Ca pe vremuri


Dragă blog, ce-mi întinzi tu e o pagină albă pe care nu (mai) pot scrie, dar uite câte butoane care să mă îndepărteze de tine sunt! Eu mi-aș dori să redevenim anonimii de odinioară, liberi ca odinioară, când eu scriam și ștergeam până te lămureai că mi-era viața prea vraiște ca să o aștern în cuvinte și de aceea șopteai într-una ca un mentor în urechea-mi ca să nu mă simt singură, iar după ce n-am mai putut fi singură nici de-am vrut, tu te-ai prefăcut că-mi pierzi frecvența cum face radioul mașinii prin sate uitate de lume. Acum tăcerea ta indiferentă dacă scriu sau nu eu o iau ca pe o mustrare, mustrarea mi-e pagină albă și o putem lua de la capăt tu și eu ca doi atipici tovarăși de viață. Noi nu mai îmbătrânim. Și uite-mă cum dau din colț în colț prin ferestrele tale ca un păianjen nehotărât de unde să-și înceapă pânza, un păianjen captiv dacă s-a mai pomenit. Apăs pe buton și ies, mă întorc când mi-o fi mai greu.
Dragă blog, ce știi tu?!?

...citește mai departe ↑

Primăvara s-a furișat

Nu-mi mai amintesc să fi fost vreodată atât de indiferentă de venirea primăverii. Nu mă deranja cu nimic iarna ce n-a plecat încă – e suficient să ridic privirea și să văd zăpada pe geam – dar mă simt nepregătită pentru noul anotimp ce s-a furișat deja, neinvitat.

Și-am realizat asta în timp ce descuiam ușa blocului și într-unul din ghivecele mari ce străjuiesc intrarea erau niște ghiocei amărâți, murdari, înăspriți de vântul ultimelor zile, înfloriți de parcă nu ar fi avut de ales.
Și n-au avut…

...citește mai departe ↑

Undeva, pe drum, am fost copil

Urmăresc cu privirea copila de un an. Nu există limită a jocului și nici predictibilitate, ce începe într-un fel continuă în oricâte alte moduri – o jucărie este părăsită fără regrete pentru o alta și regăsită cu entuziasmul noutății totale. Un fir de ață poate naște povești pentru jumătate de zi. Sunt sigură că atâta vreme cât nu-și va dori să fie ca oamenii mari, jocul va fi liber.

...citește mai departe ↑

Încep să-mi amintesc…

lanturi
Cum erau alergările mele la începuturi: greoaie, scurte, dureroase, terapeutice, rare.
Cum era scrisul pe blog la începuturi: obsesie, rutină, anonim, încriptat, sărac.
Cum îmi imaginam munții neurcați, anotimpul alb, alpinismul: cu dorință, cu teamă.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată, pauza reactivează începuturile, omul redevine umil, de printre rânduri se evaporă inspirația.

Încep să-mi amintesc pentru că o iau de la capăt.

...citește mai departe ↑

Bule

Hasmas-Balan-10.jpg
Am înlemnit de multe ori în viața asta, m-am cutremurat cu toată ființa sau m-am prăbușit deznădăjduită de alte câteva ori, dar o singură dată am împietrit. N-am mai putut clipi, devenisem una cu scaunul, cu etajul, cu blocul, cu pământul. Simțeam împietrirea până în adâncul fundațiilor, aveam senzația că de mă voi mișca, toate se vor mișca cu mine, că un pas sau un gest ar smulge din rădăcini copacul existenței. Dar nu puteam să mă mișc, în interiorul meu nu mai circula nimic. Amuțisem ca acela ce n-a știut niciodată vorbi.

...citește mai departe ↑