Cand exista, sopteste fara a se risipi
din verbul transformat in simt
si vibrat imprudent
sus pe cupola unei papadii.

Cand exista, iti daruieste culori
rupandu-ti ferestre din soare
cand tu inca orb te amesteci
in joaca mainilor printre nori.

Intamplarea ei de a fi
Ti se da intr-o singura dimineata
Dupa-aceea repeti trezirea din somn
de-atatea ori pana nu mai adormi.

Intamplarea ei de-a nu mai fi
Te face insomniac in propria-ti viata.

Altfel, e mai simplu sa nu existe
sa fii doar un om ca toti ceilalti,
cu statii de coborare pentru vise.

Pe jumătatea de fereastră,

îmi strecor aripile afară

şi jumătăţile de copaci se regăsesc

deodată

deasupra jumătăţii mele de cărare.

Pe malul unei jumătăţi de mare

pasii se tot schimbă-n nisip

sub valuri de apă sărată.

Iau cerul şi m-arunc

când

o jumătate de cantec

mă trage afară.

Soarele pe zâmbet îmi urcă.

Furnica pe degete îmi urcă

sprijinind jumătatea de piatră.

Iar jumătatea rafalei de vânt

doar

o furnică prăbuşeşte în iarbă.

Mă miră sau mă mângâie mirarea,

această altfel de lumină.

O văd

şi mă întoarce din apus

ca treptele spre casă,

când

jumătatea ta de umbră

e-n jumătatea de fereastră.

~~~~~~~~~~~~~~~

Cea mai frumoasă culoare din lume

e poate cea a aerului vuind dimprejur

când aripile lui s-au deschis

şi gândul tău s-a-nnaripat

fără să ştii

prinzând contur.

Cea mai frumoasă culoare din lume

e un aer… vibrând??!

Te întrebi

prin ecouri prelungi

ninse blând peste vârfuri

din înalturi deschise

şi tot mai adanci.

____________________________

Inspiratie dupa  Born To Be Free.

aud
in liniste si foarte rar
doar zgomotul
caderii unei singure frunze.
aud
cum se loveste de ram,
de fiecare ram
potrivit in cale.
simt
cum capata elan din
neclintirea coajei aspre.
respir
cum respir-adieri
din nemiscarea tuturor.
vad
cum se apropie de pamant
din in ce mai clar.
simt
cum atinge
iarba putin frageda
si putin moarta.
stiu
cum nu se poate
lipi pamantului
de-atatea morminte.

in liniste si foarte rar
aud doar o singura frunza
picand
si e mult,
atat de mult,
pe cat de mult poate fi mult.

in toamna aceasta
ma voi transforma
in copac
si-mi voi asculta
fiecare frunza plecand.

si cata toamna poate fi
si cat de rar poate fi rar,
cand orice numar
pe care-l stiu
e un infinit?

_____________________

au sarit de pe orbita pasii mei
am simtit doar ca ma rotesc
in sensul invers al clipei
si nimic mai mult.

o vreme ne-am mai sincronizat
cand si cand
ca un secundar cu un minutar
condamnati la ciclare.

au ramas amintirile pe orbita
le vad cum imi striga-ndepartandu-se
“mai ramai… putin!”
gesticuleaza larg a disperare
gesticulez scurt a nedumerire
si le spun sa se abtina
cat lipsesc.

Evident, mint.
Ca voi veghea mai departe somnul
ca vom ramane pe aceeasi orbita,
ca vom imparti in continuare acelasi timp
masurat altfel.

Nu ne vom mai intalni niciodata
le sperie asta
cand le imbratisez din departare
cu-o rama.

“nu ne vom mai intalni niciodata”
sarmane cuvinte!
le tot rostesc,
le tot rascolesc
ca “niciodata…”
le prefac in mahnire
si nu inteleg de ce
cat timp viteza de zbor
e perfecta…

Imi place sa calatoresc si sa ma intorc cu impresii din calatoriile mele. Sa vorbesc mult, entuziasmata. Cateodata insa imi place sa ascult cuminte dialogurile celorlalti

Am intalnit pe cineva care afima ca…

Eu nu sunt Nichita I – Radu Tudor Ciornei

„Într-o zi
îti voi săruta
talpa piciorului
Nu te sfii
calcă
apăsat
înainte de fiecare pas
te voi săruta
din nou
din nou
din nou…”

iar raspunsul a venit de la Vasile Munteanu in alta tonalitate, din alta sfera:

„taci talpă, nu-mi pocni auzul
cu vise prin pământul care-l calci
despică-ţi degetele, fă-ţi din ele cleşti:
să-noţi prin balele acestor raci”

Bineinteles Nichita – Poem (caci de aici a pornit totul),

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Surse agonia.ro.

Cu alte cuvinte, calatoriile pot fi interesante si datorita contrastelor. Dintre noi si ei, dintre ei si ei, dintre noi si noi.

Cand iesi

nu vrei sa inchizi nimic

din prag sa poti privi oricand inapoi

prin toate usile ramase deschise

pana in fundul gradinii de piatra

unde ziua se termina,

unde zidul marginii lumii se-nalta.

Dar usile se inchid singure,

unele pe altele

sau poate mainile goale

sau poate vantul

sau poate gandurile ramase si ele

intredeschise.

In gradina din adancuri

copacul e alb in intunericul meu

si ne-asezam unul langa altul

intru asteptare.