza mai tare e ca am uitat si numele unor oameni care stiu sigur ca au insemnat ceva bun pentru mine la un moment dat… Nici nu m-ar mira sa fie suparati pe mine… daca ma mai cunosc 😀

  • Eu am ceva dificultati sa-mi aduc aminte de numele colegior de … liceu. Ca de cei din generala nici nu se pune problema. Nostalgiile astea te apuca cand ti-e lumea mai draga. Cred ca uitarea nu este complet aleatoare.

  • timpul trece, sau noi asa-l percepem. amintirile sunt trecut prezentificat, care exista viu ori de cate ori reinvie in memorie acel zvac din care tot angrenajul fericit al unor fapte petrecute demult raportat la prezentul constatarii irumpe si astupa metehne taciturne, serioase, grave sau delicate ale vietuirii.
    dar memoria asociata trecutului reinviat, nu de fiecare data tine pasul, uite si exemplul tau din articol si chiar din raspunsul anterior commentului, cu a respira esenta. caci simplul act al imbinarilor cuantificarii peste ani a unor timpurii fapte neinsemnand in atunci-ul realizarii lor prea mult pentru tine-le care ajungi la un moment dat (chiar cel al constatarii)sa fii, e unul supus perimarii biologice si factice. prin urmare, unde e loc de nou, vechiul lasa spatiul sau pentru viitor, cel al adaptarilor necunoasterii, pastrand sintetic o comoara din vechi.
    🙂

  • Cred ca asta e un fel de neliniste a oamenilor ce vor sa pastreze tot si sa impartaseasca cam la fel, o neliniste a oamenilor ce scriu si au adunat mult frumos. Dar tot eu cred ca e normal sa uiti sau sa mai pastrezi si pentru tine. 🙂

  • Adevar crud: ‘te-am uitat pentru că de fapt, n-ai contat…’ Poate persoana n-a contat pentru tine, dar cu siguranta a contat la randul sau pentru altii. Si un gand egoist: unii oameni chiar nu merita sa ti-i aduci aminte. N-ai la ce.
    Nu e cazul de regrete aici, cu atat mai mult cu cat in prezent metodele de cunoastere si de a tine legatura s-au diversificat. Te cunosti si te intalnesti cu oameni ce-s pe aceeasi lungime de unda cu tine.
    Par example, noi nu ne-am vazut vreodata, dar… vorba ceea: ‘ti cunosc di pi feisbuc’ 🙂

  • @Abisurile: sigur uitarea nu-i complet aleatoare de aceea e interesant sa n-o ignori ci s-o iscodesti putin.

    @ch3815h: destul de alambicat ce-ai spus tu aici, dar am inteles cate ceva 😀

    @Nami: e normal sa uiti, dar nu ma simt deloc grozav cand am impresia ca mai stiu, dar de fapt, habar nu mai am…

    @Alin: asa m-am alintat si eu sa stii: ca poate unii nu merita sa ti-i aduci aminte cu toate ca, buni sau rai, au ajutat intr-un oarecare procent la formarea mea ca om.
    Si cred ca ne cunoastem de pe bloguri insa nu-mi mai amintesc exact de cand… 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *