De patru week-end-uri stau departe de munte şi nu-i deloc lucru uşor. Mi-i dor. Atât de dor încât mă apuc să citesc jurnalele altora ca să astâmpăr, apoi tot eu sufăr când văd că acolo sus toamna aproape-i dusă, că prima ninsoare a trecut, că atâţia munţi mă aşteaptă şi eu… nimic. Am stat atâţia ani departe de munte şi când mi-a venit rândul, piedicile se ţin lanţ. Mă simt lipsită de munte ca de dragoste, dar nu mă simt străină de lupta pentru fiecare pas înainte.

Din nefericire, după cum spunea o colegă, vine o vreme când părinţii ne sunt ca nişte copii, când noi trebuie să avem grijă, să luăm decizii pentru ei, să ne implicăm matur şi responsabil. Şi dintr-o dată timpul pentru tine însuţi dispare. Nu mai poţi evada înainte de a lăsa lucrurile în ordine, iar această ordine e incredibil de capricioasă când ai unde evada!

Prin urmare, nu trec tocmai prin cea mai roză perioadă, dar n-am voie să cedez, să mă plâng, să abandonez. Sunt oameni care se bazează pe mine, pe puterea mea de a urni lucrurile, de a le face să meargă. Am învăţat multe în ultimul timp (şi eu care credeam că am trecut deja prin cel mai mare greu al vieţii mele…) şi continui să o fac, mai ales pentru că trebuie să dau mai departe învăţătura.

Uneori, câte o lacrimă din colţul ochiului mă încearcă din senin – semn al încărcăturii ce creşte de la o zi la alta – dar nu-i vreme pentru ea. Ai treabă, îmi spun, iar pietrele de moară sunt date celor care le pot duce…

Cred că nu mi-ar fi atât de greu dacă aş putea merge la munte, dacă aş putea face în continuare lucrul ce-mi place cel mai mult. Nu vă imaginaţi că mi-ar rezolva problemele sau că mi-ar însănătoşi mama peste noapte, dar acolo, de cum încep să urc, agitaţia din interior se calmează până dispare. Pe munte, sufletul şi mintea mi-s pline de repaos, iar pietrele, copacii, iarba, liniştea, înălţimile, florile, frigul, ceaţa îi dau copilului din mine ocrotirea după care mut şi încăpăţânat, de când lumea, tânjeşte.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

Eu – apă de mare sărată îţi trec printre degete şi toată sarea ţi-o dăruiesc în palme. Eu – pădure întinsă şi rară îmi las iarba înaltă să-ţi vindece trecerea arsă de soare. Eu – ochi blând de fiinţă inumană mă cutremur ruşinat sub mângâierea genelor tale. Astfel sunt eu când te privesc pe furiş, [...] ...

Încep acest ultim jurnal din seria vacanței de toamnă cu o mare reținere: să scriu??! de ce să mai scriu??! cum să (mai și) scriu?!? Parcă abia acum realizez că s-a terminat, că m-am întors cu adevărat aici, acum când ultimele zile cu toamnă în Apuseni își cer tributul punerii pe hârtie… Nu mă înţelegeţi greşit, dar am o nostalgie şi o părere de rău ceva de speriat, mai ales că alegând imagini mi-am tot pus întrebarea (retorică, cum altfel): atât de frumos să fi fost??!

Poate de aceea, o să las povestea să curgă altfel, întâi imaginile apoi cuvintele, impresiile, trăirile… ca și cum aș răsfoi un album și-aș povesti cuiva isprăviile.

Recomandare: pentru cei ce priviți doar pozele (țin vă avertizez că sunt câteva care merită) puteți face click pe oricare dintre ele pentru a le vizualiza în modul galerie.

Pentru cine doreşte să vadă întregul album al vacanţei, asta-i calea.

Poiana Glăvoi, gazda noastră. Situată în zona Padiş din Munţii Bihor, este unul dintre locurile clasice de campare. Dacă vara e multă agitaţie pe aici, acum în octombrie am avut parte de linişte şi pace. Soarele aducea cu el multă căldură, dar în lipsa lui gradele scădeau vertiginos în termometru. Seara am petrecut-o la foc şi singurul musafir s-a dovedit a fi tot un prieten-animal: o vulpe. Una pe cât de sălbatică pe atât de îndrăzneaţă: a atentat la punga de gunoi, la bocanci, a cărat tuciul peste noapte vreo sută şi ceva de metri… Dintre motto-uri: Glăvoi fără gunoi!

Ziua 1 în Bihor şi Ziua 6 de când am plecat de acasă. Pornim pe PA (punct albastru), traseu de tip circuit. Prima oprire: Cetăţile Ponorului. Un loc pitoresc şi nu numai. Bolta este înaltă de numa’ vreo 76 de metri. Poteca însă e aspră cu noi: pietre alunecoase, şlefuite, colţuroase. Pe ultima porţiune devine şi abruptă, ne ajutăm din plin de cablurile instalate de salvamont. Aproape că descățărăm… Ce zice DEX-ul: PONÓR, ponoare, s. n. 1. (Pop.) Povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi de teren. 2. Formă de relief rezultată prin asocierea liniară și laterală a dolinelor, care dă terenurilor calcaroase un aspect adâncit. DOLÍNĂ s. f. relief carstic, cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile.

Cetatea e maiestoasă. Tavanul e chiar înalt şi vuietul apei îl umple cu ecoul ei. Practic am ajuns aici jos coborând panta abruptă a primei doline. Apa iese de sub munte, trece printr-o galerie şi se întoarce sub munte. Şi de toate acestea se face vinovat un singur firicel de apă ale cărui galerii subterane s-au prăbuşit cândva de-a lungul miilor de ani şi pe care l-a ajutat şi calcarul maleabil. După ce “iese din pământ” fără să fie izvor – e vorba de fapt de vreo trei izvoare care se unesc subteran – a format cele două mari doline dintr-o parte şi cealaltă a Cetăţilor Ponorului, după ce străbate cetăţile pe o distanţă de aproape 2 km de galerie subterană (prin care vom merge!), apa intră “în pământ” şi reiese formând Cheile Galbenei, unde iarăşi vom merge.

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

De Sălciua nu auzisem inca, dar iata ca a sosit vremea sa ajung si pe aici. Satul, asezat pitoresc la baza colinelor inca ascunse in ceata, era punctul nostru de plecare intr-un traseu de trekking ce se anunta pe cat de lung pe atat de interesant: in vizita la Poarta Zmeilor, incursiune intr-o pestera, platoul Bedeleu, sălaşe spre Vânătările Ponorului si celebra Huda lui Papara.

Chiar din centrul satului am luat aminte la harta traseelor din zona, la marcajele de tip circuit si am inaintat cu masina pe o ulita ingusta pana am gasit si un mic loc de parcare in care sa ne putem desfasura in voie. Am mancat ceva, in masina – ca sa ne mai bucuram un pic de caldura dinauntrul ei si apoi ne-am facut curaj de plecat la drum. Am pornit-o pe CR(cruce rosie) si aveam sa ne intoarcem in acelasi loc pe CA(cruce albastra).

harta turistica a Trascaului – panoul din satul Salciua

Cum trecem noi linistiti pe ulita, sub ochii curiosi a cate unei babe, suntem abordati de doi caini, unul negru cu alura de ogar si altul alb cu chef de latratura si din cate se pare, de-al locului. Cel negru ne va insoti aproape tot drumul, asta daca ne inchipuiam ca n-o sa avem iarasi parte de “animal de companie”. Poteca ne poarta incet incet de pe ulitele satului pe potecile dealurilor. Zarile spre care mergem sunt insa invaluite in ceata si abia astept sa vad cum e sus-sus, la munte sus si care-i treaba cu Trascaul aista despre care numa’ lucruri bune am auzit. De cum zaresc insa prima brandusa, sunt pe jumatate cucerita…

curioase tare

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

Let me walk a while alone among the sacred rocks and stones, Let me look in vain belief upon the beauty of each leaf… ~~~ Partea I ~~~ Din Băile Siriu prin dreapta barajului se urcă pe un drum cu serpentine pitoreşti până când trebuie să faci un foarte brusc stânga către Cabana Valea Neagră [...] ...