meet the sun
Ceea ce contează este între timpul. Fiecare zi, fiecare plecare, fiecare întoarcere. Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi să am întru totul casa sau să o pierd – ce am și nu se pierde este de fapt sentimentul de cămin al multor seri și dimineți.
Descrierile cărții concurează imaginile 3D și sunt la fel de memorabile cu plusul adus de trăirile lui Pi pe care iată, tehnologia nu le poate reda și am simțit că nici nu s-a încercat aceste lucru ceea ce aduce un merit în plus regizorului.
Lipsa prietenilor mi-e compensată de susținerea lor mai ales acolo unde mă simțeam mai puțin înțeleasă.
*
Când viața devine plictisitoare e un semn că ceva s-a greșit între timp.
*
Apreciez chestiile bune de prin Montreal, dar la capitolul simțire mă lasă rece. Simțirea e chestie de inimă, stimulul ei e chestie de minte, dar de undeva trebuie și stimulul ăsta să se inspire…
Sub tot felul de forme viaţa ne pune în faţa alegerilor şi cele mai multe presupun decizii importante pe care le luăm mai mult sau mai puţin în serios. Ne comparăm deseori cu cei din jur chiar dacă ştim că ei nu sunt noi şi nici noi nu suntem ei. Ne refugiem în soluţii de moment ce par perfecte, însă trăim în umbra adevăratelor consecinţe ce vor veni, întotdeauna vin. Ne consolăm / complacem cu soluţii simple, imediate, surogate de mulţumire şi fericire căci reţeta lor ne garantează acel confort de mijloc cu şi mai puţine alegeri de făcut mai departe.
Celui care ochii îi sclipesc de fericirea efemeră a focului de cetină plin de scântei sau la învolburarea excesivă a focului de paie, acela în taină va tânji la focul mocnit şi stăpânit al lemnului de esenţă tare, după cum şi acela încătuşat de căldura blândă şi neschimbată a focului potolit va tânji la arsura plină de zbuciumul în care o singură clipă capătă dimensiunea unei întregi vieţi.
Tânjind spre a fi mistuit, sufletul omului aleargă deseori câmpii nesfârşite descoperind că orizonturile îi sunt îngrădite de însuşi nerecunoaşterea propriului dor de mistuire.
Doar aceia care au trecut prin focurile-văpăi şi prin focurile-cămin înţeleg că viaţa e ca un jar în care mai pot scormoni o vreme în funcţie de cât şi cum au ars.
Doar aceia trăiesc fericirea sărăciei cu bani, iubirii fără recompensă, căutărilor pline de renunţare şi a fiecărei zile în care pot visa la libertate fără să o dea jos de pe piedestal şi astfel, nedestramându-i pentru totdeauna, menirea.
Doar aceia ştiu să dea un nume dorinţei de viaţă, să nu poarte mânie celor mai ascunse temeri, să nu-şi regrete îndrăzneala cu care, îngenunchiaţi sau nu de trecerea timpului, şi-au privit în ochi propria cenuşă cerându-i cu toată slăbiciunea umană, resurecţia.