Let me walk a while alone among the sacred rocks and stones,
Let me look in vain belief upon the beauty of each leaf…
~~~ Partea I ~~~
Din Băile Siriu prin dreapta barajului se urcă pe un drum cu serpentine pitoreşti până când trebuie să faci un foarte brusc stânga către Cabana Valea Neagră situată la capătul văii Izvorului Negru. Mă rog, cine vrea să ajungă acolo, va nimeri.
se trece peste un pod ca ăsta,
cu tot cu maşină dacă nu vă puteţi dezlipi de ea,
De la pod se merge spre cabană, e imposibil de ratat la cât e de mare – cabana, nu neaparat drumul. Prin dreapta cabanei drumul forestier continuă spre pădure şi tot acolo veţi da de marcajul BR pe care vreo patru ore bune tot va fi de urcat. Sus pe platou un PR vă va duce la destinaţie: Lacul Vulturilor sau… Lacul fară fund.
De reţinut că prin pădure, mai ales în partea de început marcajul e un pic… cam zăpăcit, punctul cheie fiind acest pod, unde trebuie să faceţi stânga deşi un marcaj şi o potecă prin pădure vă sugerează să mergeţi în faţă, iar drumul forestier cheamă mai mult spre dreapta. Veţi regăsi imediat BR şi de-acolo, mereu în sus. Traseul este totuşi foarte bine marcat.
De fiecare data cand am mers pe munte am incheiat tura printr-un jurnal, un fel de relatare mai mult sau mai putin tehnica a locurilor pe unde am mers si de care mi-am bucurat ochii, mintea si sufletul. Unii denumesc acest tip de relatare ca fiind un RT, adica “raport de tura”, eu il numesc jurnal pentru ca e mai mult decat un… raport si pentru ca face parte dintr-o serie de relatari de acelasi tip fara sa iau in calcul frecventa. De data aceasta am inceput un jurnal de deal si nu de munte si nu orice deal ci unul pe care am mers de mii de ori si pe care mi-as dori sa merg macar de cateva ori pe an.
Jurnalul a imprumutat culoarea cerului din acea zi si credeti-ma, rar am putut sa vad un albastru atat de intens si de uniform, intr-o armonie perfecta cu albul zapezii si toate acestea in imbratisarea calda a unui soare trezit generos si sub privirile unui trecator de-o zi, ca mine, ce s-a oprit prea putin spre a-si aminti locurile dragi si a le pastra cu modestie pentru sufletul sau prin cateva fotografii.
Dupa doua zile de sarbatorit Craciunul cu tuica fiarta, caltabosi, sarmale si piftie, fripturi proaspete de porc si carnati drese cu muraturi si vin rosu (sper ca nu v-am facut pofta prea tare) adica mese zdravan de copioase strecurate printre episoade adanci de somn la caldura sanatoasa a sobei, m-am trezit in a treia dimineata brusc, de parca mi-as fi planificat in exact acea clipa refacerea lumii. Mama era intinsa in pat langa mine, tata era pe fotoliu, se uitau la tv – semn ca eu cand dorm, dorm si nu ma las deranjata de nimeni si nimic – si le-am surprins privirea mirata de viteza cu care am si sarit peste picioarele mamei si cum intr-o secunda eram deja la usa. Nu-mi amintesc daca le-am zis ceva, cert e ca in cateva minute m-am imbracat, am mancat o prajitura de pe o farfurie aflata pe masa, mai precis un ecler, am sorbit cu sete cateva inghituri din cafeaua deja rece a tatei si am intrebat-o pe mama unde-si are cizmele. Am uitat sa va spun ca din prima clipa in care am deschis ochii, am vazut soarele puternic de afara si m-am simtit chemata aproape hipnotic de dorul de duca.
Cum in seara precedenta urcasem putin dealul din dosul casei, iar venirea noptii si prezenta vanatorilor imi grabisera retragerea, de data aceasta am hotarat sa merg spre vale, sa trec pe la cimitir sa aprind lumanari si apoi sa urc prin padure pana spre culme. Zis si facut, am iesit din casa incaltata in cizmele de cauciuc ale mamei, marime mare desigur, dar de folos caci soarele si caldura topisera zdravan din zapada si peste tot ori curgeau siroaie de apa ori era noroi. Am vrut sa-l iau si pe Printu’ cu mine, dar ma jucasem cu el in zilele trecute si cum atunci nu-i refuzasem placerea de-a ma umple de noroiul de pe labutele lui, am preferat sa ma inamolesc singura de data aceasta, fara ajutorul cuiva.
Ziua era intr-adevar neobisnuit de senina, cat puteai vedea cu ochii in toate zarile nici macar un firisor alb de nor, vantul nu adia decat foarte putin cat sa simti valuri firave de caldura si frig amestecandu-se, doar apa se auzea siroind pe sub gheata si crusta zapezii scrasnind sub cizme.
un par altoit, iar in spate se vede pitit, satul,
Drumul spre cimitir e unul de pamant ce coteste dreapta din soseaua principala, continua printre livezi si gradini, trece raul pe un pod de care ma leaga multe amintiri fiind un veritabil loc de joaca si apoi printre ogoare pana spre valea ce se casca intre doua paduri. Acesta nu e un post trist, nicidecum, dar trebuie sa va spun ca cimitirul asta e unul ideal de a-ti odihni putrezirea oaselor. Departe de sat, la poalele padurii, intr-o liniste deplina pe care doar ciripitul pasarilor indrazneste s-o cutreiere, un loc in care vantul isi pierde puterea si pe care soarele il incalzeste mai mereu motiv pentru care de primavara pana toamna tarziu crucile se acopera de flori. La mormantul bunicilor mei se afla plantat un brad de catre stra-stra bunicul meu (de cativa ani au inceput sa se inalte si alti braduti) si fiind o zona de deal nespecifica coniferelor, senzatia pe care ti-o da mirosul de rasina si prezenta in sine a copacului inalt si drept fac ca cimitirul sa fie intr-adevar un loc pitoresc si care mie nu-mi da defel fiori.
Am ajuns in cimitir, mi-am petrecut o vreme la mormantul celor ce m-au crescut si pe care i-am rugat sa ma ierte pentru dezamagirea pe care stiu ca n-ar fi vrut s-o simta din partea mea. Am hotarat sa traversez cimitirul urmand aleea principala, dar mi-au atras atentia o ciocanitoare harnica si cateva vrabiute agitate intr-un nuc din apropiere. Tocmai cand era sa ma urnesc din loc, am auzit o trosnitura puternica si am vazut cum o creanga lunga de cativa metri si serios de groasa, pesemne putreda si dezmortita de caldura, s-a desprins din alt nuc batran si s-a pravalit peste poteca pe care aveam de gand sa trec, rupandu-se in vreo cinci bucati numai bune de pus pe foc. Nu pot sa zic ca m-am speriat, nu cred ca am mai avut timp, dar o clipa mi-a stat inima in loc si m-am gandit cat de mare ar fi fost ironia sortii daca as fi trecut pe sub nucul acela cu cateva clipe mai devreme. Probabilistic vorbind nu avea cum sa se repete evenimentul in aceeasi zi asa ca mi-am continuat drumul exact pe aleea de sub nuc si n-am grabit nici un pic pasul, desi recunoasc ca a fost oarecum… o reactie controlata.
Si daca o creanga ce putea sa ma trimita direct sub brad n-a fost de-ajuns ca sa ma sperie, am trait pana la urma una dintre cele mai sinistre experiente de pana acum, desi cu greu poate fi ceva sinistru si pentru mine. Trecand eu printre cruci am auzit ecoul unor sunete din adanc si totodata clare venind din interiorul unui cavou. Pana sa-mi dau seama ca fiind in constructie cavoul era putin desfacut si astfel, zapada topindu-se facea ca apa sa se scurga inauntru formand picuri mari si care datorita adancimii, izbirii de ciment si ecoului produceau la intervale rare zgomotul acela, pana sa-mi dau seama ca era doar apa, a trecut dupa cum puteti banui, o vesnicie. Mi-am zis in gand ca asta nu e deloc o zi buna de mers la cimitir, cat mi-ar fi el cimitirul de drag.
Am iesit pana la urma pe portita din spate si-am lasat in urma crucile cu linistea lor cu tot si cu pasi hotarati am traversat un ogor proaspat arat in toamna si dupa o lupta acerba intre picioarele mici rezistand eroic in cizmele mari ce se-afundau usor in pamantul moale de sub stratul de zapada, am ajuns la lacul unde asta-vara am vanat cu orele, fluturi. Acum era inghetat si soarele ce razbatea usor printre copaci se oglindea rece in luciul ramas neatins de caldura zilei. In partea de nord a lacului se formase o mica cascada ce iesea din loc in loc de sub gheata si dupa ce m-am chinuit sa fac o poza mai de Doamne-Ajuta am abandonat ideea si doar m-am bucurat de zgomotul si limpezimea ei.
matisori de alun pe malul lacului,
izvorasul si propria-i carare,
floare de curpen,
In padure, cascade mici apareau de peste tot si dispareau sub stratul de zapada, apa siroia parca in toate felurile posibile, iar soarele o facea sa straluceasca ca pe siraguri rupte de diamante. E lesne de inteles ca nu era usor sa traversez micile vai, cizmele intrand jumatate in noroi, jumatate in zapada, iar cativa pasi din acestia erau suficienti sa ma epuizeze. Ma gandeam la bocanci si la parazapezi, dar ma bucuram ca mi-a trecut totusi prin cap sa iau cizmele mamei. Am vrut sa urmez firul un siroi mai violent despre care mi-aminteam c-ar fi un izvor undeva mai sus in padure, dovada ca-si facuse propria-i carare, dar cateva urme recente de porci mistreti si alte amintiri ce-mi atestau ca in zona vazusem de multe ori mistreti, m-au facut sa-mi schimb usor directia spre stanga si sa hotarasc a ajunge in Poieni – o pajiste intinsa aflata undeva mai sus intre paduri – pe alta cale decat cea “standard”.
Urcusul spre Poieni s-a transformat curand intr-o catarare si nu una tocmai clasica. Alunecarile de teren datorate prabusirilor subterane ale unor tavane de galerii miniere a facut ca vaile sa nu mai fie chiar cum le stiam eu pe vremuri. Asa ca o panta usoara prin padure a devenit una inclinata bine si alunecoasa, zapada topindu-se de mai multa vreme si scotand la iveala un strat neprietenos de huma. Cum inapoi nu-mi venea a da, am inceput un adevarat cocot in care singurele puncte de sprijin erau radacinile ce ieseau ici-colea la suprafata sau trunchiurile subtiri si alunecoase de alun. Dupa vreun sfert de ora de efort sustinut am iesit la suprafata, adica intr-un luminis pe care-l stiam odata poienita si pe care aveam sa-l regasesc acum plin de maracini si printre care, a trebuit evident, sa trec. De data asta cizmele au fost numai bune de calcat in picioare tulpinile spinoase de maces.
padurea,
o crenguta de maces,
In Poieni am regasit orizonturile albastre si lumina calda a soarelui. M-am plimbat o perioada prin poiana de-a lungul cararilor desenate de urmele negre lasate de vreun tractor si cum trecusera deja cateva ore de cand plecasem de-acasa am inceput sa cobor usor. Era inca bine, cald si multa, multa liniste. Micutza n-a stat nici ea degeaba, a facut poze si amandoua am fost incantate de frumusetea lumii in trei culori: alb, negru si albastru.
carari spre sud,
carari spre nord,
Am traversat padurea, apoi pajistea ce mi-a amintit atat de stransul fanului cat si de murele mari si gustoase sau de strugurii albi, salbatici si cu fiecare pas m-am apropiat usor de sat. Noroaiele erau parca si mai mari, urmele de tractor se indeseau pe drum, dar ma obisnuisem cu purtatul cizmelor si cu pasul mare si afundat. Am mers putin si-n lungul paraului Jilt, cum se numesc toate paraiele din zona, am vizitat helesteul tatei, inghetat si el si inca plin de pesti – sper eu si dupa o trecere rapida in revista a araturilor de toamna am ajuns acasa.
Continuarea e lesne de ghicit. Cum am intrat in casa, caldura sobei m-a coplesit ca un drog si m-a dat prada fripturilor si somnului, carora nu m-am impotrivit deloc caci toate acestea sunt doar amanunte cand dorul ti-e alinat de asa o mangaiere albastra, real de albastra…
Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind. Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand, aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!
Daca exista ceva ce numai muntele imi poate da, atunci il calific drept binecuvantatul sentiment al retrairii, al entuziasmului retrait aproape la fel de intens, un ceva pe care il numesc DAR si pentru care imi multumesc in fiecare zi a vietii mele.
Inainte sa vorbesc despre munte, mi s-ar parea corect sa-i multumesc lui Mihai pentru tura, lui Zeneca pentru virajele si pornirile in tromba – nu ca as fi mare amatoare de viteza, dar o pot privi in fata si e bine sa-mi reamintesc asta din cand in cand – apoi colegilor caci de la fiecare am gasit cate ceva de invatat si nu in cele din urma, muntelui pentru inca o intalnire superba, dar si pentru ca mi-a daruit 12 ore de somn profund cum n-o sa mai vad eu curand.
Estimez ca va fi un jurnal lung, greu de citit, dar nu voi renunta la nici un cuvintel. Nu pot! Ma simt deja acolo…
Am inceput sa urcam prin padure spre Cabana Dochia dinspre Izvorul Muntelui pe traseul marcat mai intai de punct albastru(PA) si apoi de banda albastra(BA).
Mereu imi plac urcusurile astea imediat ce ti-ai dat fundul jos din masina. Ma adaptez repede ritmului si am ragaz sa-i studiez pe ceilalti. Desi tura a avut trei zile rucsacul meu era mai mult decat light, iar eu… mai mult decat fast (sunt foarte “modesta” stiu, dar si greu de contrazis – avantaj eu!). Pentru asta trebuie multumit lui Andrei pentru indicatii, majoritatea sunand cam asa: “nu, nu iti trebuie” si cum nici eu nu exagerez de felul meu, am iesit din casa cu o singura povara: 3 ore de somn in ultimele 48 (stiam insa ca la munte dorm bine!).
Daca iti trebuie prea multe cand pleci intr-o tura ai putea sa te intrebi unde vrei de fapt sa mergi…
O portiune de drum am urcat mai mult singura, cu cat era mai abrupt urcusul cu atat ma simteam mai bine. Ma opream sa privesc in urma, sa ascult linistea, sa ma SIMT toata acolo cu inima frematand de fericire, cu fluturasii in stomac ca pregatita de o intalnire pentru care ma gatisem cu atata drag in cele mai de pret hainute(la figurat si mai ales… la propriu).
Imi place padurea toamna cand se vede atat de bine trecerea de la foioase la conifere, cand acele de zada se sacrifica intinzand covorase pe poteci, cand soarele patrunde printre crengile golase in ciuda vantului si te lasa sa-i simti atingerea blanda si amintirea caldurii.
Eu privesc mai mult in sus. Chiar si cand merg printre blocuri. Poate caut cerul mai mult decat pamantul. Inca n-am aflat. [pe munte ma uit totusi pe unde merg.]. Piatra cu Apa(1533m) sau piatra care “plange” e una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase din Ceahlau, despre care nu v-am zis ca e celebru pentru Conglomeratele care ii poarta numele si pentru multe altele despre care veti citi mai departe, nu degeaba e declarat Parc National si chiar se vede straduinta celor care se ocupa de asta. Insa nu tot omul e om asa ca se vad si urmele celor care au vrut sa lase… urme
priveliste de sub Piatra cu Apa,
cand urc mereu imi amintesc sa privesc in urma, sa vad cum peisajul ia amploare gradat datorita altitudinii, sa nu mi se para gratuit momentul culminant,
Incet-incet se zarea Cabana Dochia(1750m), am iesit din padure in nu foarte marele gol alpin al Ceahlaului si de-acolo am ales o poteca mai putin umblata pana sub cabana prin iarba inalta si prin jnepeni si in putin timp paseam pe treptele insorite. Nu stiu ce-au facut ceilalti, dar eu dupa ceva mancare si-un ceai cald m-am retras la somnul mult asteptat, task-ul programat de-acasa Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!
panorama primului rasarit,
Afara erau mai multi iesiti la pozat, toti imbujorati si luminati de bucurie. Vantul si frigul diminetii nici macar nu fac parte din amintirea pe care fotografiile o vor pastra desigur, dar nu pe cat de vie a putut sa fie.
Cabana Dochia in lumina acelei dimineti de vis,
am plecat prin iarba inalta, ma cufundam in ea, ea ma inconjura aurita si moale, iar marea de nori ma facea sa ma simt pe o insula pe care aproape ca m-as ruga sa naufragiez…
Ziua doi a inceput frumos, nici ca se putea mai bine. Ne-am echipat de drum. Aveam sa vedem Cascada Duruitoarea urmand traseul cruce rosie(CR), sa facem popas la Cabana Fantanele (triunghi galben), sa ne intoarcem spre Dochia pe banda rosie (BR) pe langa Panaghia - o stanca cu personalitate si sa urcam neaparat pe Varful Toaca(1900m).
imi amintesc cei trei braduti pe culme undeva deasupra Schitului… Asta a fost inainte sa imi pierd manusile si sa ma intorc dupa ele pana la cabana alergand prin noroi, dar sa nu credeti ca nu mi-a placut Le-am si gasit, evident.
Drumul pana la cascada a fost mai mult decat frumos, iar portiunile de gheata mi-au reamintit ca e totusi iarna si ca bocancii mei sunt perfecti pentru patinaj, doar ca nu mi-as dori sa fie unul atat de inclinat… O limba uriasa de gheata mi-a oprit pentru o clipa respiratia, dar nu de frica ci de admiratie, si-am gasit imediat un loc de trecere. Cand cineva a desprins o bucata de stanca si aceasta a plecat pe valea inghetata, am vazut-o alunecand cateva zeci de secunde, iar apoi zgomotul ei s-a mai auzit o buna bucata de vreme… Valea era ingusta si adanca, abrupta, izvorul inghetat formase un tobogan natural impresionant, parca fara de sfarsit, iar izbirile scurte si puternice ale pietrei imi rasuna si acum in minte. Ecoul acela… clipa aceea… sublimul infricosator.
coborand mai mult pe langa poteca amenajata decat pe ea am ajuns la… Cascada Duruitoarea,
cascada e frumoasa, sa tot stai, sa nu mai pleci…
Dar am plecat si renuntand la a mai cobori pana in Durau am scurtat pe TG pana la Cabana Fantanele. Aici am poposit pentru pranz si ceaiuri calde. Soarele ne-a invitat sa ramanem la mese afara. Am plecat din nou pe traseu, de data aceasta spre Varful Toaca pe BR pe care l-am vazut mai tot drumul asteptandu-ne. O vreme am urcat prin padure, apoi am iesit in golul alpin si am dat binete Dorobantului si Caciulii sale.
Caciula Dorobantului, bloc de stanca format din Conglomerate ~ roci bine delimitate, rotunjite, cimentate natural unele de altele ca intr-un zid…
Dupa ce ne-am fotografiat cu imensa caciula fara sa indraznim s-o “imprumutam”, am continuat drumul pe poteca bine strajuita de jnepeni frumosi si inalti. Panaghia se zarea imensa si tacuta, fara chef de vorba si cum la nasul ei ridicat in nori n-am ajuns decat cu privirile golase, am trecut frumusel pe langa.
Panaghia… si atat
jnepenii in lumina unui soare cald de toamna,
Ne pregateam de urcat pe Toaca si cei care coborau ne-au sugerat sa ne echipam bine si sa ne bucuram de greutatea rucsacilor caci ne asteapta un vant strasnic acolo sus. Si asa a fost. Nu trecea el prin hainele mele, dar simteam cum ma ia cu tot cu ele pe sus. Pe varf sunt atatea cabluri si relee si statia meteo si ce-o mai fi incat am renuntat la a mai fotografia mare lucru. Urmaream doar un sistem de masurat viteza vantului si care se ridica parca tot mai sus la fiecare rafala. Am facut totusi o panorama pe care o postez c-o fost tare greu sa tin aparatul nemiscat intre rafale si cum poze cu manusi nu prea ies si-acum imi simt degetele paralizate…
de pe Varful Toaca vedere spre Ocolasul Mare (cladirea alba apartine schitului si in aceeasi directie se afla si Cabana Dochia),
am mai ramas o vreme sus, pana soarele a apus
Drumul spre cabana ne-a facut sa ajungem odata cu noaptea, dar nu am aprins inca frontalele asa ca a mea e inca netrecuta prin botezul muntelui, dar stim amandoua ca avem timp. Mult timp. La cabana ca… o seara la cabana. Am sarbatorit onomastica colegilor, dar nu ma pricep sa povestesc ce fac oamenii, asa ca va voi spune ce-am simtit cand am iesit la un moment dat afara.
Era noapte, era frig. Deasupra luna mai mult ascunsa in nori. Undeva jos, departe, firul vaii se ghicea dupa sirul luminitelor. Se zareau contururile negre ale stancilor, ale padurii, ale vailor, ale norilor. Frigul ma facea sa tremur din toate incheieturile stiute si nestiute, dar nu ma puteam dezlipi de locul in care parca incremenisem. Aerul rece imi strangea fata intre palmele sale si respiratia aproape ca devenise ritmata din cauza tremurului. In loc sa ma gandesc sa intru, ma gandeam sa raman. Imi placea atat de mult linistea, locul, privelistea. Eu si intinderea aceea, eu si Muntele, eu si sufletul meu tremurand, dar fara sa cedam. Mi-am spus multe atunci in gand, mi-am promis multe. Am zambit mult, un zambet larg de interior, de la mine pentru mine si pe care intunericul nu l-a acoperit. Nici nu stiu cand tremurul s-a domolit si frigul a capatat forma unei pelerine ce mi s-a asezat bland pe umeri. Am mai stat o vreme acolo, era o noapte frumoasa, o liniste frumoasa. Imi stiam mintea limpezita de ganduri, inima eliberata de asteptari, ma stiam senina si la adapost in inima Muntelui.
Nu stiu la cat m-am culcat, cat am dormit. Eu atata stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!
De data aceasta am iesit afara si pentru multe clipe am fost singura. A fost rasaritul meu, parca numai al meu. Dar sa las cuvintele deoparte…
rasarit de soare in Ceahlau,
vantul imi sfida echilibrul, lumina se inalta, norii ardeau…
ne scaldam cu totii in lumina rosiatica,
Alta dimineata, alte ceaiuri si cafea, rucsac pregatit, pat lasat aranjat si o coborare de pe munte. De obicei incerc sa nu ma intristez si sa inteleg ca nu e inca timpul sa raman. Am ales sa coboram pe acelasi traseu si cum cararile din Ceahlau mi-au placut la nebunie, mai ales sa le merg pe langa, m-am apucat sa strang peturi. Aveam un sac menajer gol, un rucsac usor in spate si multa energie. Nu de alta, dar intr-un loc atat de ingrijit si protejat tot s-au mai gasit cateva personaje bipede care sa-si marcheze trecerea lor biodegradabila intr-un mod greu biodegradabil. Ma infurie cumplit si sper sa nu vad vreodata unul cu ochii mei ca nu stiu cum voi reactiona. Nu-mi imaginez cum arata cuvantul pasnic cand ma gandesc la asta.
Dar padurea… padurea era superba… picioarele schiau prin frunzele aramii de fag, ochii cautau lumina, trupul cauta caldura, sufletul se ridicase mult deasupra mea…
cerul, padurea,
padurea, cerul,
Pentru o vremne am “ratacit” putin marcajul si am putut simti mai mult padurea decat in tot restul drumului. Mi-a amintit de toamnele mele pe dealuri si prin paduri de-acasa, de jocurile in mormane de frunze ale copilariei, de salbaticia luminisurilor… Mai vazusem padure invaluita in ceata, dar nu asa… poate ca soarele era vinovat de toata acea splendoare pe care Micutza a surprins-o timida, pe care eu o cuprindeam cu ochii ca pe o mangaiere dumnezeiasca si in care ma las si acum, acoperita in tacere…
Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!
Le-am si gasit, evident.
