Cred că voi rămâne toată viaţa copilul de la ţară rătăcitor prin oraş, care de câte ori poate, fuge în natură şi se bucură de fiecare părticică a ei de parcă în acest fel ar recupera întreg timpul pierdut. Aşa îmi explic setea şi foamea şi dorul pe care le potolesc doar cu bucuria de a mă putea bucura la nesfârşit, cu o energie ce nu mă mai miră, ce mi se pare nefirească uneori pentru un om mare, şi care-mi aminteşte că fie munte, fie copac sau doar un fir de iarbă, universul se poate deschide de oriunde şi nu e o cutie a Pandorei…
Ce voiam să spun e că deşi atelierul de alpinism mi-a solicitat atenţia şi efortul, mi-am găsit timp de a mă pierde în lumea mea tăcută, de-a aştepta să nu se întâmple nimic, ci poate doar s-aud iarba crescând…
*
nu vreau câmpuri de maci
şi valuri de petale
mi-ajunge o luntre
între maluri egale…
*
tulpini între lumi,
rouă şi soare,
sub genunchi pământul
n-are gânduri amare…
*
uimirea se împarte în două:
firea veche
şi culoarea nouă…
*
nu ochiul poartă taina, ci arcuirea perfectă a pleoapei sale…
când visătorul înfloreşte-un mai din fiecare floare
*
ştiidu-i roadele, adaugi plăcerii şi mai multă aşteptare
* (aici trebuie să spun o poveste) ani de-a rândul m-am jucat în luncă
de-a săbiile din frunze lungi şi verzi,
dar într-un mai din ele irişi galbeni
au înflorit. Şi săbiile s-au făcut gărzi.
* un parfum necunoscut e ca un poem citit doar o data: nu-l poţi uita, dar nici nu-l mai poţi reda…
* de-aş fi câmp, m-aş aurii
sub vântul ce m-ar undui…
* rădăcinile macină secunde în granitul bătrân
şi peste mii de ani, lanurile vor urca muntele…
* ne miră câteodată sălbatice culori,
deşi n-am terminat de desluşit verdele…
* împreună: vechiul şi noul,
* zambiti, va rog!
(specii de gheţişoare, pe care cei mai mulţi le ştiu din cimitire)
* mirajul…
* covorul…
* atât de mică pentr-o dorinţă mare:
nu mă uita…
* gheţişoarele n-au nevoie de stilist,
ci doar de stâncă…
Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.
Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.
Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.
Acasa (al meu) e unde sunt eu. Acasa al vostru ar trebui sa existe si sa nu se numeasca astfel doar patul comod dintr-o cutiuta pentru care va platiti la timp voi insiva chiria. Acum ca va e clar, lasati-ma sa va duc intr-o calatorie. Nu ma intrebati pana unde, nu va asteptati sa si ajungeti, just enjoy the ride…
Totul incepe cu o gara, cu o cafea intentionat amara, un chiosc de unde mai poti cumpara Romania Literara, cu o lectura buna in tren depasind bariera discutiilor ocazionale si insotindu-ne doar de muzica sacadata si-n surdina a metalului greu ciupind sinele…
In zori de zi ploioasa ne trezim si mergem la pescuit. Suntem intr-o zona de dealuri si nu curge nici o Dunare pe-aici, dar mai e ici-colea cate-un lac. Unele au chiar stiuca, dar majoritatea sunt bogate in caras, asta si datorita pescarilor nu foarte iscusiti care n-au reusit sa-l prinda pe tot, dar ssstt! sa nu ne auda ca e bine asa, sa aiba balta peste
lacul “La lemne” – tata a fost cel mai norocos
prima captura (si singura, dar sa ramana intre noi) a cumnatului. Chestia asta micuta se numeste “guritza” si e foarte injurata din moment ce mananca fara indurare momelile pestilor mari fara sa creasca mare…
pe cand pescarii isi intra in mana, noi plecam prin iarba…
putem sa-l privim in voie, e amortit de dimineata… (ca si noi)
de asta i se spune “La lemne”…
prima barza care ne viziteaza ori e smechera ori e infometata caci nu zboara si in acelasi timp pastreaza si o distanta suficienta ca sa ne faca in ciuda… sa o urmarim prin iarba uda…
au mai venit niste pescari – au multe scule, dar cu norocul la pesti stau cam… mut
papura…
cu tanti broscuta testoasa ne intalnim pe carare… aveti pe unde ocoli, va rog!
barza numarul 2 e ceva mai grabita, doar un profil cu atitudine si… cioc
un alt lac – lacul cu stiuca… aici expertii in pescuit isi dau cu parerea… cea mai mare a avut 3 palme, dar nu de alea mici…
aveti putintica rabdare… placinta cu branza e in faza de proiect.
cineva trebuie sa mai si munceasca: albinuta are voie cu pernute pe solduri atata timp cat e polen si nu… celulita (esti rea mitsano!)
gradina mamei e un rai de culoare, parfum, polen si viata…
daca va tine, facem un sah…
doi sori
nenea asta e mare, pe onoarea mea! dar n-am avut curaj sa ma apropii…
Micutza se apropie cat de cat… curioasa.
el e Printu’. Ne place sa alergam impreuna si mai ales sa ne incurcam unul pe celalalt: el pe mine la pozat fluturi, eu pe el cand il bag in curte si nu-i dau voie la… fete.
Printu’ se bucura ca il luam pe camp. Bucuria scuteste… pozitia.
porumbi pusi la copt pe jarul de langa cazan… intre timp gustam tuica si nu-i deloc rea
peste tot sunt flori si toate vor sa fie bagate in seama… sa nu dezamagim.
busuioc
gandaci de colorado pe tulpinile de vinete – toata lumea trebuie sa se hraneasca. Sa-i lasam sa se bucure de ultima lor masa; am inteles ca li se pregateste ceva…
batu’ si …vrejul de fasole,
de-aici incepem sa urcam pe deal: fantana de sub nuci sau jumatatea plina a vietii mele,
menta salbatica – uitati-va bine, copii de oras, ca mereu mirositi alte balarii!… si m-am saturat sa va contrazic…
palamizile – salbatice si rele
pauza de mure!!!
si nu vorbiti cu gura plina!
dealul meu – regatul meu, cand soarele-i face cu ochiul la apus
daca nu faceam atata galagie il prindeam pe Urecheat mai de-aproape,
pere salbatice… gustoase abia dupa prima bruma a toamnei,
vita-de-vie salbaticita – ei sunt buni de mancat desigur,
ne intoarcem prin curtea grajdiului; imi plac butoaiele, mai ales cand stau de vorba,
o fereastra si/sau… parte a unui sistem de incuietori destul de sofisticate ce se foloseau pe vremuri,
pash-pash! purcelusii au de-abia trei zile…
doar un cuvant: Nero.
mere salbatice sau coricove cum li se spune pe la noi; unii le mananca
un paianjen… obez.
aici odihnesc bunii si strabunii mei si-ai lor si aici m-as odihni si eu…
in loc de…
With the moonlight to guide you
Feel the joy of being alive
The day that you stop running
Is the day that you arrive
And the night that you got locked in
Was the time to decide
Stop chasing shadows Just enjoy the ride
Episodul 2: 1 august 2009 Traseu: Cabana Zanoaga – Lacul Scropoasa pe Cheile Zanoagei Mari Marcaj: cruce albastra (vezi harta conform Bucegii in August – Episodul I) Timp: 1h dupa spusele unora, 1h15′ dupa spusele altora Autori: inca Trupa lui 8 Povestea… in imagini
Trupa lui 8 a papat bine la Cabana Zanoaga cate-o ciorba de vacuta si apoi s-au tot echipat si dezechipat si cu o oarecare intarziere au pornit spre chei – obiectivul numarul 2 al zilei. Traseul se anunta de maxim o ora dus pana la Lacul Scropoasa si cei cu experienta in vizitarea multor altor chei se asteptau la un drum forestier serpuit obraznic printre peretii de stanca de-o parte si de alta.
Cheile Zanoagei se anuntau doar niste chei… si-au dezlegat mai mult decat ne-am asteptat sau cu alte cuvinte: cand minutarul ingheata timpul, dar lasa sufletul sa zboare…
Cheile Zanoagei Mari sunt insa chei cu personalitate – o potecuta ingusta si presarata cu pietre bine slefuite (de bocanci sper eu si nu de pantofi) pe malul Ialomitei scapata firava din lacul-baraj Bolboci. Cele doua podulete ce trebuiau sa ne treaca dintr-o parte in alta erau pe jumatate in apa asa ca a trebuit sa improvizam un topait din piatra in piatra. Va dati seama ca ne-a incantat De remarcat munca in echipa a celor 8 si rezultatele s-au vazut: nici un bocanc n-a intrat la apa. Ne mai uitam dupa urs prin padure ca deh, cand esti la el acasa te intrebi pe unde umbla??!
analizand o cale de trecut raul… puntile pot incepe, dar nu intotdeauna au un capat...
unii mai curajosi au deschis drumul…
sa refacem puntea… (intoarcerea pe-aici s-a lasat cu apa la galosi )
Am facut bineinteles poze si am inceput sa bagam de seama ca noaptea vine mai repede decat ar trebui. Am marit pasul, am iesit din padure cu nasul drept in niste pensiuni, ne-am strecurat printre corturi si gratare si ne-am repezit spre lac… n-am vazut noi cine stie ce, am mai facut o poza, le-am facut pe plac unor catei cu chef de joaca si am constatat ca nu doar noaptea vine ci si… ploaia. Ploaia numarul 2.
cam atat am vazut din Lacul Scropoasa… ca sa existe o continuare, nu?
potecuta, pietrele, padurea, verdele!
Am luat-o voiniceste spre padure si deja dupa 5 minute stropii mari de apa razbateau prin frunze peste noi si mai ales peste pietrele capcana care-au devenit cu adevarat alunecoase. Am inteles parca de unde li se tragea acel lustru pe care-l remarcasem la venire. Intunericul se lasa si el din ce in ce mai adanc, dar macar la urs nu s-a mai gandit nimeni
vointa… <
Si de-aici inainte a urmat un mars fortat, trecerea peste rau s-a facut tot in echipa, dar de data asta cel putin un picior al fiecaruia a muscat din apa. Unii s-au mai si lovit, pe altii pelerinele nu i-au prea ajutat, de udat toata lumea s-a udat macar pe jumatate, timpul a iesit de vreo 30 minute in conditiile in care la dus am facut 1h15′. Gandul ca totusi ne va astepta un foc in cabana ne facea bine. N-a fost asa, dar paturile groase de lana si cele 8 suflete tinere au incalzit atmosfera pana la facerea focului.
Trupa lui 8 a devenit trupa Mafia si poate odata, cand voi avea timp desigur, va povestesc ce e cu jocul asta. Am adormit destul de tarziu in noapte, avand in vedere aventurile primei zile, in caldura deja prietenoasa a focului. Am lasat totusi un gemulet deschis ca sa nu murim asa in grup si totodata stupid.
fara cuvinte… (felicitari Monica pentru poza!)
Intre timp am facut si un bilant personal al zilei: genunchii (marea problema) erau mai mult decat ok, insa cotul stang si tampla stanga erau amandoua umflate binisor. Cotul s-a izbit de-o piatra in cadere caci dupa alunecare in cele cateva milisecunde cand te gandesti la viata am hotarat s-o protejez pe Micutza (si nu-mi pare rau), iar capul a avut parte de o intalnire frontala cu un copac cazut de-a curmezisul potecii pe care gluga trasa pe ochi mi l-a ascuns vederii si in care viteza cu care urcasem o treapta m-a propulsat energic. A urmat bineinteles un urlet cum rar ai ocazia s-o faci. Vuietul ploii, al raului involburat izbind stancile pravalite cu furie in el si tunetele desigur l-au estompat cat sa nu ajunga la cainii… din Giurgiu.
A doua zi urma sa fie o zi lunga, cu un traseu interesant, variat, frumos si mai ales, neploios.
o lacrima a cerului… sau cum sunt florile frumoase si pe dinauntru si pe dinafara…
Rareori, de sub palaria cu borul larg si lin ondulat, vantul reusea sa scoata suvite blonde prinse cu grija intr-un coc ce-i completa profilul si care nu lasa sa se ghiceasca intocmai care e varsta femeii ce-si petrecuse intreaga dupa-amiaza pe veranda, citind. Atunci mana ei se ridica dansand parca, cu o gratie neobisnuita si prindea suvita, iar miscarea se prelungea fara graba pana cand mana inconjura gatul pierzandu-se pentru o clipa sub marginile palariei ca mai apoi sa revina linistita deasupra cartii.
Copilul privea vrajit din spatele draperiilor grele si arse de soarele fierbinte al sudului spre balconul vecin si spre femeia pe care o gasea altfel decat orice alta femeie, mai ales decat propria mama, spre patul careia mai arunca din cand in cand cate un ochi asteptand sa-si termine zilnicul si lungul somn de dupa-amiaza. De cateva saptamani de cand sosisera aici, femeia isi adormea copilul, copilul se prefacea ca adoarme ca mai apoi sa se ridice tiptil si sa le vegheze de langa fereastra pe cele doua femei intre care iata, se simtea si captiv si captivat in acelasi timp. Una dormea, cealalta citea, iar el putea sa le urmareasca si sa le analizeze gesturile cu o rabdare infinita. Cateodata i se parea ca paginile cartii sunt inghetate, ca raman aceleasi si ca degetele femeii rasfoiesc la un interval de timp aleatoriu file invizibile, dar ale caror randuri o fac pesemne sa tresara din cand in cand.
I se parea total nepotrivit ca un copil de sapte ani, ce urmeaza sa frecventeaze scoala sa mai trebuiasca sa doarma dupa-amiaza ca un tanc de cinci ani. Mama nu vedea diferenta si el nu putea intelege una ca asta, dar se prefacea de dragul ei si mai ales pentru ca somnul ei profund ii oferea aceste clipe unice in care putea sa-si imagineze in liniste dialoguri nesfarsite cu tot felul de personaje ce nu semanau nicicarei fiinte de pe pamant. Oricum stia ca toate acestea se vor sfarsi curand, cand va invata sa citeasca si va putea si el sa se cufunde ore in sir in acest tip de neclintire, iar mama nu-l va mai adormi fortat sub pretextul ca lectura il va tine la fel de linistit langa ea.
Parea tanara, parea batrana, semana cand cu o fetita mai mare pe care-o cunostea, cand cu bunica, dar modul cum tinea cartea nu-l mai remarcase la nimeni. Degetele ii erau usor arcuite de-alungul copertii, privirea pierduta in adancul dintre file, insa cel mai mult ii placea neclintirea ei ce putea dura minute in sir, ba chiar ore daca ar fi ignorat invaluirile razlete ale brizei.
In curand mama se va trezi, iar el ii va spune ca de-abia ce-a deschis ochii si e pregatit pentru o lunga plimbare pe faleza, chiar pentru mai multe ture, caci auzise soptindu-se la masa alaturata de la restaurant ca si misterioasa lui vecina de apartament isi face deseori aparitia pe faleza si chiar la ore destul de inaintate in noapte.
***
Se cunoscusera cu multi ani in urma pe o plaja. Ea atipise pe sezlong sub umbra racoroasa a acoperisului de stuf si mila insotitorilor o lasase sa doarma mai departe. El reamenaja plaja ramasa pustie la orele amiezii. S-a simtit de-a dreptul impresionat de fatuca ce dormea senina si s-a tot invartit prin preajma facandu-se ca strange gunoaie inexistente si ca aseaza la nesfarsit sezlonguri dupa reguli ce trebuiau reinventate. Cand s-a trezit, l-a suprins privind-o si i-a suras. Au vorbit. Ea trebuia sa plece, o asteptau. El trebuia sa-si continue munca sub privirea unui sef agitat. Si s-au intalnit apoi in fiecare zi.
Vestea plecarii ei l-a intristat. Pana la vitrega ora mai era putina vreme. Ii promisese ca o va duce la turnul acela cu ceas, ca vor alerga pe stradutele intortocheate, pe scarile nesfarsite ce urca si coboara printre zidurile ametitor de albe si mai ales ca o va plimba pe sub aleea cu rodii. Ea s-a aratat insa rece si distanta, a indreptat mecanic mana catre vaporul ce se pregatea in port si apoi catre familia ce pazea un morman de bagaje. Se intelegea tot din privirea ei, dar el s-a apropiat totusi si i-a inmanat un pachet alb. Ia-o! i-a zis Sa o deschizi cu grija…
In anul urmator vaporul o aducea in acelasi port. Privirea ei cauta chipul fiecarui trecator si nu s-a oprit din cautari nici in zilele urmatoare. A mers in fiecare zi pe plaja unde se intalnisera, dar totul se schimbase. Si nisipul era altul. Intr-o zi a recunoscut pe cineva si a intrebat. Chipul omului se intrista vadit pe masura ce-i povestea cum nefericitul se urcase pe puntea vaporului si cum, zarit fiind, se aruncase in apa. Nu era mult de inotat pana la mal, aici se inota inainte de a spune primul cuvant, dar locul era cunoscut pentru multimea de meduze ce-si luasera in stapanire un teritoriu pe care doar barcile si vapoarele il traversau spre deliciul turistilor. Capitanul nu facuse valva, doar nu era prima oara cand unul-altul se aventura pe ascuns pe puntea lui. Tragedia a umbrit insa sufletul plajei si acum si pe-al ei. A privit catre turnul cu ceas si a stiut ca ea niciodata nu va urca acolo.
***
Mama il tinea langa ceilalti copii. Construiau castele de nisip. Mai toate aveau deja turnulete si il enerva mai mult ca niciodata intrecerea asta stupida pe care parintii o alimentau. Unii ii sugerau ca nu poate lasa castelul asa, iar altii se ofereau sa ajute. In incapatanarea lui sustinea ca e gata si chiar mai mult, ca in felul acesta e mai rezistent in calea apei decat celelalte. In realitate cauta in lungul plajei pasii ei, ai femeii cu cartea si tresarea cand zarea o palarie asemanatoare sau o rochie vaporoasa cum doar ea putea avea. Daca ea ar fi fost acolo sigur ar fi apreciat castelul lui. Il facuse pentru ea. Il dedicase totusi mamei si mama ii zambise semn ca nu era suparata pe el pentru esecul de-a nu construi un castel maret cu multe turnuri si turnulete, cu santuri de aparare si punti si mai ales constructii interioare complicate.
Soarele a coborat peste munti, i-a acoperit cu o lumina rosie si marea fosforescenta il hipnotiza. Din port se auzea sirena unui vapor. Pleca. Maine si vaporul lui va pleca. Auzise ca nu va fi singur si asta il bucura. Femeia misterioasa, despre care se vorbea in soapta la fiecare masa si despre care retinuse cateva cuvinte noi ca obsesie, depresie, psihic si pe care le banuia ca fiind de rau, va fi si ea pe vapor. Se zicea ca boala o va opri sa mai revina pe insula. Mama il certa ca trage cu urechea si el se aseza aparent linistit si detasat.
Facuse totusi castelul pentru ea si ar fi vrut sa i-l daruiasca. A parasit plaja privind in urma din cand in cand. Noaptea se lasa, faleza era aglomerata, chipuri si siluete se perindau unele agitate, altele visatoare, dar nici unul nu era cel cautat. Si-a facut un plan si i-a cerut voie mamei sa se retraga mai curand la somn. A urcat in viteza scarile, a batut la usa fara sa gandeasca, fara sa se teama si din semiintuneric silueta infasurata in halat l-a privit bland. Ti-am facut un castel de nisip! E pe plaja! E fara turnulete, cu un singur turn mare, dar neterminat inca si de unde se poate evada pe o singura punte…
Apoi a fugit cum numai el stia sa o faca ascunzandu-se indaratul unor ziduri si cand usa s-a inchis a iesit din ascunzatoare si s-a furisat in camera sa. Mama a intrat, el si-a oprit bataile inimii pentru o secunda cat sa simuleze linistea ca mai apoi sa se bata cu propriile ganduri prin intuneric.
A vazut-o facandu-i cu mana de la balcon si s-a imbujorat tot. Semnul il chema fara indoiala, dar nu voia sa fie vazut in timp ce urca. I se parea ca orice posibil chicot il face sa se intoarca, ba chiar sa o rupa la fuga. Cand a ajuns in dreptul usii, ea il astepta deja. Prin intredeschiderea usii se zareau franturi dintr-o camera pe care n-o va vedea niciodata cu adevarat, al carei parfum nu-l va respira si prin ale carei ascunzisuri si umbre nu va cauta niciodata. A carei usa se va inchide pentru totdeauna si pentru el si pentru ea. Ea ii zambea si el se gandea ca ii va intinde poate o bomboana, asa cum faceau matusile lui de fiecare data cand isi sfarsea vizita duminicala. Mainile ei i-au intins insa cartea, Ia-o! i-a zis, Sa o deschizi cu grija…
N-a stiut daca a zis macar multumesc si ani au trecut analizand in fel si chip reactia lui de-atunci, ba chiar si-a pus toata adolescenta la bataie in cautarea unei prezente feminine care sa i se apropie acelei fapturi pe care o vazuse intrand in viata lui asemeni unei sirene iesind din mare.
A citit cartea de zeci de ori neterminand-o insa niciodata. Mereu s-a oprit la capitolul 23 - Plaja – anuntat de o pagina ingalbenita ce separa partea intens rasfoita a cartii de una ramasa aproape intacta. Se oprea, mirosea parfumul imaginar al petalelor presate de magnolie pe care le descoperea cu aceeasi emotie de fiecare data si o inchidea la loc ca si cum ritualul tocmai se sfarsise.
