Cea mai frumoasă dintre păsări mâncând din cel din urmă măr
Poate că nu e EA cea mai frumoasă,
poate că nu e cel din urmă EL,
dar săracă e inima celui ce caută neobosit
frumuseții știrbire…
O pasăre mică și gri e totuna păunului,
puiul asemenea corbului,
vulturul asemenea… vulturului.
Deosebirile sunt doar între oameni:
aceia ce se întreabă de-au privit în direcția potrivită când nu privesc în pământ
și-aceia ce nu caută deslușire în taina unei păsări zburând.
Copacii goi îmi par uneori
niște copii alergând pe dealuri
fără fesuri, fulare,
fără mame strigându-i acasă
să-și schimbe jilavele haine.
Obrajii liberi ard fierbinți…
îmi spun lângă o sobă caldă,
privind înspre dealuri cum aleargă
copiii goi, copaci cuminți.
Frunzele nu vor urca înapoi,
somnul lor e chirpici peste tălpile goale;
vântul cu vânt mi-i aleargă în loc,
nici o mamă nu-i strigă din vale.
*
Ochi vii dinspre dealuri mă privesc cu-nserare.
August mi-a trezit tot felul de nostalgii, septembrie m-a găsit tăcută. Uneori simt că stau la marginea propriei vieţi ca la marginea unui lan. Poate că e timpul să culeg şi să pregătesc pământul pentru o nouă însămânţare. Privesc lanul şi mi-e tare greu să decid dacă e într-adevăr vremea culesului. Strâng între degete roadele, le gust, privesc soarele cum e tot mai roşu în asfinţit. Apoi îmi dau seama că nu doar eu îmbătrânesc. Asta mă doare cel mai tare.
Pe o foaie am găsit scrise dezordonat cu pixul câteva rânduri. Aveau formă de vers – mereu mi-a plăcut să scriu pe întuneric, neputând arunca un ochi pe cele deja scrise. Regăsesc în lumina zilei intonaţia aceea de dinăuntrul meu, dar nu şi vibraţia care s-a dus odată cu frigul şi somnul.
Peste vârfurile negre şi răsucite ale viței de vie,
prin silueta mărului de la poartă
(mereu ciuntit din calea cablurilor de curent
ori cocoşat de roade)
chiar și peste conturul îndepărtat al pădurii
doar greierii se aud.
Zbaterea miilor de aripi e ca un cânt,
ca un fel de monolog haotic
pe mii de voci nevăzute
de care prea rar am parte.
De o noapte ca aceasta -
prea rar am parte. Oftez.
Regina nopţii nebuneşte miroase.
Ce calmă e noaptea şi cum mai miroase!
Stau între două jumătăți de prispă -
una veche de lemn
arsă de soare, scornită de furnici,
bătrână cât casa
(pe ea mă jucam de-a echilibrul
când mamaia era cu treburi
şi n-avea timp să mă vadă);
alta nouă din ciment și piatră
pe care amintirile mele
nu au mai avut nici vreme, nici loc.
(când odăile mor sub un var nou,
prispa şi pragul îţi mai aduc aminte
de cei ce n-au rămas)
Scriu aceste rânduri
ce doar pentru mine au sens,
fără rime şi ritm
ca şi timpul ce-a tot trecut;
Într-o clipă ca asta
tot ce-i al meu stă pe prispă cu mine.
Stau ascunsă, tăcută,
trecută de miezul nopții.
Când mi-am ales casa am crezut
că o fereastră e înspre răsărit
şi cealaltă înspre apus.
Apoi am văzut că soarele răsare
după un bloc
şi apune după un altul.
Apoi am aşteptat
ca anotimpurile să scoată
răsăritul mai la orizont.
Sau măcar apusul.
Încă aştept ca blocurile să se dea la o parte
căci soarelui îi stă bine acolo unde e.
(Uneori – deseori! – râvnesc roşul
din ferestrele altora.)
În restul zilei,
soarele alb îmi săgetează casa
pe o falsă magistrală est-vest
şi în lipsa draperiei îmi decolorează orice -
chiar şi florile…
S-au scris poemele toate.
S-au cântat în nopţi, alcoolizate.
S-au plâns pe mijloc de carte.
S-au şoptit sub lumânări parfumate.
S-au uitat pe rafturi, cam toate.
S-au copiat frânturi pe ilustrate.
S-au tăinuit pe sub mână, furate.
S-au dăruit unor fete cu buze uscate.
S-au ascuns în femeile ce
S-au dizolvat din poeme în mame.
S-au invocat în dueluri sau fapte.
S-au vânat scump prin anticariate.
S-au ars cu margini zimţate.
S-au stins în praf, reciclate.
S-au şters din demenţe curate.
S-au dat la săraci în bucate.
S-au cernut din memorii educate
S-au desfătat cu inimi damnate.
S-au râs în creaţii ratate.
S-au cioplit aurit epitafe.
S-au scris toate poemele.
S-au scris poemele toate.
S-au scris şi s-au toooot dus
Pe singurătate.