Memento Mori

Citesc de câteva ore bune Memento Mori. Nu ştiu câte strofe are, ştiam că-s multe de pe vremea când am citit-o prima oară şi când, cu ruşine recunosc, nu i-am acordat atâta atenţie cât ar fi trebuit. Încă n-am terminat-o de citit şi asta pentru că reiau şi reiau strofele şi nu mă mai pot sătura de ele. Ba chiar pasaje întregi, cele despre Egiptul antic şi despre Grecia olimpica de exemplu mă surprind prin naturaleţea lor şi prin descrierile pline de înţelesuri. E prima carte a mea cu poezii de Eminescu şi pur şi simplu mă emoţionează când o ţin în mâini. E o crimă să privezi copiii de carţi. E o crima şi mai mare să te privezi singur de ele.

Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu
Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu:
În zădar el grămădeşte lumea într-un singur semn;
Acel semn ce îl propagă, el în taină nu îl crede,
Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete –
Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn.

(Memento Mori, 1872)

Si pentru ca ieri 15 iunie s-au implinit 120 de ani de la moartea poetului, ii dedic sunetul molcom, dar vibrant al unui izvoras de munte (apa izvoraste direct din pamant si e pe atat de limpede pe cat e si aerul…),

1 Comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *