meet the sun
Eu – apă de mare sărată
îţi trec printre degete şi toată sarea
ţi-o dăruiesc în palme.
Eu – pădure întinsă şi rară
îmi las iarba înaltă să-ţi vindece
trecerea arsă de soare.
Eu – ochi blând de fiinţă inumană
mă cutremur ruşinat
sub mângâierea genelor tale.
Astfel sunt eu când te privesc pe furiş,
mă tot preschimb din idee-n-idee
până când mă las prinsă.
Încep acest ultim jurnal din seria vacanței de toamnă cu o mare reținere: să scriu??! de ce să mai scriu??! cum să (mai și) scriu?!? Parcă abia acum realizez că s-a terminat, că m-am întors cu adevărat aici, acum când ultimele zile cu toamnă în Apuseni își cer tributul punerii pe hârtie… Nu mă înţelegeţi greşit, dar am o nostalgie şi o părere de rău ceva de speriat, mai ales că alegând imagini mi-am tot pus întrebarea (retorică, cum altfel): atât de frumos să fi fost??!
Incepem sa ne lamurim ce e si cu Platoul Bedeleu si dupa ce-mi fixez picioarele pe cursul de mers incep sa casc ochii si sa ma pierd cu ganduri cu tot prin cotloanele unui peisaj de deal atat de familiar mie… De cand imi doream sa colind fara sa am grija prea mare pe unde calc, dar sa vad eu tot ce misca: copacii care mai de care mai frumosi, crangurile de aluni, de mesteceni, florile ca de vara prin iarna uscata mirosind a fan, brandusele cand violete, cand roz, fluturi nebunatici ce trec razant in cautare ultimelor delicii, albine pe jumatate amortite, dar care zabovesc pasnic pe flori mov, si soarele asta bland de toamna ce-i lasa cerului dreptul de-a fi albastru curat chiar si-acum la ceasul amiezii.
Pot să mă plâng de căldura mare şi de muştele ce-au speriat munţomanii de la est la vest, că n-a scăpat unul indiferent de cărările urcate. Fiecare a avut parte după chipul şi asemănarea sa, de propriul roi de muşte în jurul capului. Morala: unde nu te aştepţi, ia şi autan-ul cu tine!
viata e o lunga asteptare a mortii, dar am putea privi ceasul mai rar…