Paradoxul salciei

[Mă ridic. Păşesc. Durerea creşte inexplicabil cu fiecare zi. Tristeţea creşte (lamentabil) şi ea. Când am căzut nici n-am fost surprinsă măcar. Mă aşteptam. Era doar o chestiune de timp pentru a răspunde întrebării revoltate de ce mie? Pentru că trebuie cuiva.

(Şi da statistica e o legea nemiloasă.) Veţi spune că sunt negativistă şi că atrag ghinionul asupra-mi. Voi răspunde doar că fiecare primeşte cât poate duce, iar norocoşii sunt, paradoxal, cei care primesc mai puţin…

dar… ]

Aşteptam

ca o salcie ce se pleacă cu fiecare frunză nouă

spre luciul unei ape ce-o îmbie

scaldarea-n valuri fine,

tot mai fine…

(pe cât de mlădios am ramurile crude

pe atât de firave-mi sunt cele bătrâne;

pe primele le pot aşa de lesne pluti – mpleti,

pe celelalte le (răs)frâng în atingeri sau vânt;

primele-mi sunt vise nebune, naive,

celelalte îmi întâmplă concretul

mecanic, cu regrete pasive)

Aşteptam

atunci sunetul frîngerii

la fel cum voi aştepta de-acum

vibrarea rădăcinilor crescând.

Şi prind atât de multe rădăcini

în fiecare urmă de pământ ce-ating!

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *