O stare, un vers, o întâmplare

I

Nu știam ce să mai cred despre vecinul de la parter, un bătrân sprinten ca un adolescent, dar care mai mereu mi se ferea din cale. Prima curiozitate când vine vorba de vecinii mei e legată de limbă: anglofon sau francofon și cu cei mai mulți dintre ei am încercat variantele de hello/bonjour până când am stabilit care cum e în funcție de accentul răspunsului.

Despre vecinul de la parter credeam că e cel puțin ursuz, paranoic, dacă nu chiar puțin surd pentru că nu-mi răspundea la salut în nici un fel. Sau poate e tatăl unui imigrant adus aici pentru a întregi familia și n-a fost nevoit să mai și învețe una dintre limbile Montrealului. Asta am crezut până ieri.

Ieri potopea și într-o mică fereastră dintre rafale am ieșit afară din clădire ca să recuperez tomberoanele de gunoi rămase goale pe care altfel vântul le-ar fi mutat trei străzi mai încolo. La întoarcere deja mă prindeau din urmă niște stropi mari, maari, maaari și cu ceva noroc l-am văzut pe vecinul de la parter cum se agită să-mi deschidă ușa la timp. Pesemne al doilea tomberon recuperat era al lui.

Îi spun un hello și-un thank you pentru ușă, îi dau tomberonul și aștept ca întotdeauna un răspuns. Ne aflam mai aproape unul de altul ca oricând astfel că era timpul să mă uit mai bine la bătrânul care chipurile fuge de mine, asta și pentru că în mișcarea mea vijelioasă am simțit că el stă în loc și vrea să-mi zică ceva.

Mâna lui s-a dus înspre gât, a apăsat un buton alb aflat sub nodul lui Adam și pe când îmi zâmbea, iar eu, eu mă simțeam trecută de toate transpirațiile, în hol s-a auzit încet și robotic:
– Thank you.

Nici nu știu cum am urcat scările indignării după tot ce crezusem despre vecinul meu de la parter chiar și la nivelul superficial la care o făcusem, fără să-i acord importanță, ci doar să mă aflu în treabă. De ieri îmi tot vine în minte proteza fonatoare, tot văd degetul care „vorbește”, de ieri îmi tot spun că iată, e anglofon, fără să simt mulțumirea, de ieri cuvântul îmi se pare cu adevărat universal, limba o particularizare.

II

umbra vs umbra.JPG
stăm cinci scaune la masă
patru de lemn, unul de ființă
cu cinci gânduri urzite
patru de lână, unul de stâncă

cazi, ordonăm cele patru
cad, răspund, cad

stăm patru scaune la masă
patru de lemn, nicio ființă
cu patru gânduri strivite
sub gândul de stâncă

III

Cine mă sună nu știe că la mine e șase dimineața. Deschid ochii după un vis ce culminează în realitate cu sunetul telefonului. E o melodie, una suportabilă, dar la ora asta e ca un tren hodorogit ce-mi trece prin casă.

Mă ridic soldățește, pașii mei apăsați zguduie casa asta de lemn din temelii, tălpile goale și umede mi se lipesc de parchet și se dezlipesc dureros. Ecoul se înfundă în pereții de hârtie însă vibrațiile călătoresc până la marginea spațiului – aud paharele cum își ating sticla unul de altul ca atunci când trece trenul ăla adevărat.

Mi se pare o veșnicie până ajung, ochii pe jumătate dorm, o să demolez casa asta, gândesc, cu atâta furie în mers. Apuc telefonul, opresc drăcia și-l trântesc la loc. Numărul începea firesc cu un prefix din altă lume, o lume cu șapte ore înainte unde nu e șase dimineața, o lume unde un funcționar sună mecanic oameni înșirați pe o listă.

Acum nu-mi rămâne decât să mă întorc în pat, așa-mi spun picioarele pregătite de sprintul spre locul ăla rămas cald ca un cuib. Mă uit tâmp afară cu ochii tot mai deschiși pe cât de orbiți înghit nemestecat lumina zorilor. N-am mai văzut de mult zorii, de luni de zile. Adorm târziu, mă trezesc târziu. M-am gândit deseori la asta, apoi am omis cu tristețe dreptul gândului să mai apară: dacă nu ești viu de ce-mi amintești că ești mort??! Fii mort!

Mă uit tâmp afară… zorii maică, zorii!
Traversez casa spre camera patului cel cald cu pași blânzi de pisică. Nu mai produc nici o vibrație, aerul se dă la o parte de parcă m-aș strecura într-o mulțime răbdătoare. Mă întind mecanic acolo unde mi-e locul. Privirea mi se împăienjenește mult prea repede pe copacul de la geam ce arde în focurile roș-portocalii ale zorilor. Verdele lui crud mă doare, când s-a făcut așa mare??! când dormeai desigur. Nu mai am putere să redeschid pleoapele, dar sunt trează, jur că sunt trează! jur că văd toată lumina aia frumoasă cum mă caută prin toate ungherele casei… sunt aici, sunt ai…

p.s. toate cele trei texte au apărut mai întâi pe pagina de facebook unde, sub degetele mele, tastele au transformat un banal status în ceva mai mult. Cum facebook este o unealtă, iar blogul un fel de acasă, nu se putea să nu le aduc unde le este locul.

5 Comentarii

  • Minunat, asa cum imi place, ungere pe suflet. Da, judecam repede dupa proprii principii si valori. Da, uneori ne inselam. Si da, “cealalta lume” ne aminteste de unde venim. Si asta e bine. Chit ca neplanificata, tragerea de maneca produce efecte neastepate.

    • Judecam in graba, superficial, avem nevoie sa tragem rapid concluzii. Luate cate una aceste mici judecati nu conteaza prea mult, dar per ansamblu formeaza un fel de realitate a lor la care ne e mai usor sa ne raportam decat la adevarata realitate. Un fel de cum sa te minti fara sa stii ca te minti.

  • Din ce in ce mai multa forta si siguranta in textele tale.Si sa stii ca nu am obiceiul sa laud – doar pentru ca asa trebuie…
    Versurile ca de obicei incantatoare. Strofele poarta un nume?
    Marcel

    • Multumesc Marcel, scriu mai rar (pe blog) poate de aceea.
      N-am numit poezia intr-un fel, poezia pentru mine e o stare. Mai greu sa gasesc si un titlu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *