Episodul 2: 1 august 2009 Traseu: Cabana Zanoaga – Lacul Scropoasa pe Cheile Zanoagei Mari Marcaj: cruce albastra (vezi harta conform Bucegii in August – Episodul I) Timp: 1h dupa spusele unora, 1h15′ dupa spusele altora Autori: inca Trupa lui 8 Povestea… in imagini
Trupa lui 8 a papat bine la Cabana Zanoaga cate-o ciorba de vacuta si apoi s-au tot echipat si dezechipat si cu o oarecare intarziere au pornit spre chei – obiectivul numarul 2 al zilei. Traseul se anunta de maxim o ora dus pana la Lacul Scropoasa si cei cu experienta in vizitarea multor altor chei se asteptau la un drum forestier serpuit obraznic printre peretii de stanca de-o parte si de alta.
Cheile Zanoagei se anuntau doar niste chei… si-au dezlegat mai mult decat ne-am asteptat sau cu alte cuvinte: cand minutarul ingheata timpul, dar lasa sufletul sa zboare…
Cheile Zanoagei Mari sunt insa chei cu personalitate – o potecuta ingusta si presarata cu pietre bine slefuite (de bocanci sper eu si nu de pantofi) pe malul Ialomitei scapata firava din lacul-baraj Bolboci. Cele doua podulete ce trebuiau sa ne treaca dintr-o parte in alta erau pe jumatate in apa asa ca a trebuit sa improvizam un topait din piatra in piatra. Va dati seama ca ne-a incantat De remarcat munca in echipa a celor 8 si rezultatele s-au vazut: nici un bocanc n-a intrat la apa. Ne mai uitam dupa urs prin padure ca deh, cand esti la el acasa te intrebi pe unde umbla??!
analizand o cale de trecut raul… puntile pot incepe, dar nu intotdeauna au un capat...
unii mai curajosi au deschis drumul…
sa refacem puntea… (intoarcerea pe-aici s-a lasat cu apa la galosi )
Am facut bineinteles poze si am inceput sa bagam de seama ca noaptea vine mai repede decat ar trebui. Am marit pasul, am iesit din padure cu nasul drept in niste pensiuni, ne-am strecurat printre corturi si gratare si ne-am repezit spre lac… n-am vazut noi cine stie ce, am mai facut o poza, le-am facut pe plac unor catei cu chef de joaca si am constatat ca nu doar noaptea vine ci si… ploaia. Ploaia numarul 2.
cam atat am vazut din Lacul Scropoasa… ca sa existe o continuare, nu?
potecuta, pietrele, padurea, verdele!
Am luat-o voiniceste spre padure si deja dupa 5 minute stropii mari de apa razbateau prin frunze peste noi si mai ales peste pietrele capcana care-au devenit cu adevarat alunecoase. Am inteles parca de unde li se tragea acel lustru pe care-l remarcasem la venire. Intunericul se lasa si el din ce in ce mai adanc, dar macar la urs nu s-a mai gandit nimeni
vointa… <
Si de-aici inainte a urmat un mars fortat, trecerea peste rau s-a facut tot in echipa, dar de data asta cel putin un picior al fiecaruia a muscat din apa. Unii s-au mai si lovit, pe altii pelerinele nu i-au prea ajutat, de udat toata lumea s-a udat macar pe jumatate, timpul a iesit de vreo 30 minute in conditiile in care la dus am facut 1h15′. Gandul ca totusi ne va astepta un foc in cabana ne facea bine. N-a fost asa, dar paturile groase de lana si cele 8 suflete tinere au incalzit atmosfera pana la facerea focului.
Trupa lui 8 a devenit trupa Mafia si poate odata, cand voi avea timp desigur, va povestesc ce e cu jocul asta. Am adormit destul de tarziu in noapte, avand in vedere aventurile primei zile, in caldura deja prietenoasa a focului. Am lasat totusi un gemulet deschis ca sa nu murim asa in grup si totodata stupid.
fara cuvinte… (felicitari Monica pentru poza!)
Intre timp am facut si un bilant personal al zilei: genunchii (marea problema) erau mai mult decat ok, insa cotul stang si tampla stanga erau amandoua umflate binisor. Cotul s-a izbit de-o piatra in cadere caci dupa alunecare in cele cateva milisecunde cand te gandesti la viata am hotarat s-o protejez pe Micutza (si nu-mi pare rau), iar capul a avut parte de o intalnire frontala cu un copac cazut de-a curmezisul potecii pe care gluga trasa pe ochi mi l-a ascuns vederii si in care viteza cu care urcasem o treapta m-a propulsat energic. A urmat bineinteles un urlet cum rar ai ocazia s-o faci. Vuietul ploii, al raului involburat izbind stancile pravalite cu furie in el si tunetele desigur l-au estompat cat sa nu ajunga la cainii… din Giurgiu.
A doua zi urma sa fie o zi lunga, cu un traseu interesant, variat, frumos si mai ales, neploios.
o lacrima a cerului… sau cum sunt florile frumoase si pe dinauntru si pe dinafara…
Intre mine si vreme e ca intre sufletul romanului si natura… stiti textele alea de la romana… codrul frate cu romanul si restu’. Zau ca am avut mai mereu aceeasi parere. Rezonanta asta ma urmarea chiar…
Insa de cand cu iarna asta de februarie m-am trezit de partea cealalta a baricadei. Ploie, frig, gheata, furtuna, vant, noroi, umezeala si la toate astea eu am raspuns cu mult chef de viata. Uite asa mi s-a nazarit! Am luat decizii cu parul in vant, cu ochii inrositi de ploaia de gheata, cu picioarele inghetate… Acum, de-o sa ma viziteze vreo raceala sau mai bine zis o viroza satula de-atata bantuiala prin autobuze si metroaie, o sa-i raspund ca nu-s acasa si ca nici nu e cazul sa mai pofteasca.
In seara asta ies boema de la metrou blindata bine de fular si doua glugi puse una peste alta cand vad autobuzul manca-l-ar mama! Primul instinct a fost s-o iau la picior si din cauza ca n-am fost singura care a luat startul am simtit si-o motivatie puternica din urma. In timp ca capatam viteza imi observam colegii de alergatura.
Un tip cu o pornire ceva mai grea decat a mea si inca doua dudui, pe tocuri. Eu cu bocancii eram oarecum in frunte, insa recunosc ca am fost temporar depasita de una din perechile de tocuri… Bai nene, tipa chiar se pricepea la asta. N-a tinut-o mult, dar jos palaria pentru aia 20-30 de metri!
Sa zic ca distanta totala a fost cam de 200 de metri… in conditiile in care autobuzul ne-a ajuns, ne-a depasit si oarecum ne-a asteptat. Si cum alergam eu asa, nesperat de bine la cat eram de infofolita, ma uitam la perechea de 4 alergatori-viteza si m-a bushit rasul. Cum naiba sa razi cand alergi??! Dar eram atat de comici. Si noroiul care sarea in sus de sub talpile noastre! Si tocurile alea care scoteau tipete disperate! Si cat e de greu sa mai alergi dupa ce te-apuca rasul! N-am renuntat insa, desi imi simteam splina ca pe-o bila de bowling din-aia de 16 kilograme.
Tipul ajunge primul si se opreste langa usa din spate ca sa ne astepte si pe noi!. Sarim una cate una de parca urma decolarea finala si cum motoarele erau deja pornite emotia imbarcarii parea de-a dreptul reala. La sfarsit a urcat si el. Ce sa mai??! O echipa dom’le, o echipa!
Urcam, toti fericiti, toti incercand sa ne tragem sufletele in cat mai multa liniste. Ma abtineam din greu sa nu rad. Nu de alta, dar imaginea aia din desenele animate in care limba atarna pe-afara de efort, iar ochii lesinati isi lasa colturile-n jos, imi straruia groaznic in minte. Am intors capul, am tras aer adanc in piept si-am numarat de vreo doua ori de la 1 incolo… e o metoda tampita, dar merge cand trebuie sa te abtii dintr-un ras de unul singur… Poti incerca si in alte limbi… ideea e sa-ti distragi singur atentia. Ca astia trei erau seriosi. Mai rau imi venea sa rad. Rosii, dar seriosi. Asa relaxati in incordarea lor de parca ar fi tras o plimbare lejera pana-n statie.
Cobor, dar nu fara sa mai privesc inca o data spre echipa mea. Pe ele doua le-as fi recunoscut mai degraba dupa toace, dar cand am dat de fata tipului care arata ca scapat din transee, nu m-am mai putut abtine. Am ras. Da am ras, am chicotit, am simtit valuri de ras pana in stomac si inapoi. Si ochii si obrajii mi s-au umplut de ras si fiecare muschi din mine a ras!
Stiu, am treaba, dar trebuie sa scriu. Numai putin.
Azi aveam un interviu programat la 10. Bineinteles ca m-am gandit de 10 ori aseara daca o sa ma duc totusi. Hotarasc: ma duc! Grea treaba, grea trezire. Dupa 5 minute consumate doar ca sa-mi aleg ora potrivita de trezire, reusesc sa opresc Toshiba din urletul lui surd si disperat si sa ma strecor sub plapuma. Mi-am uitat lampa aprinsa si de-asta am visat numai porcarii. Sunt sigura. Oricum ar fi, am adormit pana in ora 1 ceea e demn de scris pe blog.
Ora 6.15. Ma trezesc fara ca telefonul sa sune. Cum naiba? Ma rog, stiu eu povestea… Adorm iarasi.
Ora 6.47. Ma trezesc fara ca telefonul sa sune. Inca nu? Mda… e oarecum tipic. Inca nu e 7? Adorm iarasi.
Ora 7.00. Telefonul suna. Sar ca arsa. Il opresc. Apoi imi asez convenabil perna si mai fur 5 minute extrem de pretioase. Ma ridic pana la urma, dau drumul monstrului de Toshiba sa mearga. In linistea aia sunetele pe care le scoate sunt prevestirea furtunii. Mi-e frig. Ca de obicei.
Iata! Ceasca de ieri. Jumatate de ceasca de cafea neagra, rece, amara. Suuuper! Sorb cu pofta si cu sete si cu toata nadejdea ca ma va trezi. Cum naiba sa nu??! Fac o grimasa punand toti muschii la treaba, simt cum coboara lichidul ala rece in mine, cum ma infioara de-a dreptul si tremur brusc. Asta e. Dar e bine asa.
Verific blogul. IP-uri, comment-uri, etc. Nimic nou. Google. Caut ceva pentru interviu. M-am trezit cu ideea ca ar putea sa ma intreba aia. N-am gasit nimic. Cred ca si el lucreaza greu dimineata.Oricum ideea asta cu ingrasarea porcului in ajun o fi sanatoasa pentru unii ca pentru mine nu…
Sincer, nu stiu ce am facut pana pe la 8.32 cand am plecat la dush. Oi fi dormit, oi fi citit ceva. Greu de stiut. Bine ca nu beau si nici nu trag prafuri ca altfel as fi stiut sa-mi explic pauza nevazuta. A mai sunat telefonul o data pe la 7.30. Asta imi amintesc. La dush… sublim! Apa fierbinte. Iubesc apa fierbinte dimineata. Si ea ma iubeste pe mine.
Ora 9.10. Ies din casa. Ploua. Da ploua nu gluma! Vazusem de pe geam, dar n-am reactionat in niciun fel. Dovada ca afara, in fata blocului, am realizat ca nici macar nu sunt uimita ca mi-am uitat umbrela. NU ma intorc dupa ea. Imi place ploaia si detest umbrelele, mai ales cand le uit.
Instinctiv merg repede, aproape alerg. Sunt deja in intarziere. Hooopa! Pe alee o gropa imensa plina cu apa. Spiritul meu mult mai tanar zice sa ma catzar pe gard si sa merg vreo 2m asa pe deasupra. Nu nene, nu mai e cazul tau. Pasesc usor pe margine prin frunze si noroi ca deh, de ce-as ajunge curata si uscata la interviu.
Statia e plina de lume. Autobuzul nu vine ca sa ma oftic ca-l pierd la mustata. Fac abonament, astept, vine bus-ul, urc. Sunt in grafic.
Metrou. Iarasi abonament. Asa am avut eu grija sa expire in aceeasi zi. Nu-i asa ca-i misto??! Aici planuiesc sa dau lovitura. Prind loc, scot niste foi stranse de-alungul timpului cu chestii pentru interviuri. Citesc eu, citesc, pana-mi pica ochii pe foile aleia de langa mine. Ma prind repede ca are examen la marketing. Pe foaia ei, intrebari numerotate, si in dreptul lor raspunsul corect. Adica aia nu invata nici macar grila ci direct intrebarea si varianta corecta. Si nu una, vad ca lista trece de 300… Mahhh, m-am ofticat cu spume. Cum naiba mah, ce draku de memorie au unii si eu in pana mea (ca ma enervez si-acum!) nu-s in stare sa tin minte 3 kkt-uri pe care le citesc de 7 ori. Am bagat foile in geanta si mi-am zis: Fato! nu esti proasta, te duce mintea, da cu memoria mai ai de exersat! Daca nu te angajeaza astia, e pierderea lor, nu a ta!
Imi vine in minte Tristetea mea aude nenascutii caini / Pe nenascutii oameni cum ii latra. Si posterul cu Nichita pe care un an intreg l-am avut pe usa. Un Nichita oarecum trist, cu niste ochi din care se nastea parca golul absolut, dar in care ma pierdeam ore in sir. Si mana lui, si tigara, si aerul care se prelungea din imagine in toata camarutza mea. Acum stiu ca Nichita nu se citeste, nu se intelege. Pe Nichita trebuie sa-l simti, sa-l traiesti. Dar daca ai ajuns in punctul asta, s-ar putea sa fie prea tarziu.
9.55. Apaca. Deci eu chiar ajung la timp. Ma opresc. O balta imensa. Cat toata intrarea in curte. Da, imensa. Noroc cu niste gunoaie in partea stanga pe care le escaladez. Trec dincolo si-l aud pe-un nene ca ma striga. Cica unde ma duc. Ii zic eu, da ploaia si zgomotul si distanta nu ne prea ajuta sa ne intelegem. Pana la urma, nesperat de bine, nenea ala chiar stie unde am eu treaba si imi zice ca e pe alta parte intrarea. Asa deci, escaladam gunoaiele inapoi, oricum bine ca sunt si astea aruncate exact unde trebuie si ca scap de balta. Oricum simt ceva apa la unele degete.
9.58. In lift. Ce porcarie. Lipsea butonul ala cu grabirea inchiderii usilor. Si cum cetatenii veneau pe rand… ne-a luat 2-3 minute sa decolam si sa ajungem la 4. De-acolo incolo nu va mai spun. Am fost plina de viata, energie, entuziasm. Ca doar ma plouase destul.
13.15. Mi-au dat tema pentru acasa. Trebuie sa ma apuc sa lucrez si o s-o fac. Am papat bine, am baut apa, de cafea nu simt nevoia (cine stie ce-a fost in ceasca aia de dimineata…). La tigara ies mai pe seara cand m-o lua somnul.
Ma gandesc ca vine Primavara si astenia ei perversa care o sa vrea sa ma doboare. Dar acum o am pe Micutza si o sa plecam de nebune sa pozam florile si albinele si pasarelele. Micutza e noua porecla a lui Sunny. Si soarele. O sa pozam soarele cum isi strecoara razele peste tot.
Fereastra plange in locul meu sub ploaie.
Pe chipul ei picaturile
se impletesc,
se unesc,
aluneca impreuna.
Apoi devine cea mai frumoasa
intre ochii mei si luminile artificiale
ale noptii.
Cu palmele intinse
incerc sa-i trimit jertfa
sufletul meu uscat si cald
de dincoace.
Nu primesc in schimb decat o clipa rece,
un nor firav de abur ce se-ntinde
si-o granita de netrecut
dincolo.
Din degetele mele
plansul nu inceteaza niciodata,
iar lacrimile curg mereu in sus
spre inima.
De remarcat munca in echipa a celor 8 si rezultatele s-au vazut: nici un bocanc n-a intrat la apa. Ne mai uitam dupa urs prin padure ca deh, cand esti la el acasa te intrebi pe unde umbla??!
<
