Cărarea

Muntii Cernei. Copacul singuratic.

Sunt clipe când, involuntar

ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop

golul din pahar.

Suflet nebun

ce vrei ocean într-un pahar

când îţi aşez oceanul împrejur?!!

Şi nu e linişte-n tăcere

când nerăspunsul ca un val

îmi saltă umerii a mal.

Şi tac.

Dau mâna prinsă şi din vise-o parte

merg însetată,

dar MERG tot mai departe!

Cu cât aud mai mult

cioburi sub talpă

cu-atât mă adâncesc

în albia secată…

2 Comentarii

  • Stau si ma gandesc la copacul din poza, despre cum probabil pe vremea cand bunicii nostrii erau tineri o samanta s-a ratacit pe o culme in mijlocul unei pajisti pustii. Despre lupta din primii ani si despre fratele lui ce a crescut cativa metri mai sus.

    Despre oamenii locului care s-au perindat in opinci pe poteca ce trece aproape de el, la 3 generatii de ciobani care s-au odihnit la un moment dat sau altul la umbra lui.

    Despre iernile grele de demult, la ce viscol poate sa bata acolo. La toti drumetii care s-au perindat si l-au pozat.

    Ma gandesc si la faptul ca va fi acolo si mult dupa ce noi nu vom mai fi, mai mare si mai puternic si va privi cu tristete cum oamenii locului se vor imputina. El va ramane tot sub Arjana intinzandu-si crengile spre rasarit.

    Si totusi pentru o clipa intr-o dupamasa de primavara drumurile ni s-au intalnit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *