Desprinderi

Bucegi065.jpg

În imperfecta-mi singurătate aș alerga,
fără oprire aș alerga,
până când s-ar termina potecile;
aș țese unele noi peste câmpuri, prin păduri,
destrămând hățișuri, răscroind văi, m-ar lăcrima vântul apusurilor pe dealuri;
în lungul malurilor aș alerga până s-ar termina apele în mări sau în munți și nici acolo,
pământului i-aș lăsa incomplete urme, bălților unde, ierbii întoarse cărare de ciută,
libelule captive aș aduna înainte-mi pietrelor strâmbe,
semănând mirarea cu brațele-ntinse păsări m-ar tot zbura,
zâmbet cu ochii, zâmbet-puls și ca o săgeată, ochii.

Până când în salt m-aș desprinde,
din prea plinul-alergării în saltul firesc,
cu degetele s-ating frunzele unui ram ademenindu-mă ca mâna lui Adam din Sixtină;
să mă înalț, să ating, să cobor,
să alerg,
să mă înalț, să ating, să cobor.

În imperfecta-mi singurătate alerg când și când –
doar în copilărie saltul îmi reușea de fiecare dată.

________________

p.s. în singurătatea perfectă a copilăriei minunile se puteau lesne întâmpla… „când alergam destul de tare puteam să mă înalț și să zbor, dar nu trebuia să mă vadă nimeni, dar știi ce-i aia? nimeni!

5 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *