Un an de Brașov

Brasov-sub-Tampa-2
Era să adorm și să închei ziua fără să bag de seamă că e una aniversară… Acum scriu ca să marchez momentul, deși n-am nici o idee despre ce. Am răspuns la atâtea întrebări despre Brașov încât nu simt că aș avea ceva nou de spus. Dar până la urmă nu orașul sărbătorește un an, ci eu, aici.

...citește mai departe ↑

Blogul nu e jurnal

Era cât pe ce să public titlul fără nici un conținut sub el. Acum urmează vorbăria, vă dați seama. Blogul nu e jurnal – e concluzia la care am ajuns după două luni de tăcere, cu excepția jurnalelor de la munte pentru care nu există pauză, suspendare, mofturi de muză, criză etc.

(ce văd sau înțeleg alți blogeri prin blogul lor îi privește)

Nu e jurnal chiar dacă admit public că scriu mai mult pentru mine, aproape doar pentru mine – blog aparent personal țin să amintesc, pentru alții s-ar chema că o fac dacă aș oferi constant informații de folos pe baza unor criterii de minimă performanță orientate pe un anumit domeniu – nișă în limbaj de conferință. Nu e jurnal pentru că un om își poate scrie sieși într-o multitudine de feluri, iar eu îmi impun în scop util un soi de disciplină prin scrisul acesta public.

...citește mai departe ↑

Oameni Suntem 15. Despre oameni, azi

….se spune că distanța este cea care testează, cerne relațiile dintre oameni și de multe ori e bine să o experimentăm pentru a realiza cât, ce și cum dedicăm oamenilor din jurul nostru. Nu-i nimic rău în concluziile care derivă cu toate că percepția într-o primă fază poate fi destul de dură, însă cu timpul realizăm că e doar transparența unei realități pe care oricât ne-am dori-o, n-o putem realiza în condițiile uzuale.
âștigul e însă enorm, căci deși ne putem mișca în voie aproape oriunde pe planeta asta, timpul vieții a rămas același, iar calitatea relațiilor umane depinde în continuare numai și numai de noi. Cu cât suntem mai descoperiți nouă înșine cu atât trăim mai veridic, iar cei din jur vin ca o completare acestei vieți și nu ca o obligație.

...citește mai departe ↑

Sărăcia care vinde, domnilor fotografi

A devenit o modă fotografierea săracilor. Nu că n-ar fi fost dintotdeauna. Mai nou, se adună o ceată înarmată cu DSLR-uri, i se dă un nume pompos – gen workshop și se pleacă la vânătoare de sărmani. Cu cât e casa mai mică, curtea o harababură, țâncii murdari și pe jumătate goi cu atât crește tensiunea arterială în sângele hartistului avid de cadre în care realitatea vieții să zdrobească sufletul privitorului.

Dacă te uiți la aceste fotografii și ai fost măcar o dată în viața ta într-o casă vai de mama ei, primul lucru care te izbește e prelucrarea de după. Cum de ies hainele alea murdare și de căpătat atât de colorate? De unde ies pereții ca aranjați pentru un decor de studio? De unde cămăruța aia în care locuiesc șapte oameni din diferite generații începe să capete un aspect boem de oftează oamenii prin comentarii ”o, ce viață simplă!”? Spune-ți voi domnilor artiști, de unde dacă în realitate nu e??! Mergeți cu poza voastră prelucrată peste o lună și vedeți dacă și-o mai recunoaște omul propria magherniță?

Nu zic, sunt oameni-fotografi care pun suflet în aceste întâlniri și poate și lasă o parte din el pe acolo, dar când te duci tu gloată la workshop înarmată până în dinți cu scule care valorează cât tot satul, când scormonești cu privirea pe uliță subiectul și el apare naiv și se crede mândru că doar o venit să-l pozeze ditamai armata de domni de la oraș, spune tu gloată dacă nu practici un fel de zoo-turism??!

...citește mai departe ↑

Oameni Suntem X. Buletin de impresii

Artă stradală, autor colectiv, stâlp anonim: afișele ca hârtia pier, capsele rămân.


Până la îngroparea cablurilor, se folosesc încă stâlpi de lemn.

Un graffti dintre cele multe.

Viața în cartier decurge liniștită și uneori ca-n codru. Liniștită pentru că nu mă mai tulbură sirenele gâtuite ale pompierilor așa cum se întâmpla când locuiam în blocul de sticlă, traficul e aproape inexistent, ca-n codru pentru că păsările asigură triluri non-stop. Aș mai putea adauga și ca la mare căci pescărușii îmi amintesc mereu de ea.

O altă observație e că deși nu prea mai aud trenul (și-mi trece la 20m prin spatele casei de foarte multe ori pe zi provocând trepidații în toată casa asta de lemn) continui să aud toate ciripiturile și idilele păsărești ce se înfiripă acum în prag de primăvară. Concluzia e sănătoasă în felul ei: mă obișnuiesc cu ce-mi displace și nu mă obișnuiesc cu ce-mi place 🙂

...citește mai departe ↑

Momentul acela când te ridici și… alergi

Scenariu: e o zi mohorâtă de primăvară nehotărâtă. Te-ai trezit greu, plouă, în casă e întuneric ca de înserare și cafeaua abia te pune pe picioare. Treci timpul butonând pe facebook și printre mailuri dând mereu un ochi spre fereatră. Ploaia s-a oprit, dar atmosfera e aceeași. La un moment dat printre nori mijește a soare. Te bucuri. Puțin căci norii se întorc. Soarele se întoarce și el. După un joc ceresc de dute-vino, privești cum stropii ploii strălucesc atârnând pe grilajul balconului. Se zvântă asfaltul, se luminează în casă. Ploaia dă semne că s-ar întoarce, dar gândul că ar fi nemaipomenit să alergi între timp îți săgetează tălpile.

...citește mai departe ↑

Pagina 12