meet the sun
Zilele acestea am tot avut impulsul să scriu pe blog, dar am renunțat de fiecare dată cu sentimentul că am mai scris asta cândva. Nu mai știu unde, în care postare, cu ce cuvinte, dar cu siguranță mă repet în stări și-n cuvinte, chiar dacă timpul și locul sunt atât de diferite.
Nici nu mai știu la ce mă gândeam înainte să înceapă oficial războiul, dar acum inevitabil toate converg spre într-acolo. Toate se opresc în loc pentru o secundă când auzi vestea, apoi lumea își reia mersul lucrurilor, totul arată fix ca înainte, dar perdeaua îngrijorării oferă altă perspectivă: oare prețuim ce avem? Oare ne gândim la pace și atunci când nu e război?
Un fir de vânt mângâia linia blândă a culmii şi banca rămasă pustie îmi trezea melancolii cărora nu le puteam găsi un nume din pricina prea-liniştii şi prea-plinului din sufletul meu.
Frunzele nu vor urca înapoi,
somnul lor e chirpici peste tălpile goale;
vântul cu vânt mi-i aleargă în loc,
nici o mamă nu-i strigă din vale.
Uneori, câte o lacrimă din colţul ochiului mă încearcă din senin – semn al încărcăturii ce creşte de la o zi la alta – dar nu-i vreme pentru ea. Ai treabă, îmi spun, iar pietrele de moară sunt date celor care le pot duce…