Unele cuvinte mă urăsc.
Intru în curtea lor
şi toate se dau duse de-acasă.
Numai alea sincere, dar abrupte
mă aşteaptă în grădină cu mâinile în şold.
Eu le dau bună ziua şi ele,
ele îmi răspund cu: aha.
Să le rostesc e ca şi cum
mi-aş închide umbrela
din calea grindinii.
Să nu le rostesc e ca şi cum
mi-aş încorseta tălpile
în beton.
Şi tot aşteptăm faţă în faţă
vremea cuvintelor de mijloc
ce-a trecut.
Spusele tale m-au dus cu gandul la situatiile acelea in care ar trebui sa faci apel la acea categorie de cuvinte numite „politic corect” , „diplomate”, sau ceva de acelasi tip si ceva in tine te impinge cu tupeu spre o alta familie de cuvinte , de gen „verde in fata”
@abisuri: pai vine o vreme cand ori iti inghiti cuvintele si nu mai spui nimica acceptand situatia asa cum e ori mergi pe calea curajului si adevarului si nu te mai ascunzi dupa vorbe „diplomate”.
In definitiv, de multe ori cursul vietii ni se reduce la insemnatatea unor cuvinte fie ca le spunem, fie ca nu…
Eu prefer sa risc si sa le spun, tacerea o fi de aur, dar oricum nu-mi place aurul 😀
Banuiesc ca totusi nu ai nici o problema
cu cuvintele,
indiferent care sunt ele
ci cu oamenii
din spatele
lor
Si pe ei nu ai cum sa ii schimbi
orice ai face
Poti numai
sa ii lasi in plata Domnului
si sa ii uiti rataciti
intre doua
cuvinte.
@Darael:
Uneori oamenii sunt eu.
Oamenii din jur
capata chipul mintii si inimii mele…
Pe mine m-au dus cu gandul la scuze, vinovatie…ca si cum as fi facut o fapta nu tocmai buna, iar acum ma intorc acasa, iar cu mainile in sold mi se zice”ti-am spus eu”
@ MeetTheSun – ce spui tu e o boala fara leac.
@Darael: de ce-as suferi de o boala cu leac??! 😀
@ MeetTheSun – cand si unde ai auzit ca visatorii pot fi vindecati 😀 ?
Poezia ta exprima foarte plastic o dragoste dusa pentru care nu vrei sa mai ai rabdare, ci doar cuvinte tari si nici o privire lasata in urma.
@Andriana: bine-ai venit pe meetsun, in primul rand. In cel de-al doilea, fina observatia, dar evit sa o completez 😀