10 Comentarii

  • La un capat al zilei,
    insorita.
    Zambind. Scriind.

    La celalalt capat al zilei,
    cititorul.
    Mereu admirand. Surazand.

    Laic, dar si like. 🙂

  • My comment disappeared :(.
    O sa-l mai versific inca o data.

    La un capat al zilei,
    insorita (tu).
    Zambind. Scriind.

    La celalalt capat al zilei,
    cititorul (eu).
    Mereu admirand. Surazand.

    Si aici o sa ma repet: Laic, dar si like.

  • Imi plac paralelismele pe care le realizezi in aceste versuri.
    Dar mai mult, sti ce simt Claudia cand iti citesc versurile? Simt (inexplicabil) bucuria care te cuprinde in momentul creatiei. Cred ca te incearca stari profunde cand te asezi la masa si incepi sa scrii. Poate de aceea i-ti si iasa de sub penel lucruri atat de fumoase si sensibile care, pentru noi, cititorii, nu pot decat sa ne bucure sufletul.

  • Tata Oleg, exista o astfel de bucurie, de fapt e o stare greu de definit. Cateodata are chipul a ceva ce te stapaneste si de care nu poti scapa decat scriind. In momentele acelea nu te gandesti la valoare, la impact sau mai stiu eu ce, ci esti doar tu si imaginile ce curg din tine prin cuvinte.

    De multe ori, dupa ce “termin” sunt ori surprinsa ori dezamagita sau atat de autocritica inca imi vine sa sterg totul, insa nu pot sterge nici macar o litera… Nu am avut si nici nu am pretentia de a fi un Poet sau de a scrie Poezie pentru altii, dar pentru mine sunt si poet si scriu si poezie. Toate starile pe cale le traiesc, toate luptele intre a scrie si a nu scrie, toate imaginile, ideile ce ma cuprind inexplicabil sunt ale mele, nu mi le propun, nu le caut ci doar le dau viata atunci cand capata un contur.

    Mi-a mult sa inteleg ca asa imi traiesc eu propria viata, ca modul in care vad lucrurile, atitudinile, principiile – toate fac parte din ceva ce conduce si la aceste momente de “creatie”.

    Au fost vremuri cand toate astea nu erau o bucurie, au fost ani cand m-am abtinut din greu din scris – destul de multi – insa cand m-am eliberat am facut-o pentru totdeauna.

    Poate ca ne dorim sa fim intr-un anume fel, dar mereu sfarsim intr-unul singur: asa cum suntem de fapt.

  • p.s. In poemul de mai sus e tocmai lupta dintre femeia ce isi doreste o normalitate simpla si confortanta si poetul din ea ce o pandeste aparent abandonat. Am spus poetii pentru ca “stilurile” sunt diferite si pentru ca niciodata ea nu stie ce traire si in ce fel va urma.

    Pe de alta parte, ea stie ca poetii ei sunt acolo, le simte melancoliile, dar si indarjirea de a nu pleca… nicaieri. Ea nu ar vrea ca ei sa plece.

  • Interesant paralelism! Si totusi, aceasta paralela intre “doar noi” si poeti, in realitate este o linie dreapta! Felicitari pentru frumoasele versuri! O seara placuta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *