Curăţenia de primăvară – am şters praful de pe bicicletă

Batranul din Parcul Tineretului

Prima ieşire cu bicla pe anul ăsta a fost destul de fructuoasă. Din start, am luat bicicleta pe umăr, cu toate kilogramele ei, şi-am coborât pe scări. Fiind şi destul de scurtă, i-am aranjat roţile astfel încât să iau fără probleme virajele de pe casa scării. Mândră de mine că poveştile de anul trecut cu liftul sunt deja amintire, am pornit la drum. Şi da, mersul pe bicicletă nu se uită prea uşor, chiar se îmbunătăţeşte.

...citește mai departe ↑

Secvenţe

Rândurile erau lungi şi multe, îmi părea incredibil că până seara vom termina. Ziua trecea, soarele ne ardea trupurile ce se izbăveau de trudă prin vorbe şi glume, prin poveşti spuse de o mie de ori, dar care se mai voiau auzite încă o dată. Sapa căpăta un scârţâit sinistru, praful se aşeza ca într-o pictură pe picioarele mele, ţărâna îmi intra în târlicii de cauciuc şi parcă nu-i mai simţeam atât de încinşi.

Rândurile deveneau din ce în ce mai puţine, dar parcă şi mai lungi. Când mă apropiam de final, o energie extraodinară ieşea de undeva dintr-o cutiuţă ascunsă şi totul îmi părea ca şi cum abia ar începe.

Alergam spre casă spre a ajuta la pusul mesei. Răcoarea serii şi gândul că am terminat treaba se aşezau ca paiele pe focul abia mocnind al ostenelii. Atunci… puteam! Dar pot şi acum, îmi spun când simt că respiraţia haotică îmi ucide pieptul şi îmi cere să mă opresc. Sunt praguri, sunt momente peste care dacă treci, dacă continui să alergi, vei duce rândurile până la capăt. Nu pentru că îţi cere cineva, nu pentru că automatismul vieţii te controlează inevitabil, nu din vreo ambiţie temporară de a sfârşi ce ţi-ai propus, ci pentru că faci asta din lăuntrul firii tale, dintr-o responsabilitate şi o datorie faţă de ceea ce ţi-a fost dat necondiţionat, prin naşterea în astă lume. Căci despre aceasta este alergarea.

...citește mai departe ↑