Acea vreme când…

Unele cuvinte mă urăsc.
Intru în curtea lor
şi toate se dau duse de-acasă.
Numai alea sincere, dar abrupte
mă aşteaptă în grădină cu mâinile în şold.

Eu le dau bună ziua şi ele,
ele îmi răspund cu: aha.

Să le rostesc e ca şi cum
mi-aş închide umbrela
din calea grindinii.

Să nu le rostesc e ca şi cum
mi-aş încorseta tălpile
în beton.

Şi tot aşteptăm faţă în faţă
vremea cuvintelor de mijloc
ce-a trecut.

11 Comentarii

  • Spusele tale m-au dus cu gandul la situatiile acelea in care ar trebui sa faci apel la acea categorie de cuvinte numite “politic corect” , “diplomate”, sau ceva de acelasi tip si ceva in tine te impinge cu tupeu spre o alta familie de cuvinte , de gen “verde in fata”

  • Pingback: polimedia.us/fain
  • @abisuri: pai vine o vreme cand ori iti inghiti cuvintele si nu mai spui nimica acceptand situatia asa cum e ori mergi pe calea curajului si adevarului si nu te mai ascunzi dupa vorbe “diplomate”.
    In definitiv, de multe ori cursul vietii ni se reduce la insemnatatea unor cuvinte fie ca le spunem, fie ca nu…
    Eu prefer sa risc si sa le spun, tacerea o fi de aur, dar oricum nu-mi place aurul 😀

  • Banuiesc ca totusi nu ai nici o problema
    cu cuvintele,
    indiferent care sunt ele

    ci cu oamenii
    din spatele
    lor

    Si pe ei nu ai cum sa ii schimbi
    orice ai face

    Poti numai
    sa ii lasi in plata Domnului

    si sa ii uiti rataciti
    intre doua
    cuvinte.

  • Pe mine m-au dus cu gandul la scuze, vinovatie…ca si cum as fi facut o fapta nu tocmai buna, iar acum ma intorc acasa, iar cu mainile in sold mi se zice”ti-am spus eu”

  • Poezia ta exprima foarte plastic o dragoste dusa pentru care nu vrei sa mai ai rabdare, ci doar cuvinte tari si nici o privire lasata in urma.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.