Episodul 2: 1 august 2009
Traseu: Cabana Zanoaga – Lacul Scropoasa pe Cheile Zanoagei Mari
Marcaj: cruce albastra (vezi harta conform Bucegii in August – Episodul I)
Timp: 1h dupa spusele unora, 1h15′ dupa spusele altora
Autori: inca Trupa lui 8
Povestea… in imagini

Trupa lui 8 a papat bine la Cabana Zanoaga cate-o ciorba de vacuta si apoi s-au tot echipat si dezechipat si cu o oarecare intarziere au pornit spre chei – obiectivul numarul 2 al zilei. Traseul se anunta de maxim o ora dus pana la Lacul Scropoasa si cei cu experienta in vizitarea multor altor chei se asteptau la un drum forestier serpuit obraznic printre peretii de stanca de-o parte si de alta.

Cheile Zanoagei se anuntau doar niste chei… si-au dezlegat mai mult decat ne-am asteptat sau cu alte cuvinte: cand minutarul ingheata timpul, dar lasa sufletul sa zboare…

Cheile Zanoagei Mari sunt insa chei cu personalitate – o potecuta ingusta si presarata cu pietre bine slefuite (de bocanci sper eu si nu de pantofi) pe malul Ialomitei scapata firava din lacul-baraj Bolboci. Cele doua podulete ce trebuiau sa ne treaca dintr-o parte in alta erau pe jumatate in apa asa ca a trebuit sa improvizam un topait din piatra in piatra. Va dati seama ca ne-a incantat De remarcat munca in echipa a celor 8 si rezultatele s-au vazut: nici un bocanc n-a intrat la apa. Ne mai uitam dupa urs prin padure ca deh, cand esti la el acasa te intrebi pe unde umbla??!

analizand o cale de trecut raul… puntile pot incepe, dar nu intotdeauna au un capat...

unii mai curajosi au deschis drumul…

sa refacem puntea… (intoarcerea pe-aici s-a lasat cu apa la galosi )

Am facut bineinteles poze si am inceput sa bagam de seama ca noaptea vine mai repede decat ar trebui. Am marit pasul, am iesit din padure cu nasul drept in niste pensiuni, ne-am strecurat printre corturi si gratare si ne-am repezit spre lac… n-am vazut noi cine stie ce, am mai facut o poza, le-am facut pe plac unor catei cu chef de joaca si am constatat ca nu doar noaptea vine ci si… ploaia. Ploaia numarul 2.

cam atat am vazut din Lacul Scropoasa… ca sa existe o continuare, nu?

potecuta, pietrele, padurea, verdele!

Am luat-o voiniceste spre padure si deja dupa 5 minute stropii mari de apa razbateau prin frunze peste noi si mai ales peste pietrele capcana care-au devenit cu adevarat alunecoase. Am inteles parca de unde li se tragea acel lustru pe care-l remarcasem la venire. Intunericul se lasa si el din ce in ce mai adanc, dar macar la urs nu s-a mai gandit nimeni

vointa…
<

Si de-aici inainte a urmat un mars fortat, trecerea peste rau s-a facut tot in echipa, dar de data asta cel putin un picior al fiecaruia a muscat din apa. Unii s-au mai si lovit, pe altii pelerinele nu i-au prea ajutat, de udat toata lumea s-a udat macar pe jumatate, timpul a iesit de vreo 30 minute in conditiile in care la dus am facut 1h15′. Gandul ca totusi ne va astepta un foc in cabana ne facea bine. N-a fost asa, dar paturile groase de lana si cele 8 suflete tinere au incalzit atmosfera pana la facerea focului.

Trupa lui 8 a devenit trupa Mafia si poate odata, cand voi avea timp desigur, va povestesc ce e cu jocul asta. Am adormit destul de tarziu in noapte, avand in vedere aventurile primei zile, in caldura deja prietenoasa a focului. Am lasat totusi un gemulet deschis ca sa nu murim asa in grup si totodata stupid.

fara cuvinte… (felicitari Monica pentru poza!)

Intre timp am facut si un bilant personal al zilei: genunchii (marea problema) erau mai mult decat ok, insa cotul stang si tampla stanga erau amandoua umflate binisor. Cotul s-a izbit de-o piatra in cadere caci dupa alunecare in cele cateva milisecunde cand te gandesti la viata am hotarat s-o protejez pe Micutza (si nu-mi pare rau), iar capul a avut parte de o intalnire frontala cu un copac cazut de-a curmezisul potecii pe care gluga trasa pe ochi mi l-a ascuns vederii si in care viteza cu care urcasem o treapta m-a propulsat energic. A urmat bineinteles un urlet cum rar ai ocazia s-o faci. Vuietul ploii, al raului involburat izbind stancile pravalite cu furie in el si tunetele desigur l-au estompat cat sa nu ajunga la cainii… din Giurgiu.

A doua zi urma sa fie o zi lunga, cu un traseu interesant, variat, frumos si mai ales, neploios.

o lacrima a cerului… sau cum sunt florile frumoase si pe dinauntru si pe dinafara…

si umbrele se lovesc cand trec unele prin altele

Stropi mari. Ratzuste. Fantana in lac. O masa de lemn. Fereastra deschisa larg.

Barci trase la mal.

Ploaia pe lac.

Soare dupa ploaie.

Curcubeu.

Seara. Noapte.

Pasi prin iarba uda.

Strazi. Ganduri. Suras.

Intre mine si vreme e ca intre sufletul romanului si natura… stiti textele alea de la romana… codrul frate cu romanul si restu’. Zau ca am avut mai mereu aceeasi parere. Rezonanta asta ma urmarea chiar…

Insa de cand cu iarna asta de februarie m-am trezit de partea cealalta a baricadei. Ploie, frig, gheata, furtuna, vant, noroi, umezeala si la toate astea eu am raspuns cu mult chef de viata. Uite asa mi s-a nazarit! Am luat decizii cu parul in vant, cu ochii inrositi de ploaia de gheata, cu picioarele inghetate… Acum, de-o sa ma viziteze vreo raceala sau mai bine zis o viroza satula de-atata bantuiala prin autobuze si metroaie, o sa-i raspund ca nu-s acasa si ca nici nu e cazul sa mai pofteasca.

In seara asta ies boema de la metrou blindata bine de fular si doua glugi puse una peste alta cand vad autobuzul manca-l-ar mama! Primul instinct a fost s-o iau la picior si din cauza ca n-am fost singura care a luat startul am simtit si-o motivatie puternica din urma. In timp ca capatam viteza imi observam colegii de alergatura.

Un tip cu o pornire ceva mai grea decat a mea si inca doua dudui, pe tocuri. Eu cu bocancii eram oarecum in frunte, insa recunosc ca am fost temporar depasita de una din perechile de tocuri… Bai nene, tipa chiar se pricepea la asta. N-a tinut-o mult, dar jos palaria pentru aia 20-30 de metri!

Sa zic ca distanta totala a fost cam de 200 de metri… in conditiile in care autobuzul ne-a ajuns, ne-a depasit si oarecum ne-a asteptat. Si cum alergam eu asa, nesperat de bine la cat eram de infofolita, ma uitam la perechea de 4 alergatori-viteza si m-a bushit rasul. Cum naiba sa razi cand alergi??! Dar eram atat de comici. Si noroiul care sarea in sus de sub talpile noastre! Si tocurile alea care scoteau tipete disperate! Si cat e de greu sa mai alergi dupa ce te-apuca rasul! N-am renuntat insa, desi imi simteam splina ca pe-o bila de bowling din-aia de 16 kilograme.

Tipul ajunge primul si se opreste langa usa din spate ca sa ne astepte si pe noi!. Sarim una cate una de parca urma decolarea finala si cum motoarele erau deja pornite emotia imbarcarii parea de-a dreptul reala. La sfarsit a urcat si el. Ce sa mai??! O echipa dom’le, o echipa!

Urcam, toti fericiti, toti incercand sa ne tragem sufletele in cat mai multa liniste. Ma abtineam din greu sa nu rad. Nu de alta, dar imaginea aia din desenele animate in care limba atarna pe-afara de efort, iar ochii lesinati isi lasa colturile-n jos, imi straruia groaznic in minte. Am intors capul, am tras aer adanc in piept si-am numarat de vreo doua ori de la 1 incolo… e o metoda tampita, dar merge cand trebuie sa te abtii dintr-un ras de unul singur… Poti incerca si in alte limbi… ideea e sa-ti distragi singur atentia.  Ca astia trei erau seriosi. Mai rau imi venea sa rad. Rosii, dar seriosi. Asa relaxati in incordarea lor de parca ar fi tras o plimbare lejera pana-n statie.

Cobor, dar nu fara sa mai privesc inca o data spre echipa mea. Pe ele doua le-as fi recunoscut mai degraba dupa toace, dar cand am dat de fata tipului care arata ca scapat din transee, nu m-am mai putut abtine. Am ras. Da am ras, am chicotit, am simtit valuri de ras pana in stomac si inapoi. Si ochii si obrajii mi s-au umplut de ras si fiecare muschi din mine a ras!

Nelamurirea de pe chipul lui – nepretuita!

Intri si tragi usa dupa tine,

tragi perdeaua,

cobori oblonul

si

zavorat

dincolo de pereti

descoperi

ca toate cheile

sunt in tine.

Cine are nevoie de ferestre

cand sufletul se furiseaza afara

prin cel mai tainic

nevazut

ungher.

Cine are nevoie de trepte

cand aripile se deschid

inainte de-a atinge pamantul

Ah, si norii acestia

ce se tot aduna grei

si singuri

aprinsi de soarele

din apus.

Si doar norii acestia

iti vor ploua cararile

si din noroi

visul ascuns.

OLDER Posts