n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…

Cozia, 10-11 iulie 2010

Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?

Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.

Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.

Articolul CONTINUA…

floare ninsă-n vârf de stâncă mai presus de nori şi stele
cine oare să te-ajungă? numai dorurile mele…

Gândurile.

Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.

Sunt un om norocos, sper să merit toate câte mi se întâmplă şi mai sper ceva: să nu irosesc niciodată nimic din ceea ce azi primesc. Asta v-o doresc şi vouă celor care poate aveţi doar o zi de munte sau dimpotrivă, o viaţă împreună, dar care i-aţi simţit vraja şi mai ales, pe voi înşivă rezonând.

Am lăcrimat de câteva ori pe munte şi de fiecare dată am făcut-o de fericire sau de emoţie. De data aceasta, am cunoscut oameni şi am cunoscut faptele lor, am cunoscut poteci şi comorile lor, am recunoscut în mine dreptul sufletului meu de a fi liber şi de a nu-şi rătăci visele.

Oamenii.

E foarte greu să vorbeşti despre oamenii devotaţi muntelui, de data aceasta neputând să n-o fac, deşi experienţa mea şi cunoştinţele nu-mi dau prea multe drepturi. Vreau doar să spun tuturor că nu-i lucru puţin să-i întâlneşti. E un sentiment rar şi de nepreţuit pe care tot mai rar ai prilejul de a-l mai avea. E trist cum lucrurile ce azi ne uimesc, mâine devin banale. E trist şi uman. Dar tot ce e uman poate fi clintit.

Prezenţa domnului Dinu Mititeanu mi s-a părut hipnotică. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru necunoaşterea mea, pentru norocul meu de a-l vedea şi întâlni, pentru clipa în care-am spus bună ziua. Ar fi merit acel românesc şi pios, sărumâna.

Reîntâlnirea cu Gabi, un om pe care nu-l cunosc de foarte mult timp, dar pe care faptele îl precedă. Nu-mi trebuiesc mai multe, deşi ştiu că multe altele s-au născut din mărinimia sufletului său şi din dragostea ce muntelui i-o poartă. Poate că nu înţelegeţi prea multe, dar tu Gabi da, şi îţi mulţumesc pentru că făcând toate aceste lucruri nu doar ajuţi, ci duci tradiţia mai departe, redai prezentului istoria şi mai ales, ai adus împreună generaţii, ne-ai ajutat să ne cunoaştem unii cu alţii şi să fim martori faptei. Poate că vorbele nu-ţi sunt de prea mare folos, poate că sunt târzii, dar sunt sigură că pe fiecare dintre noi ne-ai învăţat ceva şi asta îţi va aduce adevărata mulţumire.

Fără a fi nevoie să înţelegeţi despre ce e vorba, sunt oameni care vor, care au iniţiativă, care se zbat, care mobilizează alţi oameni, care duc la bun sfârşit lucrul început şi care nu vor glorie din toate acestea. Gabi este un astfel de om şi îl veţi recunoaşte atunci când îl veţi întâlni.

Gelu Stoica este pentru mine un om-simbol de-acum. Din pură genorozitate ne-a condus pe cărări de puţini ştiute până la ea, la prima mea floare de colţ. M-a cuprins o emoţie incredibilă.

Floarea acesta cenuşie, aparent firavă, acoperită de perişorii protectori uşor zgribuliţi, fără să aibă o frumuseţe clasică, fără o culoare care să-ţi răsfeţe ochiul, floarea acesta poartă în ea întreaga esenţa a muntelui. Inertă şi rigidă am simţit-o totuşi atât de vie, ruptă din sânul stâncii fără a sângera, din cortina ceţii şi din mângâierea norilor, din căderea calmă a ploilor şi totuşi ca o veşnică floare de gheaţă de neatins de soarele verii…

emoţia. întâia floare de colţ.

prinţesele.

Articolul CONTINUA…

Dupa ce-am zidit in minte ganduri si impresii, incep jurnalul din Cozia cu un laitmotiv obsedant Umbra Soarelui la Cozia… dar renunt la el si la obiceiul de a pune titlul la final. Probabil am simtit eu ca o sa ma intind mai mult decat am facut-o vreodata pana acum cu scrisul si un titlu e intotdeauna bine pus la vorba omului (chiar daca ii e dat sa si le schimbe pe-amandoua). Dupa titlu urmeaza in ordine nefireasca:

Incheierea…

- albumul foto – Cozia. “Lasa-ma uimit…”

- muzica (am o problema cu trilulilu sau el cu wordpress-ul meu )

Update: vad ca merge pana la urma:

- raportul de tura – versiunea lui Andrei: In Cozia pe muchia Scortaru

- harta traseului:

Ziua intai:
Manastirea Turnu – (BR) – “La Troita” – (BR) – “La Melita” – Muchia Scortaru – (BR, TR) – Cabana Cozia (marcajul roz de pe harta)
Ziua a doua:
Cabana Cozia – (BR, TR) – Muchia Turneanu – (TR) – Manastirea Turnu (marcajul albastru de pe harta)

- in ordine alfabetica: Andrei, Claudia, Mihaela si Vali.

- multumiri speciale: cabanierului de la Cozia pentru vinul fiert memorabil; pisicilor pentru sedinta foto-video.

Concluziile…

au fost scrise, rescrise si in final, nescrise…

Pornirea la drum…

Sambata 16 ianuarie 2010 coboram din masina langa Manastirea Turnu. Era pana in ora 10, inca dimineata mai bine zis, asa ca frigul ne echipeaza in viteza. Urcusul se anunta pieptis, dar de-abia il astept  – sa ma incalzesc. Facem glume, mai scapa cate-un cuvant necurat urmat de Doamne iarta-ma si incepem sa urcam. Padurea de fagi e frumoasa, copacii sunt rari si svelti, razele soarelui strabat alungind umbrele lor paralele peste poteca ca si umbrele noastre, e frig si cald in acelasi timp, zapada inca lipseste, doar crestele ne apar pudrate, nu stim insa cat de mult – o sa vedem noi sus! Tac. Uimita, multumita, fericita. Abia pot raspunde la intrebarea - Iti place? – Da! si continuu sa tac…

ca intr-un vis cu ochii deschisi – padurea,

“La Troita”

fructe de vasc,

Padurea imi place foarte mult. Fiind o altitudine joasa amestecul de foioase, conifere si arbusti de tot felul imi capteaza imediat atentia. Mergem pe doua marcaje o perioada, apoi facem stanga si ramanem pe BR pana cand Andrei stie ca e timpul sa intram pe traseul “nemarcat”. Plini de elan incepem sa razbim printre tufisurile dese si garnisite cu tulpini spinoase de maces. Nu ma vait, dimpotriva, parca imi si place pentru ca-mi vin in minte tot felul de amintiri din anii traiti la tara si erau pe dealurile Tehomirului multi…. maracini. Punem ochii si pe marcajul neoficial si avem grija sa nu-l scapam.

Cand poteca, cand tufisuri sau cate-un punct de belvedere, vremea tine cu noi si urcam incetisor bucurandu-ne de toate cele simtind cu fiecare pas apropierea zapezii. Muchia Scortaru e frumoasa si e salbatica in felul ei. Foarte multe urme de animale, de la cele mici si inofensive la unele mai mari ce-ar trebui sa hiberneze, asa ca mai tragem cate-un fluierat sa le speriem pe toate… preventiv.

punct de belvedere – Valea Oltului,

tot am gasit-o eu o floricica de pozat,

Cum poteca a devenit la un moment dat suspicios de bine evidentiata si mai si cobora de pe muchie in loc sa urce, am zis noi ca o fi deviata de salvamont  spre marcajul ce urca muchia Turneanu special pentru a-i scoate de pe traseu pe cei ca noi si am hotarat sa urcam mai pe de-a dreptul. N-a dura mult escapada noastra, caci odata ajunsi pe muchie nu prea mai aveam pe unde inainta, iar urmele de urs se indeseau considerabil – semn ca ori vizuina ori barul erau pe-aproape. Am hotarat sa coboram cuminti inapoi spre potecuta noastra si am scapat cu bine din aventura alunecoasa si presarata cu crengi. Privind de jos incepea sa devina evident motivul pentru care zona stancoasa era ocolita si ocolisul… marcat.

Dupa o vreme cum mergeam noi asa cu mare spor si traversam o mica vale ne-am trezit fara poteca si fara marcaj. Mai mult de-o jumatate de ora am tot strigat dupa el, dar nici o coaja de copac n-a avut ecou. Intre doua vai si-o cale intoarsa am dat-o-n sus pe o muchie aflata in stanga celei pe care am fi vrut sa urcam, dar cumva paralela cu ea. Copacii incepeau sa fie plini de chiciura si zapada tot mai inghetata, padurea capata o stralucire aparte in razele soarelui si tot mai multi mesteceni imi apareau in cale. Incepeam sa inteleg de ce pe dealul meu era un singur mesteacan si cum de copacul aparent firav a rezistat si s-a facut mare: mesteacanul iubeste inaltimile si aerul rece. Nu intotdeauna ne nastem acolo unde ne e si locul.

pe Muchia Scortaru… sau nu

privind in sus,

Si-am continuat sa urcam parca tot cu ochii dupa vreun semn, cand valea a inceput sa se ingusteze si muchia gazda s-a unit cu Muchia Scortaru . Tot in sus si-n sus am ajuns intr-un poienita unde un grup de mesteceni drepti si frumosi ne-asteptau parca. Pe coaja alba a unuia dintre ei stralucea o pata de vopsea galbena si ne spunea un singur lucru: pe aici,  se trece! In curand o alta pata galbena ne-a intarit convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Padurea a inceput sa se rareasca si poienitele erau din ce in ce mai dese, dar si zapada mai mare. In curand aveam sa intalnim BR ce ducea spre Cabana Cozia. Cuvintele sunt de-acum de prisos…

tare dragi inimii mele – mestecenii,

amestec de anotimpuri, de frig, liniste si lumina,

nu m-am putut abtine sa nu ma pozez c-un mesteacan,

cam pe-acolo trebuie sa ajungem,

nu e doar un tablou – e o padure de mesteceni iarna,

fara timp, fara asteptari, doar neclintire,

si mai ales – fara grai,

Ne apropiam de cabana si mai era suficient timp sa lasam greul din spate si sa mai dam o tura pe cate-un varf. Desi ceva norisori se apropiau, vremea era inca frumoasa. Zapada era intr-adevar cum imi spunsese cabanierul la telefon: 20-30 de centimetri in care te-afundai cand si cand, dar mai mult atunci cand nu te-asteptai.  M-as fi simtit de-a dreptul minunat daca nu era bocancul drept ce incerca sa-mi mute calcaiul in alta parte. Din pricina lui fortasem intreg piciorul si-acum ma trezisem pe ultima suta de metri cu o durere noua in zona inghinala. N-am zis nimic, am continuat sa merg si sa-mi controlez miscarile in asa fel incat sa redistribui efortul si sa-mi relaxez piciorul din mers. Cabana era oricum aproape si mandria mea… aproape de cer.

Patru calatori intrau si inauntru alti patru ne intampinau la caldura sobei: Dinu Boghez – o prezenta impresionanta, cabanierul si doi tineri ce urcasera inaintea noastra din Turnu pe muchia Turneanu. Dupa o masa indestulatoare si-o gura de bere rece mi-am amintit ca eu la cabana beau vin fiert. Mi-am comandat o cana si-am iesit sa pozez soarele la apus. Se facuse deja frig, dar parca nu destul pentru doamnele pisici ce se insirasera pe pervazul geamului. Am facut proba piciorului cu o alergare usoara de cateva minute pe drumul forestier ce ajunge la cabana. Zapada mare, bocancii de iarna grei si usurinta cu care am alergat mi-au dovedit ca sunt in regula si ca ma pot intoarce linistita la cana mea de vin (ma astepta pe soba).

apus de soare din pragul Cabanei Cozia,

apus de soare cu pisici,

Cabana Cozia scaldata in lumina rosie si frig,

nesfarsitele mari de nori,

V-as spune mai multe despre seara la cabana, dar vinul fiert a fost mult prea bun… Imi amintesc numarul canilor baute, trei sau poate… patru si abandonarea fratiei inelului in pofida mersului la culcare. Camera era simpla si curata, era cald si bine, am mai bagat lemne si mi-am pregatit patul.

Mi-am studiat piciorul pe care ma asteptam cu teama sa-l descopar insangerat si nu mica mi-a fost surpriza sa remarc ca nu aveam nici o batatura ci doar o umflatura mare si  serioasa… cat inca un calcai. Cum bocancul imi apartinea si nici povestea Cenuseresei nu se spunea in seara aceea, m-am intins in pat in pozitia omului care chiar are de gand sa doarma. M-am gandit o clipa, in linistea lemnelor trosnind, ca nu am nevoie de mai mult pe lumea asta si am adormit vazandu-ma adormind. Dupa 13 ore m-am trezit… nemiscata si multumita – batusem recordul de 12 ore de somn neintrerupt stabilit la Cabana Dochia din Ceahlau.

Ziua se ghicea putin prin fereastra aburita si se ghicea bine – ceata si vantisor rece. Ne-am pregatit de drum si-am inceput coborarea. Am ales ca traseu TR comun o perioada cu BR ce cobora pe Muchia si apoi pe Valea Turneanu. Ne-am mai oprit pentru poze si ne-am admirat pletele albite de aburii respiratiei transformata in chiciura. Padurea asa incremenita si pierduta in ceata parea de vis, mai putin pentru cei mai inalti dintre noi care nu se puteau furisa prea usor pe sub crengile incarcate de zapada si nerabdatoare sa se scuture.

daca ar arata macar asa diminetile mele cand trebuie sa merg la munca, sigur m-as trezi mai usor,

pe unde-as vrea eu sa ma pierd…

ehee! poteca se piteste pe sub crengi incarcate de zapada – bine pentru cei mai mici dintre noi,

ceilalti trebuie sa se faca… mai mici,

acesta de numeste pentru mine –  de VIS,

Am continuat pe TR si am remarcat ca traseul era pe alocuri parca mai putin umblat decat cel nemarcat din ziua precedenta dovada ca sfarsitul s-a cam lasat cu pante alunecoase coborate printre trunchiuri cazute sau tufisuri neprietenoase. Nu prea aveai unde sa te duci, dar sigur aveai unde te innamoli. Sunt portiuni unde marcajul nou coexista cu cel vechi inca vizibil si astfel reusesti sa te pacalesti de cateva ori. Mi-au ramas si cateva idei in cap: privelistea asupra Vaii Oltului trebuie sa fie superba intr-o zi senina, dar un urcus pe-acolo e cam panta… odihnitului curajos.

din nou Valea Oltului. In stanga Manastirea Turnu unde trebuie sa ajungem,

Daca pe muchia Scortaru m-a impresionat varietatea de foioase amestecate cu conifere, pasarelele viu colorate, fructele galbene de vasc proiectate pe albastrul curat al cerului si sa nu mai zic de mesteceni, de data aceasta mi-au atras atentia o specie de stejari contorsionati cel mai probabil din cauza vascului care impiedicase dezvoltarea armonioasa a coroanei copacilor. Dar cine-a zis ca lucrurile imperfecte nu au frumusetea lor??!

Curand panta s-a mai domolit, poteca s-a latit si picioarele au inceput sa se afunde adanc intr-un covor gros de frunze de fag. In putin timp am ajuns la masa tacerii si pioletii au zis repede ca vor si ei in poza. Nici ca se putea sa nu indeplinim o asemenea dorinta si Micutza a ramas singura, pret de 10 secunde, cu ochii atintiti asupra noastra.

Vali, Mihaela, Claudia, Andrei si… pioletii,

Traseul coboara prin curtea Manastirii Turnu. Aici o binecuvantata gheata poleia pietrele si mai ca ma gandeam la  coltari pentru-o traversare onorabila. Ne-am indreptat spre masina si dupa o sedinta de spalat pioleti si schimbare rapida de bocanci ne-am imbarcat frumusel spre casa unde au trebuit sa treaca, iaca, trei saptamani aproape, ca sa scriu jurnalul.

coborarea din traseu si intrarea in curtea manastirii,

am privit indelung un calugar ce se indeparta, muntii pudrati ce ramasesera sus, oamenii ce se miscau robotic prin curtea manastirii din cauza poleiului, locuri tainice de asteptare a celor ce n-au sa mai vina niciodata, dar de unde oricand altele pot incepe,

Ma gandeam cat e frumos muntele asta si cum trebuie sa arate in primavara sau la toamna. Facand asa o scurta recapitulare descopar ca muntii care au initiala C au reusit sa ma impresioneze parca cel mai mult. Dupa Ciucasul cu turnurile lui solitare de piatra si brandusele ce mi-au insotit pasii la fel de solitari, dupa rasariturile din Ceahlau ce m-au scaldat la propriu in lumina nepamanteasca, Cozia mi s-a intiparit in inima ca nimeni altul.

Ca ochii mamei in ochii pruncului deschisi pentru prima oara.

Yes, I’m going home!

Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind. Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand,  aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!

Daca exista ceva ce numai muntele imi poate da, atunci il calific drept binecuvantatul sentiment al retrairii, al entuziasmului retrait aproape la fel de intens, un ceva pe care il numesc DAR si pentru care imi multumesc in fiecare zi a vietii mele.

Inainte sa vorbesc despre munte, mi s-ar parea corect sa-i multumesc lui Mihai pentru tura, lui Zeneca pentru virajele si pornirile in tromba – nu ca as fi mare amatoare de viteza, dar o pot privi in fata si e bine sa-mi reamintesc asta din cand in cand – apoi colegilor caci de la fiecare am gasit cate ceva de invatat si nu in cele din urma, muntelui pentru inca o intalnire superba, dar si pentru ca mi-a daruit 12 ore de somn profund cum n-o sa mai vad eu curand.

Estimez ca va fi un jurnal lung, greu de citit, dar nu voi renunta la nici un cuvintel. Nu pot! Ma simt deja acolo…

Am inceput sa urcam prin padure spre Cabana Dochia dinspre Izvorul Muntelui pe traseul marcat mai intai de punct albastru(PA) si apoi de banda albastra(BA).

Mereu imi plac urcusurile astea imediat ce ti-ai dat fundul jos din masina. Ma adaptez repede ritmului si am ragaz sa-i studiez pe ceilalti. Desi tura a avut trei zile rucsacul meu era mai mult decat light, iar eu… mai mult decat fast (sunt foarte “modesta” stiu, dar si greu de contrazis – avantaj eu!). Pentru asta trebuie multumit lui Andrei pentru indicatii, majoritatea sunand cam asa: “nu, nu iti trebuie” si cum nici eu nu exagerez de felul meu, am iesit din casa cu o singura povara: 3 ore de somn in ultimele 48 (stiam insa ca la munte dorm bine!).

Daca iti trebuie prea multe cand pleci intr-o tura ai putea sa te intrebi unde vrei de fapt sa mergi…

O portiune de drum am urcat mai mult singura, cu cat era mai abrupt urcusul cu atat ma simteam mai bine. Ma opream sa privesc in urma, sa ascult linistea, sa ma SIMT toata acolo cu inima frematand de fericire, cu fluturasii in stomac ca pregatita de o intalnire pentru care ma gatisem cu atata drag in cele mai de pret hainute(la figurat si mai ales… la propriu).

Imi place padurea toamna cand se vede atat de bine trecerea de la foioase la conifere, cand acele de zada se sacrifica intinzand covorase pe poteci, cand soarele patrunde printre crengile golase in ciuda vantului si te lasa sa-i simti atingerea blanda si amintirea caldurii.

Eu privesc mai mult in sus. Chiar si cand merg printre blocuri. Poate caut cerul mai mult decat pamantul. Inca n-am aflat. [pe munte ma uit totusi pe unde merg.]. Piatra cu Apa(1533m) sau piatra care “plange” e una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase din Ceahlau, despre care nu v-am zis ca e celebru pentru Conglomeratele care ii poarta numele si pentru multe altele despre care veti citi mai departe, nu degeaba e declarat Parc National si chiar se vede straduinta celor care se ocupa de asta. Insa nu tot omul e om asa ca se vad si urmele celor care au vrut sa lase… urme

priveliste de sub Piatra cu Apa,

cand urc mereu imi amintesc sa privesc in urma, sa vad cum peisajul ia amploare gradat datorita altitudinii, sa nu mi se para gratuit momentul culminant,

Incet-incet se zarea Cabana Dochia(1750m), am iesit din padure in nu foarte marele gol alpin al Ceahlaului si de-acolo am ales o poteca mai putin umblata pana sub cabana prin iarba inalta si prin jnepeni si in putin timp paseam pe treptele insorite. Nu stiu ce-au facut ceilalti, dar eu dupa ceva mancare si-un ceai cald m-am retras la somnul mult asteptat, task-ul programat de-acasa Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

panorama primului rasarit,

Afara erau mai multi iesiti la pozat, toti imbujorati si luminati de bucurie. Vantul si frigul diminetii nici macar nu fac parte din amintirea pe care fotografiile o vor pastra desigur, dar nu pe cat de vie a putut sa fie.

Cabana Dochia  in lumina acelei dimineti de vis,

am plecat prin iarba inalta, ma cufundam in ea, ea ma inconjura aurita si moale, iar marea de nori ma facea sa ma simt pe o insula pe care aproape ca m-as ruga sa naufragiez…

Ziua doi a inceput frumos, nici ca se putea mai bine. Ne-am echipat de drum. Aveam sa vedem Cascada Duruitoarea urmand traseul cruce rosie(CR), sa facem popas la Cabana Fantanele (triunghi galben), sa ne intoarcem spre Dochia pe banda rosie (BR) pe langa Panaghia - o stanca cu personalitate si sa urcam neaparat pe Varful Toaca(1900m).

imi amintesc cei trei braduti pe culme undeva deasupra Schitului… Asta a fost inainte sa imi pierd manusile si sa ma intorc dupa ele pana la cabana alergand prin noroi, dar sa nu credeti ca nu mi-a placut Le-am si gasit, evident.

Drumul pana la cascada a fost mai mult decat frumos, iar portiunile de gheata mi-au reamintit ca e totusi iarna si ca bocancii mei sunt perfecti pentru patinaj, doar ca nu mi-as dori sa fie unul atat de inclinat… O limba uriasa de gheata mi-a oprit pentru o clipa respiratia, dar nu de frica ci de admiratie, si-am gasit imediat un loc de trecere. Cand cineva a desprins o bucata de stanca si aceasta a plecat pe valea inghetata, am vazut-o alunecand cateva zeci de secunde, iar apoi zgomotul ei s-a mai auzit o buna bucata de vreme… Valea era ingusta si adanca, abrupta, izvorul inghetat formase un tobogan natural impresionant, parca fara de sfarsit, iar izbirile scurte si puternice ale pietrei imi rasuna si acum in minte. Ecoul acela… clipa aceea… sublimul infricosator.

coborand mai mult pe langa poteca amenajata decat pe ea am ajuns la… Cascada Duruitoarea,

cascada e frumoasa, sa tot stai, sa nu mai pleci…

Dar am plecat si renuntand la a mai cobori pana in Durau am scurtat pe TG pana la Cabana Fantanele. Aici am poposit pentru pranz si ceaiuri calde. Soarele ne-a invitat sa ramanem la mese afara. Am plecat din nou pe traseu, de data aceasta spre Varful Toaca pe BR pe care l-am vazut mai tot drumul asteptandu-ne. O vreme am urcat prin padure, apoi am iesit in golul alpin si am dat binete Dorobantului si Caciulii sale.

Caciula Dorobantului, bloc de stanca format din Conglomerate ~ roci bine delimitate, rotunjite, cimentate natural unele de altele ca intr-un zid…

Dupa ce ne-am fotografiat cu imensa caciula fara sa indraznim s-o “imprumutam”, am continuat drumul pe poteca bine strajuita de jnepeni frumosi si inalti. Panaghia se zarea imensa si tacuta, fara chef de vorba si cum la nasul ei ridicat in nori n-am ajuns decat cu privirile golase, am trecut frumusel pe langa.

Panaghia… si atat

jnepenii in lumina unui soare cald de toamna,

Ne pregateam de urcat pe Toaca si cei care coborau ne-au sugerat sa ne echipam bine si sa ne bucuram de greutatea rucsacilor caci ne asteapta un vant strasnic acolo sus. Si asa a fost. Nu trecea el prin hainele mele, dar simteam cum ma ia cu tot cu ele pe sus. Pe varf sunt atatea cabluri si relee si statia meteo si ce-o mai fi incat am renuntat la a mai fotografia mare lucru. Urmaream doar un sistem de masurat viteza vantului si care se ridica parca tot mai sus la fiecare rafala. Am facut totusi o panorama pe care o postez c-o fost tare greu sa tin aparatul nemiscat intre rafale si cum poze cu manusi nu prea ies si-acum imi simt degetele paralizate…

de pe Varful Toaca vedere spre Ocolasul Mare (cladirea alba apartine schitului si in aceeasi directie se afla si Cabana Dochia),

am mai ramas o vreme sus, pana soarele a apus

Drumul spre cabana ne-a facut sa ajungem odata cu noaptea, dar nu am aprins inca frontalele asa ca a mea e inca netrecuta prin botezul muntelui, dar stim amandoua ca avem timp. Mult timp. La cabana ca… o seara la cabana. Am sarbatorit onomastica colegilor, dar nu ma pricep sa povestesc ce fac oamenii, asa ca va voi spune ce-am simtit cand am iesit la un moment dat afara.

Era noapte, era frig. Deasupra luna mai mult ascunsa in nori. Undeva jos, departe, firul vaii se ghicea dupa sirul luminitelor. Se zareau contururile negre ale stancilor, ale padurii, ale vailor, ale norilor. Frigul ma facea sa tremur din toate incheieturile stiute si nestiute, dar nu ma puteam dezlipi de locul in care parca incremenisem. Aerul rece imi strangea fata intre palmele sale si respiratia aproape ca devenise ritmata din cauza tremurului. In loc sa ma gandesc sa intru, ma gandeam sa raman. Imi placea atat de mult linistea, locul, privelistea. Eu si intinderea aceea, eu si Muntele, eu si sufletul meu tremurand, dar fara sa cedam. Mi-am spus multe atunci in gand, mi-am promis multe. Am zambit mult, un zambet larg de interior, de la mine pentru mine si pe care intunericul nu l-a acoperit. Nici nu stiu cand tremurul s-a domolit si frigul a capatat forma unei pelerine ce mi s-a asezat bland pe umeri. Am mai stat o vreme acolo, era o noapte frumoasa, o liniste frumoasa. Imi stiam mintea limpezita de ganduri, inima eliberata de asteptari, ma stiam senina si la adapost in inima Muntelui.

Nu stiu la cat m-am culcat, cat am dormit. Eu atata stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

De data aceasta am iesit afara si pentru multe clipe am fost singura. A fost rasaritul meu, parca numai al meu. Dar sa las cuvintele deoparte…

rasarit de soare in Ceahlau,

vantul imi sfida echilibrul, lumina se inalta, norii ardeau…

ne scaldam cu totii in lumina rosiatica,

Alta dimineata, alte ceaiuri si cafea, rucsac pregatit, pat lasat aranjat si o coborare de pe munte. De obicei incerc sa nu ma intristez si sa inteleg ca nu e inca timpul sa raman. Am ales sa coboram pe acelasi traseu si cum cararile din Ceahlau mi-au placut la nebunie, mai ales sa le merg pe langa, m-am apucat sa strang peturi. Aveam un sac menajer gol, un rucsac usor in spate si multa energie. Nu de alta, dar intr-un loc atat de ingrijit si protejat tot s-au mai gasit cateva personaje bipede care sa-si marcheze trecerea lor biodegradabila intr-un mod greu biodegradabil. Ma infurie cumplit si sper sa nu vad vreodata unul cu ochii mei ca nu stiu cum voi reactiona. Nu-mi imaginez cum arata cuvantul pasnic cand ma gandesc la asta.

Dar padurea… padurea era superba… picioarele schiau prin frunzele aramii de fag, ochii cautau lumina, trupul cauta caldura, sufletul se ridicase mult deasupra mea…

cerul, padurea,

padurea, cerul,

Pentru o vremne am “ratacit” putin marcajul si am putut simti mai mult padurea decat in tot restul drumului. Mi-a amintit de toamnele mele pe dealuri si prin paduri de-acasa, de jocurile in mormane de frunze ale copilariei, de salbaticia luminisurilor… Mai vazusem padure invaluita in ceata, dar nu asa… poate ca soarele era vinovat de toata acea splendoare pe care Micutza a surprins-o timida, pe care eu o cuprindeam cu ochii ca pe o mangaiere dumnezeiasca si in care ma las si acum, acoperita in tacere…

ultima imbratisare,

desavarsirea,

speranta,

visatorii,

viata!

_____________________
P.S.-uri:

intr-un final am pierdut una dintre manusi…

albumul foto al Micutzei e pe-aici…

harta traseelor din Ceahlau…

______________________

Pasii mei au ajuns din nou in Ciucas, de data aceasta intr-o tura fotografica.
Fiind o altfel de tura, voi scrie si un altfel de jurnal. Nu va fi un traseu al marcajelor ci unul al sufletului, nu voi povesti intamplari, nu voi masura timpul, ci doar ii voi multumi Muntelui inca o data pentru o zi a luminii si-a unui nou inceput.

“MUNTILOR! Pentru ce este in voi atata frumusete?”
George Byron

Vine o zi când viaţa îţi oferă cu mainile amândouă un miracol şi tu nu trebuie decât să-l primeşti! Să-l laşi să intre în tine, să te laşi cucerit, visat, fericit şi atunci când pleacă, mulţumirea împlinirii să te înalţe vertical şi frumos. În această dimineaţă miracolul a făcut să ne întâlnim şi să deschidem un drum împreună, iar zorii ne-au acoperit cu o lumină ireală şi un popas de neuitat – pădurea de mesteceni. Nu cred că vreodată toamna a fost mai frumoasă! Peste vârfurile îngălbenite şi firave ale copacilor – prinţi, munţii îşi ridică culmile înzăpezite dintre pădurile transformate treptat din codri de aramă într-un miraj de argint. Aş rămane aici o zi, două, o veşnicie, în frunzişul acesta întinsă, căutând cerul ce-şi sprijină cupola pe trunchiurile – coloane şi pe care într-o nemişcare aproape perfectă frunzele galbene se lasă pictate în cea mai frumoasă epopee a toamnei noastre. Ştiu că mă priveşti acum şi lăsându-te purtat în călătoria noastră vei înţelege toate acestea.

Drumul continuă spre Munte, în Munte, în inima unui Ciucaş atât de iubit. Apropierea ne lasă fără grai, drumul şerpuit devine primii paşi ai unui vals ce se anunţă mai nesfârşit şi mai frumos ca oricând. Tânguirile toamnei de deasupra noastră se împletesc cu strălucirile iernii din depărtare, mirosul frunzelor arămii cu cel al zăpezii, pământul îngheţat de sub tălpi cu aburul cald.

Am început să urcăm, cărările să se deschidă sub paşii noştri, amintirile să tresară când o stâncă sau un copac ne şoptesc ai mai trecut pe-aici şi vei mai trece… De nu s-ar termina niciodată aceste şoapte, de vom putea reveni de o mie de ori pe cărările dragi şi de fiecare dată simţind aceeaşi bucurie a revederii şi a descoperirii totodată! Asta înseamnă să simţi viu, să te simţi ca făcând parte dintr-un întreg mai mare decât îţi vei putea vreodată imagina! Poţi îndrăzni şi muntele ştie să te primească şi să te poarte pe cărările sale. Răsplata nu va veni niciodată căci va fi deja acolo, în inima ta.

În poieniţă zăpada rece şi aspră aşternuse generoasă un covor lăsând totuşi iarba să strălucească aurie într-un soare ce se revărsa blând printre cetinile amorţite. Ne-am oprit. Printre ramurile copacului stingher legat parcă pe veci de tovărăşia mută a unei stânci se zărea un munte rece şi ca un miraj al vieţii – vârful. Cerul de-un albastru pur, nealterat cobora încet ca o cortină peste norul alb şi tăcut. Decorul contrasta atât de puternic între cele două viziuni complementare ale vieţii şi morţii: jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, iar sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală.

Izvorul mi-a amintit mereu că există o clipă când totul se naşte, că în acea clipă un întreg univers concordă asupra unui zbor eliberând din palmele sale pasărea nerăbdătoare să-şi întindă aripile… Poate ca ochii nu ştiu să cuprindă fiecare mângâiere de gheaţă a apei peste stânci, poate că sunetul cristalin al căderilor nu se lasă auzit în toate armoniile lui, iar cărararea lui şerpuită nu poate cuprinde într-o clipă de om povestea incredibilă de trudă pe care o poartă, dar o călătorie a început pentru totdeauna când pentru o secundă m-am oglindit cu tot cu cerul şi pădurea de deasupra mea în ochii lui…

Muntele e cuceritor în împărăţia soarelui şi e sublim în nebunia furtunii… - unul dintre gândurile care poate ne încearcă cel mai des pe munte. Am fi putut întreba: oare de câte ori să mai vin până când îmi vei dezveli splendoarea vârfului, până când norii şi ceaţa şi vântul se vor risipi şi mi te vei dărui? Dar aş putea îndrăzni să tulbur dragostea pe care astfel mi-o oferă ? Stiu ca e neegoistă şi sinceră, renunţând la fericirea lui de-acum întru numele fericirii mele de mai târziu, când cerul se va lumina pentru totdeauna şi zările nesfârşite mă vor îmbrăţişa până în ultima clipă a vieţii mele.

Dacă ar fi să am un vis veşnic, îţi mărturisesc, atunci mi-aş dori ca paşii mei să se piardă pe cărări albe, infinite, urmele trecerii mele să se acopere de zăpada ce se va scutura ca o tresărire uimită de pe ramurile verzi mângâiate blând de umerii mei. A ei cădere va fi definitivă, al meu zbor nu va lăsa decât o vibraţie îmbrăţişată de fiinţa muntelui. Brazii mă vor ascunde, întunericul va fi blând când soarele îmi va aminti că apusul lui înseamnă un nou răsărit, că mereu va fi altfel, că eu voi rămâne aceeaşi, iar clipele mă vor număra neobişnuit în sensul invers aşteptării…

Mi-am imaginat şi am trăit de multe ori ieşirea în lumină, dar de fiecare dată încântarea s-a revărsat peste mine parcă şi mai mult, iar muntele mă surprinde şi mă inundă până când inima mi se opreşte o clipă şi tot el e cel care o face să bată din nou, în alt ritm, necunoscut mie, dar nicidecum străin. Golul alpin îmi dezvăluie tăcerea lui cântată pe voci de coruri îngereşti pe care nu le aud, dar a căror vibraţie o simt în mine şi ştiu că nu e nevoie ca ea să se transforme în cuvinte. Orizontul mă atrage spre el ca o forţă nevăzută de absorţie şi îl simt cum se pierde în nori, cum se creionează blând de-alungul culmilor ce îşi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar sau punând regatului strajă turnuri de piatră, de stâncă cenuşie pe care vânturile şi ploile au scris istorii numai de ele ştiute.

Privesc în jur şi cuvintele nu mai aparţin acestui limbaj. Imensitatea albă devine un ocean de fericire, viaţa se simte respirând în toată această neclintire devenită absolut. Sub zăpadă simt pământul viu, pulsul lui, sub ramurile verzi îmbrăcate în zăpadă şi chiciură simt sevele calde alergând într-un dans haotic şi pasional, în singurătatea trunchiurilor moarte simt însuşi taina muntelui, a vieţii şi a morţii.

Soarele se înroşeşte brusc şi intră uşor în oceanul de nori gri şi grei. Vântul izbucneşte ca o dezvelire de pelerină albă a vreunui cavaler din timpuri de mult apuse. Îl privesc în faţă şi mă avânt în el cu paşii siguri, simţindu-i fiecare împotrivire, despicându-l în fâşii ce mă înconjoară despărţite pentru o clipă ca să se unească apoi şi să-şi continue zborul zglobiu. Îi simt zâmbetul când mă întorc să-l surprind şi vântul se arată timid şi inocent ca un copil care nu vrea decât să se joace şi da, aici e locul lui de joacă. Mă joc puţin cu el, îi las şuviţele mele de păr să le poarte, îi intind braţele să le cuprindă, inima mea s-o simtă bătând. E rece vântul acesta, dar ştiu ca muntelui îi place şi se simte ocrotit sub hoarda nebună a râurilor de aer. Aşa mă simt şi eu. Mă doare chipul, mă dor degetele îngheţate, mă doare încordarea picioarelor căutând echilibrul, dar sufletul! sufletul aleargă cu vântul în toate cele patru zări deodată inundat de o fericire nepământească…

Muntele meu, mă întreb şi-acum în extazul amintirilor, de ce-mi eşti tu cald în mijlocul vânturilor aspre? De ce ploile tale reci fac norii să coboare în mine, iar ceaţa mă lasă să te simt dincolo de simţuri? De ce împotrivirea ta uneori nu mă face să mă simt ca un intrus, ci dimpotrivă, ca un prieten, care dragoste fiind mai mare dacă nu aceea în care măştile sunt date jos şi frământarea sufletelor e împărtăşită în doi?

Soarele a apus. Coborârea începe. Întunericul se lasă, dar e doar un artificiu de decor. Ca nişte luminiţe nevăzute sufletele coboară muntele. Fericirea din ele, sclipirile din ochii lor caută în continuare crestele, culmile rămase în urmă, luna răsărită mare şi clară, orizontul însângerat din ce în ce mai puţin al asfinţitului. Dar paşii îndepărtându-se sunt doar finalul călătoriei şi cu cât coboară ei cu atât visul creşte şi devine din ce în ce mai mare, până când noaptea pădurii te învăluie şi te acoperă ca un braţ puternic şi cald sub care adormi şi dormi întru împărăţia viselor.

un popas de neuitat – pădurea de mesteceni

culori…

jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală…

izvorul…

Varful Ciucas ascuns in nori…

padurea…

cararile…

soarele…

culmile ce-şi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar…

lumina, linistea, libertatea…

apus de soare…

rasarit de luna…

__________________________________

Albumul foto Ciucas – un vis alb pe-aici…

Multumiri: Andrei D. pentru tura organizata, Andrei P. pentru melodie si… zambet

__________________________________

Inainte ca ochiul meu sa cuprinda extaziat incremenirea iernii si linistea zapezii, inaintea primei mele intalniri albe cu el, mai am o datorie intarziata muntelui. Fagarasului.

Nu voi folosi termenul de reportaj fotografic, desi asa a fost gandit initial, ci de poveste fotografica. Una inceputa inaintea mea, surprinsa mai mult dincolo de obiectiv si continuata, sper, de gandurile voastre.

Ar fi trebuit sa va arat doar,

dar e mai mult decat atat. Un trunchi de copac nu e un copac mort.

Un suflet amputat nu e un suflet mort.

Dincolo de aparente…

aceleasi cercuri.

Prapastiile sunt la fel de adanci. Caderile nu.

Copacii nu pot vorbi uneori,

dar padurea le sopteste intotdeauna gandurile.

Cand ti se ia in mai multe randuri totul, ramai de fiecare data tu.
Din ce in mai imputinat, din ce in ce mai pur.

Soarele apune zilnic, dar e doar o chestiune de perspectiva.

Cele mai asteptate mangaieri sunt cele care au trecut.

N-a mai spus nimic. Privea in gol. Traia in gol. Astepta. Gol.

Eu nu vad doar un copac. Eu vad un univers.

Detalii, amanunte, puncte – acestea nu sunt vise!
Sunt trezirile condamnate din clipa in clipa ale nelinistii.

Copacii se lasa uneori acoperiti si adorm.
Desi nu se mai trezesc niciodata, ei nu mor. Nu mai mor.

Moartea inseamna sa fii smuls. Si asta se intampla o singura data.

~~~~~~~~~~~~~~~

Aurei, de la Cabana Muntele Roşu

În prima dimineaţă de sâmbătă din octombrie aveam rucsacul deja făcut. Oboseala a dispărut brusc când trezirea de la ora 5 după doar câteva ore de somn m-a găsit cu o listă în faţă. Trebuia să-mi fac ceaiul – termosul aştepta şi să nu uit sandwish-urile din frigider. Am ieşit din scara blocului şi ploaia m-a lovit torenţial. Pisica neagră de la scară mi-a tăiat calea pentru prima oară după 11 luni de când ne cunoaştem. Eh, nu-i bai, era şi ea sărăcuţa nemulţumită de obrăznicia vremii. Am luat un taxi până la Autogara Basarab de unde la ora 6.30 aveam microbus spre Cheia(Prahova). Deşi am ajuns cu aproape 20 de minute mai devreme… am prins ultimul loc. Măi să fie!

Drumul spre Cheia a fost unul plin de aşteptare şi de ploaie care nu înceta de nici un fel. Mă gândeam că e prima oara când urc singură pe munte şi că traseul trebuie revăzut cu siguranţă în condiţiile acestea. Anunţasem pe mai multă lume unde plec şi le dădusem şi harta cu traseele marcate pe unde aveam de gând să merg şi unde voi rămâne peste noapte.

traseele: verde – prima zi; roz – a doua zi

Şi pentru că am început deja, acesta va fi povestea unei ture de două zile (3-4 octombrie 2009) în Munţii Ciucaş pe care am facut-o de una singură în condiţii meteo anunţate oarecum nefavorabile cel puţin pentru prima zi. M-am pregătit pentru orice, inclusiv pentru abandonarea turei, dar oricum ar fi fost vremea tot aş fi ramas peste noapte, în munţi, la Cabana Muntele Roşu. În munti, acolo-i casa mea…

Am ajuns în Cheia la 9.45. Ploaia era cam ploicică aşa că urcuşul la Cabana Muntele Roşu nu putea să fie o problemă nicidecum mai ales că e cumva comun cu drumul pseudo-astfaltat până acolo. Drumul are o lungime de 3km, iar traseul BG (bandă galbenă) îl scurtează ici-colea. Pădurea era superbă, chiar şi aşa îngreunată de apa pe care vântul, cu furie, o scutura şi asupra mea. Mergeam, mă opream, ajustam echipamentul de câte ori era nevoie, lucru pe care l-am făcut în tot timpul de-altfel, cât am mers pe trasee. E una dintre regulile de bază, printre primele care mi s-au spus şi pe care am băgat-o la cap. Fiind şi singură trebuia să fac mai mult decât ceea ce trebuie. Dar să mă şi bucur în voie după bunul plac şi după propriul program de toate frumuseţile ce mi-au ieşit în cale.

radacini…

frumusetea toamnei ce ramane dincolo de ploaie si de vant…

Pe la 10.30 eram la cabană deja. Ploaia era măruntă şi deasă, dar potolită. Din când în când se oprea. Mi-am luat camera sau mai bine zis – un singur pat, m-am echipat pentru traseu golind cele inutile din rucsac. Am coborât, am cerut o cafea, am anunţat că plec spre Vârful Ciucaş, m-am împrietenit cu Aura, recepţioniera de la cabană, care era mai mult decât hotărâtă să trimită Salvamontul după mine dacă aş fi îndrăznit să întârzii prea mult. Mi-am verificat telefoanele, am mai luat nişte numere de la cabană, informaţii despre semnal şi am ieşit afară!

*** Vârful Ciucaş, întâlnirea cu ursul şi înnămolirea ***

Traseul spre Vârful Ciucaş(BG) trece pe la fosta Cabană Ciucaş aşa că dacă vremea s-ar fi înrăutăţit, acela ar fi fost un punct de întoarcere. Până în Valea Berii m-am bucurat de pădure şi de urcuşul şi coborâşul a două văi prietenoase. Mă obişnuisem cu apa ce se scutura din copaci în rafale rare, dar consistente când vântul se trezea hoinărind.

culori…

Intersectând Valea Berii a pârâului cu acelaşi nume, am făcut traseu comun cu banda albastră (BA) care urca din Cheia. De aici până la Cabana Ciucaş (sper eu că ea se află în present în reconstrucţie!) e drum forestier. Da ce drum! Proaspăt amenajat şi plouat zdravăn era o chestie în care te afundai şi de o palmă în noroi. În dreapta era lăsat abrupt malul pârâului, în stânga se ridica un zid de pământ de vreun metru şi ceva din care se tăiase firul drumului şi de pe care şi pădurea părea că se prăbuşeste. Aşă că, Miţo, mi-am zis, drumul e tot numai al tău! Şi l-am urcat ca melcul ăla care după doi metri înainte, alunecă unul la vale. Atâta timp cât nu mai ploua prea tare era bine.

Valea Berii,

Pe la 12 eram la Cabana Ciucaş unde utilajele lucrau de zor. Am trecut pe lângă, aş fi salutat cum se face, dar zgomotul era mare, vântul începuse a-şi da în petec că doar ieşisem în golul alpin, aşa că mi-am văzut de drum. Mai sus de cabană unde erau marcajele am făcut popas. Era frig. M-am gândit ce să fac şi am hotărât să continui pe traseul hotărât de acasă: ajungerea la vârf pe traseul BR şi întoarcerea parţială pe CR, adică pe deasupra şi pe sub Tigăile Mari. Am băut ceai cald din termos, mi-am pus pelerina, am mâncat ceva dulce, mi-am păstrat un măr într-un buzunar uşor accesibil, am verificat harta mea cu indicatoarele de marcaje şi am pornit.

Era bine singură. Multă linişte, multă ceaţă, din când în când vânt, dar mi se părea normal să fie aşa. Pe potecuţă nici o altă urmă. Asta mă făcea să mă simt şi mai bine. Pentru o zi, chiar şi aşa urâtă, muntele era doar al meu. Un sentiment de seninătate şi fericire mă invada şi rămânea! Asta iarăşi imi plăcea, că rămânea! cu fiecare cotitură în care descopeream turnurile de piatră golaşe ale Tigăilor, chiar dacă norii mi le arătau când şi când, cu zgârcenie, dar şi cu blândeţea de care parcă numai Ciucaşul e în stare.

Tigaile Mari,

Şi pentru că m-am pregătit în multe privinţe pentru tura aceasta, am avut la mine inclusiv cântece printate pentru momentele când liniştea nu mi-ar mai fi plăcut la fel de mult. În realitate, imi place mie să fredonez şi singurătatea muntelui imi asigura confidenţialitate totală. Am scos foile, dar stropii răzleţi nu mă ajutau să mă desfăşor în voie aşa că m-am limitat la un singur cântec, pe care l-am transformat, după obicei, in imn. Şi l-am cântat şi răscântat…

Aşa mergând şi cântând am ajuns la o porţiune cu ceva ascensine şi care normal ca m-a bucurat, dar unde am avut parte de una dintre sperieturile clasice şi zdravene totodată. Mă opresc să fac nişte poze – procedura asta fiind mai mult decât greoaie căci una-două obiectivul era pus la zid de stropii de apa – şi în timp ce încadram de zor, nişte paşi micuţi şi repezi chiar lângă mine, în spatele meu, boc-boc-troc-poc!. M-am albit, m-am facut ca genţienele apoi, cred, şi iaraşi albă şi tot aşa în fracţiunile alea de secundă care au durat cât un veac până m-am întors şi am văzut că marul îmi căzuse din buzunarul ăla… accesibil! Ufff! am zis un fuck! cât tot muntele şi am coborât după măr care-o luase la vale. L-am ridicat, l-am şters puţin şi am muşcat din el cu… pofta : )

aici m-o speriat marul,

muntele asta e bland si golas – sa-i tot ti-i de urat si de cald,

Şi drumul mi-a continuat urmând BR pe blândele poteci şerpuite printre turnuri de piatră, am recunoscut “Babele la Sfat” şi după ce le-am atenţionat ca ăla nu mai e sfat demult, ci bârfă, am mers mai departe.

“Babele la Sfat”,

Era 13.15 şi eu ajungeam pe Vârful Ciucaş(1954m). Eram mulţumită, fericită, singură acolo sus, mai sus decât orice altceva de pe tot muntele ăla. Să fii pe un vârf e o stare, dar să fii Singurul de pe vârf! Nu pot descrie…

pe Varful Ciucas, “vedere” spre nord,

pe Varful Ciucas, “vedere” spre sud,

autopoza pe Varful Ciucas,

Am făcut poze, am verificat harta cu indicatoarele, Micuţa – aparatul meu foto – mi-a făcut câteva cadre la 10 secunde, am schimbat nişte haine, am trimis câteva sms-uri oamenilor dragi că sunt acolo şi sunt bine (semnal Orange ok, semnal Vodafone foarte slab deşi oficial trebuia să fie bun), am mai baut ceai şi am continuat drumul. Trebuia să urmez BR până în Şaua Tigăilor de unde pe CR mă întorceam spre Cabana Ciucaş pe sub Tigăi. Mai că ploaia se oprise şi din când în când un soare plăpând rău se arăta timid şi bleg. Eh, asta e, nu-i nimic, data viitoare străluceşti tu! Am vorbit la telefon cu o prietenă M., eram aşa fericită că ajunsesem pe vârf şi că mă simt atât de bine şi de natural singură pe munte.

coborand spre Saua Tigailor,

se mai luminase un pic,

si vantul se oprise,

ploaia venea iar,

În amintirea unei ture pe care o făcusem nu de mult cu M. pe un Bucşoiu tot numai ploaie şi ceaţă mi-a trecut prin cap să scot telefonul, să-mi montez căştile şi să ascult Who wants to live forever… dar m-am răzgândit căci muntele devenise puţin senin şi câteva păsărele se agitau înaintea mea pe potecă. Am zis că e timp să ascult muzică când vreau să reduc Bucureştiul la tăcere. Ma apropiam de creastă. Se lăsa domoală în dreapta mea, dar şi cu norii ce-i fumegau coama. M-am oprit apoi să pozez brânduşe, aveam timp destul. Cam asta ar fi ultima poză înainte de…

Mor-mor sau mormăiala-grohăiala cum îi zic eu. Când a început să se audă, parcă prinsese şi văzduhul ecou. Mă simţise venind şi acum, râzând, îi răspund unui prieten care întrebat fiind dacă sunt urşi în Ciucaş mi-a răspuns printre altele că nici nu m-ar simţi dacă ar fi la cât sunt eu de mică. Eh, uite că m-a simţit şi chiar s-a simţit de s-a făcut anunţat, altfel… cine ştie. M-am oprit în loc, am privit spre culme, de unde venea zgomotul. Norii fumegau formând o perdea densă prin care se distingeau mogâldeţe, însă puteau fi molizi pitici sau ienuperi cum de-altfel mai văzusem.

Nu ştiu ce aţi face voi, ce-aş fi crezut eu înainte că aş face, vă voi spune însă ce am făcut. Şi în ce ordine. V-am zis că m-am oprit. În şa se vedeau indicatoarele. Eu nu mai aveam cum să mai ajung la ele. Regula mea de bază era: nici un pas înafara traseului. Eram singură acolo şi nu voiam să greşesc nimic. Fluierul cumpărat cu o seară înainte, fluierul meu roz de 2 lei(chiar 2 ron am dat pe el şi a fost singurul găsit în tot magazinul…) era prins deja pe exterior de rucsac. Mai fluierasem răzleţ până atunci. L-am luat şi l-am prins între dinţi, dar n-am scos nici un sunet. Trebuia să fiu gata cu toate. Apoi mi-am atârnat camera de gât, am băgat-o sub windstopper, încă deschisă. În timpul asta zgomotele erau… greu de descris că nu mă pricep la onomatopee, dar erau cât se poate de puternice şi de continue. Harta mi-era într-un buzunar. Am scos-o repede, am întors-o invers citirii literelor şi am orientat-o corect spre Vârful Ciucaş pe care îl aveam în spate de la coborâre şi spre care mai aveam încă vizibilitate. Nu de alta, dar eu mereu am ceva cu stânga-dreapta pe care le încurc. Deşi ştiam că trebuie să fac stânga din Şa pe CR am vrut să fiu foarte sigură. Nu-mi permiteam să greşesc. BR continua înainte, dar eu tot trebuia să ştiu sigur. Conform hărţii, indicatorul din valea din stânga mea indica traseul corect. Ca să fiu şi mai sigură am scos camera, am facut o poză cu zoom maxim, căci nu mai văd la distanţă, dar slava Domnului! că Micuţa da. Am primit ultima confirmare şi am trecut la pasul următor. Am pus camera la loc în sân, am pus harta într-un buzunar interior, am închis pe rând fermoarele şi am ochit ca direcţie indicatorul. Am hotărât să merg drept spre el prin ienuperii pitici şi prin tufişurile de afine. Dacă ar fi fost jnepeni, varianta asta cădea din start. Sunele se auzeau la fel de puternice. Priveam spre culme, spre el, nu vedeam nimic, decat norii albi si grei, contururi, dar el rămânea ascuns. Am hotărât să pornesc încet, fără mişcări bruşte, cu paşi constanţi şi negrăbiţi ca să nu sugerez fuga. Mi-am dezvelit capul de gluga neagră a pelerinei şi am păstrat gluga roz ca măcar să nu-i semăn a ceva cunoscut. Primul pas a însemnat şi primul fluierat ieşit cu toată forţa cu care am putut sufla. Singurul gând care mă umbrise fusese acela al coşmarelor când vrem striga şi nu putem. Dar eu am putut şuiera şi de aici încolo nu mai puteam fi oprită decât de un al doilea gând: dacă mărgeaua de plastic ar sări? Un fluier ieftin de doi lei până la urmă şi viaţa mea depindea de o mărgea. Ar fi putut sări şi pica în ienupărişul des şi de acolo… ar fi rămas muntelui căci cine ar mai fi putut-o culege? Fluieram încontinuu şi n-am mai auzit ursul. Între timp mi-am scos uşor telefonul din buzunar şi-l pregatisem sa pornesc oricând muzica. Rammstein – Amour. Ironic, dar cu bas bun. Cam o dată la 10 paşi mă întorceam uşor uitându-mă în urmă, continuând însă mersul. Aşa am ajuns la indicator şi m-am încadrat pe potecă. Încet-încet m-am îndepartat de şa şi am intrat pe Valea Tigăilor. Soarele se mai arăta, se mai ascundea, am început să fluier mai rar şi am continuat să mai fac câte o poză. Realizam că nu mi-a fost deloc frică şi că nici mai departe nu-mi era. Aşteptam cumva să mă apuce frisoanele, panica, ceva, orice! Parcă aş fi făcut asta de sute de ori înainte. Eram sigură pe mine ca un soldat din trupele de commando. Îndepărtându-mă îmi pusesem la punct soluţii pentru cazul în care ar fi venit după mine: aruncarea treptată a mâncării, ceva haine şi apoi ghemuirea într-un loc strâmpt, cu faţa în jos, chiar şi o variantă curajoasă în care urma să strâng la maxim băţul de trekking şi ghemuită jos fiind, să-l proptesc în pământ şi să i-l servesc drept printre dinţi când ar fi deschis gura să mă… înhaţe. Fuga nu e o soluţie şi nici vreuna din soluţiile mele în general, deşi mă pricep la… alergat. Poate că organizarea mea venită din conştientizarea faptului că sunt singură acolo sus şi că am o singură alternativa – să scap, n-a mai lăsat loc de frică sau panică, ci, dimpotrivă, a dat creierului o comandă lucidă şi sigură: scoate-mă de-aici!

Zoom-ul… (dupa cate se vede nu prea mi-a tremurat mana )

traseul trebuie sa fie superb intr-o zi cu soare,

Întâlnirea cu ursul a fost pe la 14.03. Traseul meu a părăsit Valea Tigăilor şi a urcat înapoi spre vârful şi ansamblul Tigăilor Mari, întâlnindu-se într-o mică şa cu traseul BR pe care venisem. În sfârşit am dat de nişte urme pe potecă: ale mele de la dus. Era linişte, păsărele mă însoţeau fidele cu zboruri scurte şi zbârnâite. Fluieram o dată la câteva minute. La Cabana Ciucaş am ajuns pe la 15. Muncitorii încetaseră munca, pe platou se lăsase ceaţa şi din cabană ieşea fum. Am făcut din nou popas, am mâncat puţină ciocolată şi am băut ultima cănuţă de ceai cald. De aici încolo mă aştepta iarăşi drumul forestier şi urmele proaspete de utilaje care coborâseră ma înfiorau. Aveau şi de ce. Mă afundam cu tot cu băţ de cel puţin o palmă şi nu din cea mică ca a mea. Am ieşit de-acolo ca un porcuşor şi m-am oprit ţintă la Fântâna Nicolae Ioan unde m-am băgat direct sub ţeavă şi am lăsat văii tot noroiul, că doar al ei şi era.

Fantana cu pricina,

Curăţică şi în continuare, în vervă, căci nici ursul, nici ceaţa sau ploaia nu-mi luaseră bucuria şi entuziasmul pe care muntele mi-l dă, am admirat culorile toamnei şi am mers la pas uşor şi calm spre Cabana Muntele Roşu unde mă aştepta o seară caldă (aici mulţi m-ar contrazice că aş putea măcar merge uşor şi calm, dar recunosc că m-am straduit…).

pe Valea Berii,

prin padure, spre cabana,

La 16 era la cabană, foarte aşteptată de-altfel, dar nici chiar aşa devreme. Aura, mă privea cu ochi mari şi sinceri. Citeam admiraţia şi respectul ei. Mai târziu aveam să înţeleg şi de ce. Am urcat în cameră, am făcut un duş fierbinte, m-am schimbat şi-am coborât să mănânc şi să beau ceva cald. De la cabană mi-au confirmat ca ar fi urs prin zona aia, că şi altora le tăiase calea cu vreo două săptămâni înainte. Mi se spune ca arăt altfel, întreb cum asta şi până la urmă, cică aşa echipată cum am plecat pe traseu păream un roboţel, dar că acum aranjată… sunt altfel. Normal ca da, muntele mi-a luminat chipul şi m-a înviorat teribil.

Un episod de care trebuie să amintesc este cel al discuţiei cu Aura. Are 22 de ani si e recepţionieră aici de un an, timp în care a lucrat zilnic de la 8 la 11 şi n-a văzut muntele decât ce se vede de la cabană. E veselă şi râde uşor, ştie mereu ce să spuna, dar sufletul ei e închis într-o nucă şi stă acolo pitit de-atâta suferinţă care a precedat venirea ei aici, dar şi izolarea ce-a urmat. Nu are prieteni, nu are familia aproape în nici un fel, nu are viaţă socială, iubit, nimic. E un om şi jumătate, din aceia pe care îi întâlneşti rar şi în cele mai neaşteptate locuri şi ipostaze. Viaţa ei înseamnă discriminare, adevăruri furate, un accident grav de maşină care i-a tăiat elanul adolescenţei, multă singurătate, multă dezamăgire. Ne-am împrietenit imediat, ne-am schimbat telefoanele, vorbim. Eu am atât de mult, am de unde da…

Am adormit gândindu-mă că decizia legată de traseul al doilea va aparţine dimineţii şi nu nopţii deşi se spune că e un sfetnic bun. Şi astfel, a fost prima zi.

*** Gropşoarele – Zăganu sau o baie de soare şi lumină ***

Ehee, ce privelişte m-a întâmpinat de dimineaţă! Cerul limpede, albastru, norisori mici, pufoşi si albi pe văi şi un soare ce se ascundea încă după Muntele Roşu. Cu alte cuvinte, încep să mă îmbrac direct de traseu şi să-mi pregătesc rucsacul de drum. Fericirea… e pe chipul meu. Cobor, comand cafea pentru mine şi ceaiuri pentru termos, mănânc o omletă mare, mă îmbrăţişez cu Aura şi-mi iau rămas bun de la toată lumea de la cabană.

dimineata devreme, vedere de la Cabana Muntele Rosu

plecand pe traseu lasam in urma cabana,

Plec pe traseu la 9.15 de la Cabana Muntele Roşu pe triunghiul roşu (TR). Îi văd pe unii urcând pe sub cablul de funicular ce se ridică pieptiş spre coama muntelui. Îi prind din urmă, sunt nişte băieţi din Braşov. Descopăr cu ciudă că traseul făcea frumuşel dreapta şi urca cuminţel, iar poteca de sub funicular ne atrăsese în mod greşit atenţia şi lor şi mie. M-am mustrat pentru această greşeală de a pierde marcajul din vedere chiar şi acolo la doi paşi de cabană. Trebuie să te asiguri chiar şi în grup fiind, altfel se risipesc resurse de care poţi avea nevoie mai târziu. Nu mai zic că ăla s-ar putea numi cu uşurinţă – urcuşul prostului.

Ei merg spre Vârful Ciucaş, dar până în punctul “La Răscruce” avem traseu comun. Vorbim, schimbăm impresii, mi-ar fi plăcut să mergem împreună, dar eu am un alt drum de urmat. Greu îmi schimb deciziile. Urcăm Muntele Roşu, le spun că merişoarele sunt comestibile şi ne oprim cu toţii să mâncam. Din când în când privesc spre Vârful Ciucaş căci de-abia acum îl pot vedea în toată splendoarea lui. Văd şi Bucegii, însoriţi, cu zoom văd şi Crucea Caraiman şi dinspre nord o splendoare de nori despre care aud de la baieti – păreau că se pricep la nori – că sunt dintre cei de vreme bună.

Ciucasul vazut mai in… clar,

in plan departat Bucegii – insoriti si ei, apoi Muntii Grohotisului si Ciucasul de sub talpile mele

Cabana Ciucas – in reconstructie? – vedere de pe Muntele Rosu

“La Răscruce” ne despărţim după o mică pauză şi trocuri cu ciocolată amară, portocală şi smochine. Când ajung mai sus puţin le trag un fluierat, ne facem iaraşi la revedere cu mâinile. Faine-s tare întâlnirile pe munte!

rascrucea,

eu, pozata de baieti, in timp ce ne indepartam cu totii pe cararile noastre,

O zi frumoasă, frumoasă doar pentru mine! Înaintez pe culmea Gropşoarelor şi nu ştiu în care parte să mă uit mai întâi. Nu mă grăbesc aşa că mă opresc, fac poze, privesc. Din când în când mai fluier, preventiv, mai ales când trec prin mici şei. La un moment dat pe potecă sunt urme mari şi rotunde de cerb, dar la fel ca şi în ziua trecută… paşii mei sunt singurii de om. Am înţeles cu amărăciune din gunoaiele găsite ici-cole că urmele acelor nesimţiţi au fost spălate de ploi de pe poteci, însă urmele nesimţirii lor au rămas. Nu pot înţelege cum poţi căra un pet plin, dar nu-l mai poţi căra gol înapoi? Cum să-ţi laşi resturile cu indiferenţă în asemenea locuri?

de pe Culmea Gropsoarelor – vedere spre nord,

vedere spre sud-vest, spre Cheia,

cica asta ar fi Culmea Suvitelor (nord-est),

La 11.30 eram pe Vârful Gropşoarele (1883m). Vremea superbă, linişte, păsărele, brânduşe, afine mai rar, merişoare din plin. Culmea e întinsă şi curbată blând, dar eu mă gândesc la straturile de roci, unele peste altele de sub. Şi în curând partea sud-vestică a traseului devenine mărginită de hăuri şi abrupturi.

Vârful Gropşoarele,

si, iaca, si Zaganul!

da si spre Ciucas mai trageam ocheade,

norii astia…

ma apropiam de Zaganu asta ce-apare prin toate pozele … o fi vreo vedeta??!

Trec printr-o şa mai accentuată şi simt că se apropie Zăganu. De fapt, ştiu. Mai întâi zona “La Lanţuri”, o zona puţin expusă, prevăzută cu cablu, util însă pentru zilele ploioase sau de iarnă când stânca e umedă sau îngheţată. Mă opresc, fac poze, face şi Micuţa şi merg mai departe. Şeuţele sunt foarte drăguţe, potecile sunt ca rupte din poveste, când iarbă mică şi arbuşti, când iarbă înaltă şi galbenă, peisajul mă încarcă cu o energie frumoasă, pozitivă, calmă. E un soare cald de toamnă, prietenos.

la cablul cu lanturile,

Turnu de Arama,

Conform hărţii şi realităţii de pe traseu sunt lângă Vârful Zăganu (1817m). Traseul îl ocoleşte frumuşel, prin stânga şi apoi coboară. Hotărăsc să fac popas, las rucsacul pe-o stâncă şi urc pe vârf. Pe o parte se poate urca, pe cealaltă e abruptul. Găsesc intrarea, un fel de potecuţă şi mă caţăr cu grijă. Am doar camera de gât şi fluierul. Atât. Si eu, da – şi eu! Ajung pe vârf – vad totul cât văd cu ochii şi e atât de cald şi de bine. Acolo sus e un petec de iarbă, mă aşez, mă intind. Cum pot zice mă că-s singură pe munte??! Sunt cu el, cu muntele şi simt o senzaţie de ruşine şi de nerecunoştinţă din partea mea. Parcă e mai bine după şi rămân acolo sus o vreme. De jur-împrejur văi şi turnuri de piatră. Tăcere şi totodată atâta viaţă. Simt sufletul cum mi se întoarce acasă. Firav, leşinat, speriat, privindu-mă să-l iert. Îmi trece prin cap că de-asta nu mi-a fost frică, că n-am avut nici suflet în mine, dar nu e timpul acum pentru din-astea! Sunt aici sus şi mă bucur de toată splendoarea asta şi toată îmi aparţine azi, pentru o clipă. Acum sunt aici şi bucata de cer de deasupra mea mă acoperă cu-o dragoste infinită.

Varful Zaganu – rucsacul m-astepta jos – vedere de pe o stanca opusa varfului,

are un pic de abrupt, nu-i asa de bland pe cat se-arata,

Varful Zaganu – vedere spre nord-vest,

Varful Zaganu – vedere spre sud-est,

Varful Zaganu – autopoza – cu nori si soare

Cobor de pe vârf, mănânc merişoare şi trebuie să menţionez că aici au fost cele mai bune. Multe, mari şi dulci. M-am reechipat şi-am continuat drumul, după Zăganu începând coborârea. Ştiam că se apropie o stână şi cum mai aveam un sandwish l-am pus preventiv în buzunar. Am găsit o câmpie de brânduşe şi… m-am mai oprit o vreme.

merisoarele,

Stâna era părăsită, dar tot am păstrat momeala pentru câini la îndemâna. Din poiana stânii începea pădurea de fag de pe Culmea Buzăianu. Pozele o să vorbească pentru mine…

stana,

incepeam sa las in urma muntele,

intrarea in padure,

fagul,

La 13.30 eram în Cheia. M-am oprit la placintă cu brânză dulce şi stafide şi cafea. Am fost întrebată de unde vin şi i-am arătat omului Muntele Zăganu, stralucind frumos în soare. Am vorbit cu oamenii, poate că se uitau la mine ca la o ciudăţenie sau ca la o smintită, dar nu mi-a păsat, ci dimpotrivă continuam să mă uit la munţii mei cu drag, chiar şi aşa, de jos. Pe vremuri, îi priveam mult aşa, doar de jos şi cu un fel de dor pe care nu îl înţelegeam. A fost de-ajuns să-i urc şi să-i simt.

Zaganu – vedere din Cheia,

Ciucasul – vedere din Cheia,

Din când în când mă mai gândeam la frică. Lipsa ei m-a marcat, ştiu asta acum după ce a trecut un timp. Dacă aş fi fost cu cineva mi-ar fi fost frică, m-aş fi temut pentru celălalt, pentru reacţia şi siguranţa lui. Tot sperietura cu mărul rămâne specialitatea mea. Din păcate. Adică lucruri mărunte şi fără importanţă, dar care pot fi mâncate într-un final.

fluierul si norocul,

În curând microbuzul de 4.45 m-a îmbarcat spre Bucureşti. Statusem câteva ore bune într-o localitate de munte şi eram singura în bocanci. M-a mâhnit asta, ca şi grupul de adolecenţi care veniseră aici doar ca să bea. Restu’ lumii era la fel ca în Oraş. Doar un localnic, doi, păreau că mai au habar de munţii ce se înalţă acolo lângă ei, de cărările şi de urşii lor, şi unul chiar m-a analizat o vreme si mi-a zis “Dumneata, copilă, se vede ca iubeşti muntele. Te uiţi la el într-un fel anume…” şi da, chiar mă simţeam ca o copilă, cu toată fiinţa mea cât un munte.

________________________________________

P.S. Textul va fi corectat şi updatat acolo unde este cazul.
Toate pozele pe-aici.

Va felicit, daca ati ajuns cu cititul pana aici.

E ca pe munte, multi se uita, cativa indraznesc, putini il urca.

_______________________________________

Multumiri:

- ursului ca m-a atentionat ca e acolo. Eu eram intrusul.

- lui Dan pentru poze, in special pentru cele de la Varful Ciucas, ca sa vad ce n-am vazut.

- Aurei pentru ca exista si lupta mai departe.

- margelei roz care-a rezistat eroic desi fluierul a cedat pana la urma si s-a spart.

________________________________________