asa mi-a inceput primavara…

…sa nu te mire diminetile mele de toamna.

Numai imaginatia imi poate limita felurile in care stiu sa zbor.

__________________________________

P.S. Multumiri Razvan pentru poze, Monica pentru Morning

un alt fel de… noapte buna

Pietrele sunt pline de viata cand nu contin aur…

Nu pasii mari trec pietrele, ci straduinta…

Cine te-a umplut cu pietre, acela sa te poarte…

Drumurile grele fac inimile mai usoare…

Ieri, dis-de-dimineata, aveam zeci de ganduri de lamurit. Atat de multe incat se incolonasera in ordinea prioritatilor si ma asteptau nerabdatoare ca pe-un functionar dimineata sa deschida ghiseul… M-am trezit devreme cu toata oboseala ce parca se adunase de secole, m-am dus la gara, m-am urcat in tren(v-ati prins deja ca-mi plac garile, trenurile pana si asteptarea) si-am ajuns in Sinaia. Nu eram singura si nici peronul nu ma astepta gol. Grupul orasul.ro era pregatit pentru o noua provocare: Poiana Narciselor.

Traseul incepe din spatele garii si e format in buna parte dintr-un drum forestier, ca mai apoi sa te intampine Valea Rea, pietroasa tare si din ce in ce mai inclinata. Poiana Narciselor nu e deloc o poiana, ci un versant destul de abrupt din Muntii Baiului pe care nu toti cei care au inceput sa-l urce l-au si urcat. Narcisele insa, erau narcise, in toata splendoarea pe care doar florile din varf de munte o pot avea.

Unii dintre noi ne-am oprit la narcise, altii am continuat ascensiunea catre culmea muntilor Baiului si prelungirea traseului pana catre seara. Dar mai bine sa las imaginile sa vorbeasca…

Narcise surprinse intr-o clipa de liniste a vantului,

Valea Rea, de sus:

Una dintre panorame. In centru culmea muntilor Baiului (Varful Cumpatu), in dreapta, Valea Rea ramasa in urma…

Mai mult poze, AICI.

Spuneam ceva la inceput postului de ganduri. Mi-am amintit de ele aseara in tren. Nu mai erau, or fi ramas pe munte poate, s-or fi lamurit singure, m-or fi abandonat uimite si indignate de indiferenta mea, dar am zis “ce bineee!” si-am inchis ghiseul in liniste. Dupa, nu mi-amintesc decat baitza fierbinte si perna ce n-a mai apucat sa-mi spuna noapte buna…

P.S. Ma vad nevoita sa-l scriu ca poate poate conteaza:

Pentru cei care nu inteleg ca unele locuri sunt o minune a naturii, chiar daca nu exista o placuta imensa cu “Rezervatie naturala”, sa stiti ca nu trebuie sa va naspustiti sa culegeti de parca n-ati mai fi vazut flori! Pana acasa sau chiar pana la intoarcerea de pe traseu se vor ofili! Daca fiecare am fi cules ieri cate o narcisa, astazi campul ar fi aratat pe jumatate pustiit.

Pentru noi ceilalti carora si ruperea vreuneia din greseala ne-a intristat sa avem mai mult spirit de observatie si sa-i tragem de maneca pe cei din prima categorie. Cu toate riscurile, cu toata dragostea…

Copacii cresc. Asta e unul dintre lucrurile sigure de pe lumea asta.
Padurea nu neaparat. Asta e unul dintre lucrurile care ma intristeaza. Vad in fiecare zi copaci fara padure si culmea, si invers: padure fara copaci…

Copacii cresc. Am lasat in urma mea hatis si acum e padure, mesteacanul meu firav e acum COPAC in toata firea. Cand l-am cunoscut era cel mai frumos si mai fragil lucru pe care-l vazusem pana atunci. In mijlocul unei poienite, pe o culme de deal, unde vantul sufla mai mereu cu putere, unde mai mereu se gasesc doi-trei in trecere, vite sau oameni, cam toti cu intentii care mai de care mai nejustificate. Firav, nici floare, nici trunchi puternic, nici cu spini.

Cand l-am cunoscut, era singur acolo in mijlocul campului. Cred ca si eu eram. De cele mai multe ori stateam jos minute bune, poate chiar ore si priveam muntii in departare. Doar varfurile lor albe se vedeau cand cerul era senin ca lacrima. Priveam muntii albi printre crengile lui firave si albe, printre frunzulitele negricioase ce se lasau rasucite de vant in fel si chip. Nu facea umbra si nu-i cautam umbra nici in zilele cele mai fierbinti. Alteori veneam de departe pret de o clipa sa-l vad, sa ma asigur ca mai e si ca nimeni nu i-a rupt vreo creanga din rautate. De foarte multe ori eram cu bunicul si ma rugam de el sa nu mancam pana nu ajungem acolo si doar acolo, la mesteacan.

Cand mi-amintesc asta simt si vad instantaneu in fata ochiilor cum desfaceam hartia de ziar unde descopeream parca pentru prima oara, desi eu impachetasem, painea, branza, sunca, ceapa crapata in patru printre feliile careia sarea se topise deja. Era o traditie sa mancam asa, noi doi, in liniste, impartind totul frateste ca doi oameni mari. Dupa care bunicul se intindea pe iarba sa se odihneasca, iar eu mai trageam o tura sa vad ce-a mai aparut nou…

Mesteacanul meu s-a nascut intr-un pamant sterp, unde iarba creste rar, iar tufisurile de mure sunt mai mereu galbene si neroditoare. Nu stiu de unde a adus vantul semintele pentru ca mesteceni pe-acolo nu s-au mai vazut…

A crescut timid – in fiecare an cativa centimentri parca, prea putin pentru cate avea de indurat acolo pe culmea dealului. M-am gandit mereu ca era prea subtire ca sa satisfaca nevoile cuiva venit dupa lemne la padure, ca separarea lui de padure il face vulnerabil si-l fereste totodata sau ca frunzele lui sunt prea amare ca sa fie gustat de vreo vietate flamanda.

Cand l-am vazut ultima data, mi-e si rusine sa socotesc, dar cred ca sunt peste 7 ani de-atunci, se inaltase. Subtire, la fel de firav, iar coaja lui alba mult mai frumos conturata ridica drept in cer parca, coloane de lumini. Pe albastrul cerului, se pictasera pentru mine cateva brate cu care sa imbratisezi fericirea…

In 20 aprilie 2009 ne-am revazut. Am avut surpriza unui copac inalt si sigur. Nu-mi venea sa cred ca e atat de frumos si de puternic. In jurul lui, nici pamantul n-a ramas indiferent. Tulpini dese de pluti si tufisuri avide de putina umbra si-au gasit locul si l-au inconjurat ca pe-un rege. Mi-am facut loc cu greu s-ajung langa el, sa-l ating, sa-l imbratisez…

A fost acolo cand eu si bunicul dadeam culoare copilariei mele, cand cerul si norii ma lasau sa vad muntii, cand adolescenta incarcata de framantari si singuratate ma purta in fata lui ca in fata unui prieten… Noi doi, mi se parea atunci, ca suntem la fel: doi visatori, doi rataciti in locuri sterpe de pe meleaguri straine, doi singuratici. Numai ca seceta si vanturile ne-au facut mai puternici!

Astazi noi doi suntem la fel. Si deasupra noastra, cat cuprinde, Cerul…

Mesteacan alb, in infinit
o scara ai trasat,
din coaja ta
infinite lumini s-au desprins,
infinite clipe s-au topit
in golurile reintoarcerii
in inocenta,
la suspinul cel dulce,
al sarutului tau -
copilarie…

(februarie 1998)

Pe marginea unei zile

stau asezata ca pe marginea prapastiei

cu picioarele atarnand deasupra golului.

Echilibrul mi se pare o joaca,

Neclintirea nu tocmai necesara.

Privirea o las sa amestece

culori de apusuri decalate

peste muchiile zilelor

ce se unesc spre infinit

oricat de trecute sau de viitoare ar fi.

Traieste prea putin pentru cat de mult ar trebui s-o faca. Inofensiv, cu picioruse moi si catifelate este simbolul unei primaveri ajunse la maturitate. Moartea lui e urata (se zbate pana la ultima suflare intors pe spate nemaiputand sa revina la pozitia care sa-i permita sa zboare) si poate de-asta ma impresioneaza atat de mult. Mi-amintesc ca odata, sub un ulm – unul dintre copacii lui preferati – erau cativa zeci ce se zbateau astfel. Mi s-a parut ca vad un cimitir viu si oricat incercam sa-i intorc pe piciorusele lor faceau cativa pasi ametiti prin iarba si iarasi se intorceau in Agonie. I-am lasat acolo intelegand ca probabil ei sunt fericiti: au asigurat viitorul si existenta lor si-a implinit rostul.

Astazi sunt la rand pozele cu insecte si gaze de tot soiul, mai precis cele care au stat linistite la pozat. N-am reusit sa alerg fluturii desi credeti-ma ca am vazut cateva exemplare superbe care meritau si o jumatate de zi de panda. Dar poate asa a fost sa fie si ma bucur ca sufletul si ochii mei s-au bucurat de ei. Am incercat si am si reusit sa privesc ceva superb si sa nu ridic aparatul sa fac poza. Instinctiv am simtit nevoia doar sa observ si sa traiesc. Am salvat imaginea insa pentru totdeauna, nu pe un card de memorie ci in sufletul meu.

Ca sa va dau cateva exemple (la care mi-a ramas si mie gandul…):
- un uliu ce s-a speriat grozav de mine si eu de el fiindca ne-am trezit fata in fata la vreo 3 metri unul de celalalt. Cum sa fotografiezi sunetul ca un vant salbatic pe care aripile deschise brusc si larg l-au facut?
- doi fazani carora le-a trebuit doar o secunda sa ma observe si sa se ascunda parca pentru totdeauna intr-un tufis. Sunt frumosi, credeti-ma pe cuvant!
- o barza care trecea spre cuib cu cateva ramuri si paie in cioc. Intre ea si aer parea ca natura a construit cea mai armonioasa imbinare posibila: ZBORUL!

o pestrita pufoasa pe-o floare de ochiul boului,

in echilibru pe muchiile subtiri ale pufului de papadie,

un alt pufos in cautare de polen,

paianjenul de la malul apei preocupat sa fuga cat mai repede,

un pui de urechelnita,

furnici pe-o floare de tataneasa,

un bondar flamand,

care s-a linistit cu greu; dupa nivelul zoom-ului se observa ca am pastrat distanta

Cel putin o data in viata ne-am plans sau ne-am resemnat spunand: casa mea nu e Acasa. Am facut asta de prea multe ori pana sa ajung sa inteleg unde e Acasa al meu. Am pornit de la ideea ca ar fi acolo unde mi-e inima. Dar n-a fost asa! Apoi am zis ca e acolo unde mi-s amintirile cele mai dragi, unde sufletul meu se impaca pentru cateva clipe cu mine insumi. Dar n-a fost asa! Am plecat acasa cu cateva zile in urma si am constatat ca eram musafir. In locul copilariei mele teribil de zburdalnice, in locul adolescentei mele pline de singuratate si framantari, pe pamantul pe care am alergat desculta de atatea ori si in care se odihnesc pentru totdeauna bunii mei, in mijlocul acelei bucati de rai eu am fost Musafirul. Acasa nu te poti simti asa! 

Intorcandu-ma, priveam campia verde si nesafarsita pe geamurile unui tren ce parca se desprinsese de pe sine si alerga cu mine ducandu-ma cum am vrut dintotdeauna: doar Departe. Priveam si m-a lovit un gand, negandit – ca ma intorc Acasa. Poate ca peretii acestia nu sunt ai mei, poate ca orasul acesta e unul nebun si detestat de-atata mizerie, dar e Acasa al meu. Nu-mi iubesc Locul, dar e al meu. Si el s-a pricopsit cu mine.

Strabunicul meu a fost bucurestean si cred ca e timpul sa-i cunosc mormantul. Poate ca sangele apa nu se face si poate ca nu noi ne alegem locul in care sa fim Acasa, ci el ne alege pe noi. Imi amintesc cand am fost intrebata unde vreau sa merg la facultate si am raspuns fara sa ma gandesc prea mult: Bucuresti! Eu care de-abia iesisem pana in capitala de judet si asta pentru ca ma straduisem inadins pe la cate olimpiade putusem. Eu care imi imaginasem blocuri si strazi fara sa le vad, iar despre Universitate nu auzisem decat ca e grea. Dar am vrut aici, am vrut Departele, am auzit chemarea inainte ca ea sa ma rosteasca.

Nu ma intelegeti gresit, m-am simtit incredibil de bine in satucul meu T si am facut si cele 1000 de poze promise (doar cardul de memorie m-a putut limita ). Pentru ca sunt prea multe si pentru ca mi-s dragi ca lumina ochilor caci pentru mine fiecare e o bucatica din mine, din amintirile mele, din sufletul meu, le-am grupat pe tot felul de categorii: carari, copaci, flori, gaze, animale, apa, papadii si voi incheia cu vederi de sus. 

Voi incepe plimbandu-va putin. O sa va urc si o sa va cobor de data aceasta nu pe strazi si bulevarde, ci doar pe simplele CARARI…

urcand,

potecile de nisip,

din cand in cand privind inapoi,

si iar urcand,

am ajuns in padurea scaldata de lumina si infiorata de ciripituri vesele,

apoi am urmat drumul culmii,

si m-am intors ca sa privesc de sus valea,

urmand drumul de sub nuci,

coborand agale spre sat,

din ce in ce mai aproape,

iar drumurile se sfarsesc si ele cumva,

spre fantana de sub nuci, 

din cand in cand, poduri,

in drumul de la cimitir spre casa.