Amintire de toamnă

Într-un amurg de toamnă prima ceață
trecuse culmea unui deal
peste pădure și cireși,
peste răzlețe tufe de măceși
și cobora să-nghită satul.

Hai că te prinde noaptea!
m-a strigat de-acasă
glasul ce răzbătea
prin orice ploaie mocănească,
Hai! m-a strigat –
și-am inventat o teamă:
că ceața ar înghite-un sat.

Și-am alergat apoi atât de tare
încât cizma c-un număr mai mare
s-a înfipt și-a rămas în nămol
pe când alergam mai departe
cu piciorul cel gol.

Am râs atunci cum râd copiii
(singuri, alergând de-a dreptul
fără de ocol,
când abia-și trag cu două mâini
o cizmă din nămol),
am râs atunci cum râd copiii
și cum oamenii mari n-o mai fac –
ei doar poartă la cizmă un număr exact.

Și ceața venea după mine,
înghițea toți salcâmii cei goi
dar nu și piciorul meu iute,
dar nu și mâinile-mi sloi
ce din năvală
cu ușa casei de perete au dat.

Înăuntru, lemnele-n sobă ardeau
pe sobă gutui, lângă sobă copilul
râzând, întrebând „ce e ceața?”
„tu pune-ți cizma la uscat”
i se spunea,
„și mai stai locului pe pat!”
Doar ceața se zgâia la geam
înghițind corcodușul și prunul
și mărul și nucul
și casa.

*
Hai că te prinde noaptea,
îmi spun și-acum
tânjind să alerg de nebun,
să-mi rămână o cizmă în drum.
Și să râd.

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.