Stropii de ploaie se lipesc de geam și se preling aproape înghețați.
Un fum alb se ridică dintr-o fabrică de nori.
Soarele sclipește în acoperișurile roșii umede.
Și încă plouă.
Undeva departe, cerul e însă de un albastru nebun.
Paradoxal, sunt singura pasăre.
Oraşul miroase a tei.
Fericit îmi e omul pustiu
fără casă şi masă -
ce doarme în iarbă cu ei.
Oraşul miroase a tei
din flori îşi atârnă cercei.
Pe cât de murdar şi străin
respiră parfum clandestin.
Oraşul miroase a tei
sub tei ne cresc mii de alei
şi totuşi… ia-mă şi du-mă!
Mă iei?!?
O nouă poveste de la oraș, pe două roți.
Pe când Prima Evadare se anunța cu vreo 1500 de temerari înscriși, o săptămână de ploi la activ și nămol la cote ridicate (și cursa e în desfășurare acum când scriu), eu plănuiam o mică ieșire prin cartier cu mica și neîncercata mea biclă nebotezată încă.
A plouat toată noaptea și alte ploi se anunțau în reprize, deci e momentul prielnic să ies și eu. O duminică frumoasă scoate omenii din casă, dar una închisă și cu trotuarele umede ține deoparte amatorii de plimbări, cărucioarele, puștii cu rolele, așa că e mai mult loc ca oricând pentru mine.
Liftul a fost vopsit de curând și arată încă bine, așa că m-am gândit să-l scutesc de chinurile mele de-a îndesa bicicleta în el și am luat-o la vale pe scări. M-am întâlnit cu vreo trei vecini, și culmea, toți mi-au zâmbit frumos. Poate că și echipamentul meu de scufiță roșie i-a impresionat plăcut în combinație cu bicicleta de pe umăr pe care o purtam cu lejeritatea aparentă de gentuță, sub care însă mohnea disperarea: cât naiba mai e până jos???
Bine gândită strategia mea, pentru că la ora la care am ieșit(aproape 12), abia de se găsea câte un om ici-colea și cei mai mulți trebăluiau pe la mașinile din parcare. Asta iar mi-a dat curaj pentru în cazul în care vreunui câine nu-i vor plăcea roțile mele învârtindu-se, o să fie careva în zonă să dea cu levierul după el. Câinii, ca după ploaie, nu le ardea decât de odihna vreunui petec de iarbă sau a vreunui cald și uscat capac de canalizare. Suuuuper! Nici măcar n-au băgat în seamă musafirul ce pedala agale, iar când unul a ciulit urechea, i-am șoptit: nu, nu nu, nu! și chiar și-a culcat urechea la loc.
Cum parcul e la vreo cinci stații de autobuz, iar zona se aglomerează treptat spre parc, am zis să dau o tură prin noile parcări amenaje de primarul Piedone. Cu picioarele tremurând și tresărind la fiecare pereche de ochi cu coadă, cu mâinile înțepenite pe coarne, am prins curaj și chiar și… plăcere.
Turele mele, vreo cinci la număr, aveau vreo 800m una și au cuprins: o parcare lungă la dus cu mașini și ceva curbe, un trotuar îngust și înalt la întors, vreo 4 treceri peste borduri (unde nu m-am dat jos de pe biclă ci am absorbit șocurile cu interes) și vreo două intersecții unde chiar m-am uitat stânga-dreapta ca să mă asigur. În plus de asta, mi-am găsit și pistă de alergare.
Ceva n-a mers însă prea grozav. De la capul locului m-am înțeles cu foaia 2 și pinionul 4 că asta e calea de mijloc. Cu toate astea, deși am mers doar pe drept (exceptând escaladarea bordurilor) când pedalam în gol, când îmi ieșea sufletul. Am încercat să aplic pedalatul constant și cu un ritm potrivit, ignorând astfel toanele pedalelor în ideea că n-oi crăpa o oră-două cât îmi fac pofta. Cum Andrei mi-a pregătit aseară bicicleta și mi-a umflat cauciucurile la maxim, mi-am zis că așa or merge ele mai greu când sunt umflate prea bine. Nici eu n-am crezut ce-am gândit.
În timpul ultimei ture, relaxată aproape total și mândră că sunt întreagă, simțeam totuși oboseala. Abia mai feream cu dreapta coșurile prinse de gardul de lângă trotuar, apoi cu umărul stâng am salvat un semn de circulație de pe un stâlp și ajunsă în dreptul stației m-am strecurat printre doi oameni, dar am dat în frână la următorul grup. Mă dau jos, să depășesc elegant și puțin laș momentul și un nene controlor (erau trei, cam plictisiți, am observat eu după), grăbește pasul după mine.
- Cred că aveți o problemă cu frânele!
- Păăăi, merge frâna! zic eu, frânează!
- Merge, dar prea bine, am auzit zgomotul de când v-ați apropiat, ia uitați ce urmă a lăsat pe roată!
Mă uit și eu, nenea dă și cu degetul și-mi arată negreala de cauciuc numa’ bună de luat amprente.
- Cred că sunt cam strânse zic eu, cu aer de om care știe ce face.
- Asta sigur! Mă mir că ați putut pedala, n-ați simțit că vă ține?
- Aaa, ba da, dar m-am gândit că e de la umezeala de pe jos… (aici deja plănuiam să spăl putina…)
Îi mulțumesc omului pentru atenție și am plecat în ale mele. Am mai pedalat vreo cinci minute până acasă, intrând glorioasă pe două roți pe străduța mea, ba chiar am luat și curba finală pe intrarea scării.
Am scutit iar liftul de înghiontiri și am luat bicla de coarne, de cadru, de tot ce s-a putut apuca. Nu am urcat două etaje la fel. Cu fiecare etaj, arătarea lua în greutate ca o femeie însărcinată cu un extraterestru, iar când am văzut ușa apartamentului aproape să-mi dea lacrimile. Am dus-o direct pe balcon și am sorbit cu sete din cafeaua rece cu lapte. Am dat jos casca cu un gest demn de formula unu și am șters broboanele de sudoare de pe frunte.
Maaaai… vreau!
P.S. Cât am scris a mai dat un ropot de ploaie afară. Îl aștept pe marele evadat Andrei să-mi povestească aventura dumnealui și dacă s-o simți în stare, mai dăm o tură pe seară 
Doar un oraş. Nu va fi niciodată mai mult. Nu caut în el cărări nebănuite. Şi nici vise ce cresc din tarabele florarilor. Nu are pietre de care să mă leg. Şi nici rădăcini pe care să le transform în trepte. Nu e tăcut nici când frigul îi îngheaţă apa. Şi nu e prietenul piciorului [...] ...
O seara ca oricare alta dacă n-aș fi observat niște mici detalii în drum spre casă:
- o tipă plină de sclipici care vorbea de zor și zgomotos cu o altă tipă plină de sclipici mi-a atras atenția nu prin sclipici cum ați crede, ci prin șobolanul mort și bine strivit de pe trotuar în care își sprijinea tocul înalt și subțire
- un câine cu o caserolă în gură se plimba încercând să sară un gard
- un copil a traversat în fugă pe culoarea roșie
- câinele a sărit cumva și acum îngroapă de zor la caserolă
- autobuzul e plin ochi, eu am un ghiveci cu o floare în brațe și un fular care mă strânge de gât și la care nu ajung, de-altfel nici la bare nu prea ajung, doar respirația cuiva mă ajunge și mă refugiez să privesc afară pe un ochi de fereastră
- pe o bancă o mănușă pierdută stă ostentativ spre a fi găsită
- copacul meu favorit (de la bloc) e împrejmuit de cioburi mari de sticlă
- căsuța poștală mi-e plină de reclame
- iar liftul m-a urcat pe întuneric cum îi tot place în ultima vreme…