meet the sun
Nu recomand oricui ieșirea din virtual, unele forme de comunicare nu evoluează prin completare, ci prin consecvență în timp, la fel cum unele prietenii cad în delăsare atunci când se trece de la obișnuitul față în față la schimbul formal de informații transmise prin unelte (mail, scrisori, telefon etc. ) ce limitează iremediabil gestualitatea. Ori gestualul e o lume în sine.
Bătea un vânt de parcă urma să ningă. A doua zi a și nins; în octombrie.
L-am purtat ca pentru ultima oară, l-am lăsat despletit, liber, s-a lăsat zburat în toate direcțiile. Părul. Ușoare, atât de ușoare fire lungi, supraviețuitoarele unor opt ani lungi, treceau un ultim test al lepădării de mine.
E întuneric, e a nu știu câta oară când mă regăsesc în aceeași imagine a drumului spre casă, mă uit la mine de sus din vârful blocului cum înaintez cu umbra prelungă și dezordonată spre casă și văd o gospodină încărcată cu de toate, dar mai ales cu chef de treburi, gătit, spălat, curățenie, pregătit kit-ul pentru maratonul montan de sâmbătă (devine puțin cam atipică noțiunea de gospodină acum), văd o femeie alintată de legănarea cerceilor cu copaci de argint printre suvițele eliberate dintr-o împletitură încă lungă, văd un suflet captiv în fagurele gol al cuvintelor negăsite, nescrise, nerostite, văd omul energic ce amână finalul de zi pentru cândva târziu, în noaptea cu semilună, mă văd pentru că tot ce am cu adevărat de făcut de-acum înainte presupune doar dragoste.
Vorbe… vorbe de trebuință nu am să vă dau. Am trecut printr-o perioadă de tăcere interioară, printr-o perioadă zbuciumată despre care n-am zis un cuvânt, n-am scris o literă. Asta e lecția mea pentru voi: să nu credeți că știți un om doar pentru că are blog și-un perete de facebook plin cu postări, nici pentru că ați citit ce tot scrie de cinci ani, nici pentru că e deschis la mărturisiri și la povești de viață. Mereu e mai mult de atât și mai mult și încă pe atât.
Eu un trecator, ele un poem…
Azi am zărit pe treptele înalte ale unei case
trei femei.
Una fuma, una plângea, una privea.
Aveau ochi de mame,
ochi de femei din comunism,
ochi de femei care robotesc din zori în zori,
ochi fardați cu negru o dată la trei zile.
Două vorbeau o limbă necunoscută mie,
iar cea de-a treia plângea
ca-n toate plânsurile pământului.