am întins mâna chemându-l
şi am aflat că atunci când miroşi a munte şi a vară
fluturii îşi lasă visele atinse.

aş fi putut să-l ademenesc în palmă,
cum el mă ademenea pe stâncă,
să ne-amestecam deodată
aripi și mâini împreună.

cu ochii de-o clipă cuprinşi,
pierdută de taină şi tihnă
aproape c-aş fi nins cu vise
din seninul de inimă plină.

și… mă ardeau pe dinăuntru
trecerile dintr-un an în altul,
noaptea ultimei flori
sau diminețile de rouă argintie.

nu-mi spune că n-ai timp
mi-a şoptit,
eu mor de fiecare dată,
dar tu mă vezi în toţi fluturii
de pe cărarea ce suie.

Sunt clipe când, involuntar

ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop

golul din pahar.

Suflet nebun

ce vrei ocean într-un pahar

când îţi aşez oceanul împrejur?!!

Şi nu e linişte-n tăcere

când nerăspunsul ca un val

îmi saltă umerii a mal.

Şi tac.

Dau mâna prinsă şi din vise-o parte

merg însetată,

dar MERG tot mai departe!

Cu cât aud mai mult

cioburi sub tălpă

cu-atât mă adâncesc

în albia secată…

Când nu mai sunt aici

începând să fiu dincolo

trec poduri de iarbă

peste ape de piatră

şi anii se macină

sub a timpului daltă.

secundele ma intorceau
de pe-o parte pe cealalta
in asteptarea peretilor goi
de neatarnarea vreunui ceas.

si-am simtit mirosul sarat al lacrimei
inainte ca ea sa-mi inconjoare
obrazul perfect
ascuns de intuneric.

Azi-noapte cantai la chitara.
Nu stiu daca mie sau tie
sau corzile te chemasera pentru ele.

Imi fusese somn si mi-a disparut somnul.

Mana o aveam sub cap, imi amortea incet,
dar nu m-au miscat decat sunetele.

Pe peretele alb
conturul chipului tau capata lumina.
Buzele ti se miscau incet,
versurile razbateau surdina spre mine.

Cand degetele-ti greseau,
inima ii spunea mintii
ca nimic n-a fost strivit din corola de minuni a lumii…

Cand te opreai,
prelungeam cantecul
cu vibratia nemaiauzita a corzii eliberate…

Cand te intorceai spre mine…
lumea intreaga se intorcea la mine.

Pentru o clipa sau doua
am stiut ca n-ai mai existat decat TU.
Timpul atarna de-o cheita
Visele – corzi trecand puntea.

Cand intunericul integru

mesteca-n ceasca mea cu negru,

cu zahar torn un pic de alb,

dar negru sa amestec, n-am!

Acele-mi tin ora bine-acoperita,

ceasca-mi da toarta amortita

spre dulcele la fund lasat

sorb ceai amar. Nemestecat.

Cand exista, sopteste fara a se risipi
din verbul transformat in simt
si vibrat imprudent
sus pe cupola unei papadii.

Cand exista, iti daruieste culori
rupandu-ti ferestre din soare
cand tu inca orb te amesteci
in joaca mainilor printre nori.

Intamplarea ei de a fi
Ti se da intr-o singura dimineata
Dupa-aceea repeti trezirea din somn
de-atatea ori pana nu mai adormi.

Intamplarea ei de-a nu mai fi
Te face insomniac in propria-ti viata.

Altfel, e mai simplu sa nu existe
sa fii doar un om ca toti ceilalti,
cu statii de coborare pentru vise.