Am continuat sa pun apa in ghiveciul gol de pe birou si azi de dimineata am gasit in el… o floare. Nu mi-a venit sa cred! I-am multumit celei care a plantat si mi-a raspuns: “Toata lumea a aruncat ghivecele dupa ce s-au uscat florile, tu ai pastrat ghiveciul, asa gol, de parca astepta ceva…”
Nu exista nici o morala la aceasta poveste. Ma uit la ea, la floarea pe care nu o asteptam, la floarea care nu ocupa doar un loc ramas gol, la floarea care nu e mai urata sau mai frumoasa ca cea dintai, ci pur si simplu, ma uit la EA.
Ca nu o vad doar pe ea, e o alta poveste. Ca diferenta dintre a trebui si a fi.
A fost odata ca niciodata o zi normala la birou, cu pauza de masa si cafea si covrigi cu susan. Zana cea buna insa mi-a soptit ceva de-o invitatie la palat si cum bagheta fermecata nu isi repeta vraja de cate ori vor muritorii, am acceptat fara sa ma gandesc prea mult.
Zis si facut! La ora stabilita, eu si zana lasam biroul deoparte, alergam fara spor prin nameti dupa autobuz, il pierdeam, dar eram pregatite sa urcam in urmatorul si sa ajungem in scurt timp… oarecum la timp.
Locul imi e foarte familiar, mi-amintesc tot felul de aventuri si mai ales meciurile mixte de fotbal in care pana si eu am dat odata un gol. Acum insa, am pasit alaturi de zana si dincolo de usile ce-mi pareau secrete si palatul de clestar mi s-a dezvaluit nu la o mie de leghe sub mari si nici pe norisorii celui de-al saptelea cer, ci chiar in fata mea, pe pamant.
Cupola inalta, maiestuoasa din care un candelabru urias cobora lumini blande peste noi, loje elegante, oameni ceremonios imbracati – mai ales noi doua, foarte elegante in pulovere lejere, blugi si bocanci. In curand s-a facut liniste si apoi intuneric si in lumina blanda a unui proiector a aparut el – Prince Charming cu o intreaga armata pregatita sa-l asculte. Printul ne-a salutat si apoi o muzica ingereasca a invaluit cu mii de brate sala. Am simtit cum lacrimi imi umplu ochii si m-am temut ca nu ma voi putea opri. O magie se dezlantuise si nimeni nu mai putea opri mersul vrajii.
Curand ferestre s-au deschis si cerul instelat a coborat peste noi. Luna imprastia o lumina divina peste fantasmagoricele personaje si povestea incepea sa se scrie si sa ma captiveze pana la cel din urma gand.
N-a continuat insa pana la adanci batraneti caci binele a invins si cortina s-a lasat peste inimi cuprinse de iubire, peste trupuri vibrand de fiorul muzicii, peste sufletele abandonate linistii.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa
zana cea buna ♥ Alina
palatul de clestar ♥ Opera Nationala Bucuresti
Prince Charming ♥ dirijorul Ciprian Teodorascu
armata printului ♥ orchestra si grupul coral al Operei
povestea ♥ Barbierul din Sevilla (L’inutile precauzione) de G. Rossini, opera in trei acte cu un libret dupa comedia cu acelasi nume de Pierre Beaumarchais.
P.S. Au fost cateva arii care mi-au placut in mod special, dar Largo al factotum a avut o influenta aparte asupra mea – nu degeaba este una dintre celebrele arii ale lumii si nu cred ca exista om care sa n-o fi auzit vreodata, chit ca n-a stiut ce si cum. Cautand pe youtube am gasit una dintre cele mai frumoase inregistrari si care seamana celei de azi ca atitudine interpretativa.
Fragmentul il infatiseaza pe Figaro (un barbier vestit din Sevilla) in timp ce-si etaleaza fara modestie propriile calitati si mandria de a fi un cetatean de seama in oras, renumit atat pentru serviciile de barbier oferite, dar mai ales pentru intrigile si povestile de dragoste la care lua parte nu atat in numele binelui si-al iubirii cat al metalelor obtinute in schimb: aurul si argintul.
Figaro nu este un personaj complex, nu se citeste nimic in plus printre cuvintele sale, totul este la vedere, de tipul what you see is what you get si tocmai de aceea este un personaj pitoresc, debordant de sincer in marturisirile sale, multumit de sine si de conditia sa sociala, devotat unei promisiuni facute (si celui care plateste, evident), fermecator in ideile cu care-si tese intrigile si depaseste situatiile limita.
Figaro este un personaj vesel, optimist, plin de viata, increzator in sine, acel ceva care face lucrurile sa mearga, care detine viziunea de ansamblu devenind liantul dintre dorinta si fapte si nu in ultimul rand, este eroul din umbra al povestii pe care el insusi o creeaza ca un regizor ce-si distribuie propriul rol.
Daca e sa admit existenta macar uneia dintre bolile de care sigur sufar, atunci recunosc scenaristica. Aseara m-am asezat in pat la o ora ciudata, adica 11. Cum zaceam eu asa, fara chef de nimic si sleita de puteri de-abia tragand plapuma peste si refuzand sa ma intind dupa firul lampii ca s-o sting, am inceput sa ma gandesc…
Eram sus pe munte, pe creasta mai precis, zapada imi trecea de glezna, purtam coltarii si eram legata in coarda… Ceilalti erau oarecum imprastiati, creasta era cand foarte lata, cand foarte ingusta si la un moment dat eu alunec… si alunec si raman suspendata in coarda la capatul cornisei… Nu stiu eu mare lucru despre corzi si sisteme de prindere sau cum e sa te uiti la cornisa de sub ea, dar ma gandesc sa folosesc o coarda mai mica ca sa urc pe coarda de care inca… atarn. Cel de sus nu ma poate trage si nici nu va elibera coarda prea devreme asa ca inca mai am timp sa face ceva. Nu sunt speriata, frigul nu m-a cuprins inca, imi simt mainile. Nu am coarda aia mai mica la mine, ma gandesc sa ma catar in sus pe coarda, dar eu n-am putut face in viata mea o tractiune. Asta ma inspaimanta de-a dreptul. Am ceva forta in maini, dar nu am putut face niciodata tractiuni sau flotari… Si nu sunt atat de grea cat sa nu ma pot duce in spate!
Si-atunci am sarit din pat, m-am asezat in pozitia regulamentara si-am executat din scurt si corect primele 5 flotari consecutive din viata mea. La sfarsit m-am ridicat, imi simteam zambetul, mainile tremurand din toate incheieturile si iarasi… zambetul.
M-am pus in pat si-am reluat scenariul in care strigam sa mi se mai dea un pic de coarda, am facut un balans de vreo doi metri si m-am prins de o stanca… Am eliberat coarda, m-am adapostit intr-o crapatura sau intr-o fereastra, oricum ceva safe, pana cand cei de sus au spart cornisa cu pioletii si am putut sa ma catar inapoi… Apoi spre binele meu, am adormit
Ea e haina ta preferata. Are buzunarele perfecte. Mainile se adapostesc acolo de fiecare data, adancite, cand e soare sau ploua, cand mergi, cand stai, chiar si cand ar trebui sa te tii de barele din autobuz. Preferi sa jonglezi cu echilibrul decat sa scoti mainile din buzunar.
Ea e haina perfecta. Are locul ei in cuier fiindu-ti mereu la indemana. O imbraci peste orice, indiferent de textura sau culoare. Nu aduna scame, nu imprima varul cand atingi unii pereti. Nu se sifoneaza nici cand te intinzi pe ea in iarba.
Intr-o zi, i-a cazut un nasture. L-ai ridicat si l-ai pus intr-unul dintre buzunare. Buzunarul acela a devenit imperfect. Mana aceea a devenit neadapostita. De teama, doar de teama ca din greseala nasturele va fi scapat afara si pierdut pentru totdeauna. Ai inceput sa te tii cu mana de bare si sa restabilesti echilibrul, sa-ti iei avant cand mergi, sa gesticulezi cand stai. A aparut invidia intre cele doua maini, competitia, dezaxarea.
Dar nasturele ala nu-ti dadea pace, asa ca ai lasat haina acasa cu gandul ca seara il vei coase la loc. Seara aceea s-a amanat la nesfarsit. Peste haina s-au asezat alte si alte haine. In alta zi ti-ai alungat singuratatea si instalarea noii ordini a insemnat exilul vechiturilor. Altcineva pentru tine a facut toate astea.
E dimineata. Sub talpa goala a piciorului simti ca te inteapa ceva. Te crispezi pentru o clipa si ridici de jos o bucata de plastic neuniforma. Injuri printre dintii inca nespalati. Cu ochii pe jumatate adormiti te indrepti spre primul cos de gunoi si arunci satisfacut inoportunul obiect.
Caderea lui produce un zgomot subtire intr-un mare gol. Te gandesti la asta o clipa. Inainte sa reiei ritualul ibricului de cafea. Mana care-a aruncat recunoaste prea tarziu senzatia de cautare, de joaca in intunericul unui buzunar, de grija de a nu pierde, de renuntare la a mai fi adapostita in favoarea lui, a nasturelui.
Stiu ca nu se mai scriu in vremurile astea de criza, scrisori. Dar nu sunt un barbat afectat (de criza?) ci mai degraba provocat de convorbirile noastre tacute. Cum nu-ti pot intrerupe tacerea si nici nu pot parasi dialogul nostru mut, m-am hotarat sa-ti scriu.
Draga Luella, mai mult copil si mai mult draga decat as putea fi eu vreodata, jocul tau e fascinant cateodata. Trebuie sa ma repet. Atunci cand il inteleg, cand il urmez, cand ii raspund, desigur. Si tu te lasi atat de usor cuprinsa de vise, care mai de care mai indraznete sau mai intunecate. Le vad cand inchizi ochii si tamplele-ti tradeaza slalomul printre ele si mai ales atunci cand ii deschizi. Sunt atat de mari ochii tai incat ma sperie. Si fericirea din ei, si golul, deopotriva.
Ma jucam in parul tau, tu intinsa in iarba, parul tau pierdut prin iarba jumatate verde, jumatate uscata, ochii tai se inchideau, se deschideau, complet aleatoriu si nu ma lasai sa prind firul unei povesti caci prinzandu-l se transforma pe data in alta ca si cum cea anterioara n-ar fi existat niciodata.
Draga Luella, mai mult agitata decat linistita, tu cauti linistea intr-o continua miscare fiind. Eu nu sunt cel care sa asiste doar si te urmez, dar in acelasi timp imi las bratele in jurul tau, sa simti ca sunt acolo, sa le auzi, sa le vorbesti macar lor daca vreunul din cuvintele tale se va indura de ele.
Ma jucam in parul tau, tu intinsa in iarba, parul tau pierdut prin iarba jumatate verde, jumatate uscata, iar ochii tai ma cautau uneori. Le raspundeau ochii mei… Stiam ca vezi prelungirea cerului prin irisul meu drept, stiam ca te vezi in ochiul meu stang, ca te vezi mica si ghemuita si calda, hranindu-te cu toate energiile tacute ale pamantului si locul tau era acolo, in cuibul acela de iarba, in ochiul meu jumatate nedumerit, jumatate fericit ca te are.
Draga Luella, prea mult visatoare, gandurile tale ma uimesc cateodata chiar si nerostite. Ochii tai mari si uneori negri ma sperie. Iarasi ma repet! Dar sunt mari si sunt negri si sunt atat de vii chiar si atunci cand taci. Mai ales cand taci. Spui atatea cuvinte privindu-ma! Dar nu ma las mai prejos si-ti raspund. Stiu ca ma intelegi caci dialogul continua si continua… in iarba jumatate verde, jumatate uscata si buburuza aceea rosie se muta de pe camasa mea pe camasa ta, de pe gulerul meu pe gulerul tau, de pe gatul meu pe gatul tau… si de-acolo o agat de rusinatul meu deget caci spranceana ta tresare si inteleg ca vrei ca fiinta micuta si rosie sa ajunga inapoi… in iarba.
Ma jucam in parul tau cand vantul adia insesizabil, dar eu il simteam caci imi concura jocul, iar tu te lasai coplesita de ingradirea bratului meu… dar ah! era doar un joc caci simteam cum te inaltasei mai de mult din iarba.
Draga Luella, mica si draga, de ce-ai inchis ochii cand mi-ai cuprins fata intre maini, cand mi-ai redesenat contururile? Ma asteptam sa ma cercetezi, sa ma scufunzi in ochii tai mari si negri, sa ma memorezi pentru tot restul zilelor, dar tu nu… sau oare?
Nu e un eseu sau vreun tratat complet. E doar parerea mea de om asteptand in soare (la propriu). Dar tot va asteapta un post lung…
Povestea:
Astazi, pe cand asteptam in statie, am observat o femeie trecuta lejer de 35 de ani sau poate n-avea decat 25. [N-am intrebat-o, deci parerea mea e invalidata automat. ]
Era slaba, foarte slaba, venele si muschii se vedeau infasurate de piele in jurul oaselor. Era machiata violent cumva, fardul se lupta sa se desprinda de pe pielea aspra, ochii erau umbriti de straturi groase si nedemachiate de dermatograf negru… Ochii ii erau de fapt rosii si obositi, irisii tulburi cautand intunericul; ochi pierduti si goi. Pe picior avea un tatuaj care nu insemna nimic. Corpul se incovoia spasmastic cateodata, incat tresaream pana si eu. Caldura ii facea rau. Foarte rau. Soarele ne ardea pe toti, dar pe ea o fierbea…
Era agitata, nu se oprea nici o clipa dintr-o miscare haotica si fractala, cand si cand avansand in strada in timp ce masinile veneau. Am amutit in ganduri de vreo doua ori. Pielea ii era atat de alba si de arida… Agitatia ii era de-a dreptul nebuna, ai fi putut crede ca va exista un moment cand din ea ceva va erupe si va izbucni afara. Momentul se apropia, devenisem la fel de agitata, dar undeva la interior. Cand s-a apropiat, i-am vazut bratele – ciuruite de intepaturi.
Droguri, nu? La asta m-am gandit si eu, cu rusine, recunosc. Primul gand, ala pacatos. Agitatia, ochii rosii, irisii tulburi, intepaturile, nu? Isi astepta oare doza, supradoza sau in lupta cu viata isi infrunta Vointa?
[N-am intrebat-o, deci parerea mea e invalidata automat. Cine naiba sunt eu?]
Intre timp, gandurile:
Cred (si-am mai citit ceva Schopenhauerintre timp) ca Vointa e una dintre coordonatele esentiale ale vietii noastre. Si ca dincolo de voia lui Dumnezeu si destinul implacabil, ea e cea care ne face sa ne ridicam si sa invatam a pasi, cea care transforma reflexul ancestral in fapt propriu si care ne impiedica sa ne supunem ca niste roboti.
In soarele acela din statie si in decorul cu femeia agitata mi-am dat seama ca Vointa e subiectiva si ca e specifica fiecaruia dintre noi. Nu exista un etalon, un barem.
Unii au vointa sa faca lucruri iesite din comun, sa-si depaseasca limitele, poate si pe ale altora, sa dea un exemplu poate, dar cred ca ai un mare ajutor cand faci asta: Motivatia. Vrei, stii de ce vrei si stii si cum sa ajungi acolo.
E mai greu cand Vointa are drumul ingreunat de lipsa motivatiei, de lipsa unei imagini a liniei de sosire si mai ales de faptul ca nu faci asta pentru nimeni, decat pentru tine, iar tu si numai tu vei stii rezultatul. Nimeni nu va aplauda, dimpotriva! Bineinteles ca ma refer la… mine. Nu vreau sa vorbesc despre altii. Altii isi au propria gura.
Si ca sa intelegeti ce vreau sa spun, doar un exemplu: am aproape 10 luni de cand am refuzat sa ma mai uit la televizor, sa mai stiu ce si cum, sa citesc stiri care abia starnesc valuri timide de idignare cand jignirile ating cote… colosale! Am refuzat sa stiu care mai sunt persoanele formatoare de opinie in tara asta, dar e suficient sa stiu dupa comportamentul celor din jurul meu. Si bineinteles ma lasa rece barfa si privitul in curtea vecinului, existentele telenovelizate, oraseni care mulg caprele! [...]
Vreau, vreau sa am propriile gesturi atunci cand vorbesc, propriile expresii, imaginea sa-mi apartina, sa nu traiesc in umbra unei vieti imprumutate de la televizor! Rasul meu sa nu semene cu cel din desenele animate, gesturile mele sa nu fie asortate multimii, cuvintele sa nu fie doar tag-uri subliniate de tonuri epatante. Nu stiu daca intelegeti, dar dupa atata timp am inceput sa vad lucrurile astea de la distanta. Vad cum va leaga pe cei mai multi acelasi tip de lume virtuala pe care o priviti indiferenti la inceput ca mai apoi sa v-o inoculati. Nu ne spala nimeni creierul, o facem singuri. E un act de Vointa sa te eliberezi de lucrurile simple care-ti acapareaza si-ti guverneaza propria viata.
Vreau sa privim mai mult spre noi si mai putin spre ceilalti! Poate nu suntem chiar asa de urati si poate nu avem nevoie sa ne insusim vietile altora! Asta ne-ar impiedica sa avem un prim gand pacatos, sa judecam, sa fim ieftini si prostituati. Sa nu ne lasam manipulati ca un popor transformat in pashalac, desi cand ne asupreau altii aveam macar identitate…
Daca maine ar fi Revolutie, nu v-ar place oare sa fiti acolo in primul rand? Dar Revolutia ar trebui sa fie deja in NOI…
Epilog
In timp ce inca asteptam 116, in dreptul femeii opreste o masina oarecare. Un tanar coboara, o ajuta sa se aseze pe bancheta din spate si-o cearta “De cate ori ti-am zis sa nu mai pleci fara insulina la tine??!”
- Haide, aseaza-te! E destul loc! O sa-ti zic prietene, daca nu ti-e cu suparare.
Sa vorbim despre lucruri neplacute creierului lenes, despre dorurile ascunse ale inimii tocmite, sa ne usture limba deloc obisnuita cu taisul cuvintelor! Si nu te uita dupa chelner, in seara asta nu bem nimic, nu fumam, nu ne uitam dupa femei si in niciun caz, nu ne conformam unul altuia. Nu servim si nu suntem serviti. Nu asteptam, nu ne grabim, nu rabdam, nu platim nota de plata decat daca avem cu ce. Am venit ca sa ramanem o vreme, poate chiar doua.
Vad ca te uiti stanga-dreapta si vezi bine ca nu suntem singuri. Si altii au ajuns pana in locul asta. Se uita la tine ca deh, e prima oara cand poposesti aici, dar nu se uita decat a drag si-a bunavointa. Nu-ti vor surade protocolar, dar stiu sa rada sa se zguduie si somnul zeilor nemuritor.
Si poti sa crezi ca prima data cand am ajuns aici m-am simtit de parca as fi venit pe furis, sa fur, sa pandesc cu-o palarie mare si rosie si mai ales, cu clopotei. M-am rusinat, m-am inciudat pe mine si pe palaria mea, mi-am urat ridiculitatea, dar doar o secunda cat sa inteleg ca de-asta sunt aici. Asa ca mi-am infipt picioarele-n pamant, am apucat strans scandura mesei, doar-doar s-or linisti si clopoteii in neclintirea mea si-am privit spre intrare nu ca la singura iesire posibila ci ca la un demon pentru care fiinta ta e pregatita sa se ridice la lupta si nu sa-i abdice tronul.
Dar sezi prietene, nu te simti strain, nu te simti stingher, sezi!
Sincer nu credeam ca ai sa vii. E doar locul cel mai indepartat, nenumit, neincercuit pe vreo harta a rasfaturilor, iar pana aici te poti opri la atatea alte porti, deschise larg catre bulevardele largi, unde mai poti gusta una-alta, unde lumea e buna si invarteste intre degetele ei fine trabucuri parfumate.
Oh, da si poti afla atatea si atatea… Poti ramane acolo unde vin calatori din toate colturile pamantului, toti purtand cu ei insemnele trecerii, servind maturitatea si iluminarea mintii prin paie roz adancite in cocktailuri inghetate. Ei vor avea mereu povesti extraordinare de spus. Si apoi mai sunt si aceia care-si ascund sub pleoape intunecate sageti ce te pot strapunge doar tintindu-te si in fata carora te-ai dezveli de pudoarea exacerbata a omului surprins, arucandu-ti hainele de-o viata cat-colo!
Vitrinele sunt ametitoare chiar si pentru un orb…
Aici nu e nimic tentant. Nu vei fi recompensat. Dar unde mai poti sta la aceeasi masa cu propria-ti Amaraciune si poti argumenta in voie cu doamna Frustrare sau te poti alia cu Viciul impotriva Obsesiei si in cele de urma sa cedezi cu sufletul spasit in fata Parerilor de Rau. Apoi te vor vizita pe rand Inutilitatea – o femeie rotunjita de tihna si gazduirea Trandaviei in camera obscura a Resemnarii, Neputinta – isterica si schimbatoare ca o siluita la castitatea vesnica, inghiontita cu ciuda de Orgoliu- vesnicul tanar infumurat si nazuros.
Cand si cand vor navali alergand Extazul, Entuziasmul, Speranta si alti copii zglobii animati de frumusetea vreunui curcubeu. Dupa ce te deprinzi un pic cu rostul fiecaruia, de-abia atunci iti contientizezi Curajul sa fii pornit la drum si Vointa de-a si ajunge. Cat despre urmatoarele intalniri… oricum se zvoneste ca Fericirea vine cel mai greu, dupa ce-si trimite una cate una surorile mai mici, aproape leite… Iluzia rade in coltul ei sa cada de pe perne, nu alta!
- Ma bucur c-ai ajuns, oricand poti face cale intoarsa, dar nu ma indoiesc ca nu vei ramane, prietene… Prietene?
