Cum m-am hotărât să n-o mai dau pe Micuţa (Fuji S1000fd a mea) în urma unor frământări sufleteşti la care nu mă aşteptam, i-am spus şi ei că dacă rămâne va fi pusă la treabă şi cu toate că are ceva sechele legate de ploaie, am simţit că îşi doreşte să ne distrăm puţin ca pe vremuri, între fete.
Mi-am reamintit ce înseamnă pentru mine să fac poze şi nu se apropie deloc de ideea unui aparat care să facă totul în locul meu. Chit că buchisesc apoi în tot felul de progrămele, că rotesc imaginile în loc să rotesc aparatul, că mă agit cu toată priceperea când încadrez, dar şi cu nepriceperea editării din fotoliu, eu am nevoie de ceva să-mi declanşeze. Povestea e tot ce contează, tot ce îmi trebuie şi pe aceea o am cu mine. Cine mi-o aduce acasă s-o pot trimite mai departe e deocamdată Micuţa şi dacă ceva ar trebui schimbat pentru a evolua atunci ar trebui să încep cu… povestitorul.
Dar să las vorbăria şi să vă arăt câte ceva din plimbarea de azi.
Din parcarea hipermarketului priveam spre oraş. Cerul de-un albastru curat şi parcă imposibil de reprodus de toată tehnologia omenirii se întrevedea ici-colo printre norii mari, albi, pufoşi, aşezaţi ca în straturi de plăpumi moi, aproape atingând acoperişurile caselor sau poate şi-ale sufletelor, acelaşi şi peste oraş şi peste câmpuri ca un semn că pământul îi e drag în egală măsură.
Rândul de steaguri se proiecta pe ecranul cerului ca într-un decupaj de Hollywood, steagurile fluturau în vânt, simetric, cum cântecul se sincronizează perfect pe buzele coriştilor, iar flamurile colorate sintetic şi viu se zbăteau zgomotos între catarge, captive şi totodată libere, aparent fragile, dar construite pentru a sfida cu fragilitatea lor cerul, însă nu acest cer, nu această zi, nu această fotografie.
Turnul centralei termice, un monstru gri hiperboloidal, părea că îşi doarme somnul de după-amiază. Soarele, de undeva de peste nori, se furişa sub ei printr-un flux jucăuş de lumină şi căuta turnul ca pe-o ţintă. Îl găsea de fiecare dată şi de-acolo frânturi din o altfel de lumină, argintie, metalizată, se împrăştiau peste câmpul întins şi nevăzut de la marginea oraşului. Era ca şi cum liniştea ar fi căpătat culoare. O simţeam pe chip, cum mă întâlnea, cum mă învăluia şi trecea mai departe. Am senzaţia că o parte din mine s-a dus cu ea şi călătoreşte şi acum peste lanuri galbene de rapiţă şi insule de maci.
Blocurile nu se mai vedeau, norii coborâseră peste ele.
Şi-am privit toate acestea din goana nebună, am oprit, am încadrat şi butonul aparatului a făcut click! sub apăsarea uşoară a degetului. Tocmai ce-am developat fotografia. Sper să vă placă.
Mesteacanul iti aminteste ca fiecare copac e Unul intre copaci – coaja lui alba il scoate din anonimat.
Pe om, ce il face Om?!? Din lut suntem cu totii.
***
Deasupra oricarui lac oricare salcie pletoasa ar arata la fel.
De ce privim mai degraba malurile decat cerul, radacinile decat ramurile??!
***
Gingasia unei flori trece dincolo de culoare, parfum, raritate, pret.
Nu exista diferente intre flori ci doar in felul cum sunt ele tinute in palma.
***
Nimic nu imi sugereaza mai bine ca un mugur povestea unui intreg Univers, tocmai de aceea primavara imi aminteste ca totul e un miracol.
***
Unii copaci sunt legati de mici pentru a creste drepti. Legatura este protejata ca sa nu lase urme.
Copacul drept va avea parte de mai mult soare, va fi cel apreciat, va umbri in jurul sau si va fi prea putin umbrit.
Copacul stramb se va lupta de unul singur, va cauta franturi de soare pentru ramurile-i firave si loc de-ntins radacini.
Copacul drept va fi sacrificat pentru a fi lucrat.
Copacul stramb va fi sacrificat pentru foc.
Vorbeam despre copaci… sau despre oameni??!
***
Pasarile nu se intreaba ce e libertatea. Valurile si cerul sunt gratiile coliviei lor.
Sunt sigura ca pasarile nu viseaza niciodata. Ele n-au nevoie de vise ca sa zboare…
***
Decorul nu schimba povestea, actorii sunt aceeasi. Spectatorul insa, ar trebui sa vada dincolo de culoare…
***
EPILOG. Si toate acestea le-am gasit in Orasul meu, in drumul meu, in palma mea, sub ochii mei, la bratul tau, sub pasii tai…
Pe la ora 10, intr-un oras aflat in reparatii, murdar si incredibil de prafuit, scaldat pe nedrept de-un soare atat de frumos de primavara, ma aflam pe malul Dambovitei, hranind pescarusi cu bucatele din covrigii mei cu susan. La prima aruncare s-au ridicat cu totii din apa si-am crezut pentru o secunda ca s-au speriat si fug de mine, dar nu, ei veneau la mine si au ramas cu mine (cat timp am avut ce arunca, evident)…
Si zburau, zburau, in jurul meu, prindeau bucatelele din zbor si aproape ca mi le-ar fi luat direct din palma… Eram singura acolo, in cu totul alta lume desi ma aflam inca in ea si pasarile mari si albe ma inconjurau cu batai de aripi si tipete adanci…
Zambeam cu lacrimi, era incredibil! intr-o secunda totul se schimbase, mi se daruia fericirea cand n-o cerusem, cand n-o asteptam ca si cum universul m-ar tine in palme fara sa-i ofer nimic in schimb… Si oricate zbateri m-ar putea scapa printre degete, El nu ma lasa sa alunec…
Am plecat spre casa, un om oarecare, cu tenisi murdari, cu par ciufulit, in maini ducand pungi de cumparaturi, in dreapta carti, in stanga casca de alpinism si in piept o inima plina.
Imi amintea ca bate ca o pereche puternica de aripi si ca fiecare clipa e pretioasa. Ca viata mi-e ca un zbor…
Se ia una bucata domnisoara, cocheta, parfumata bine si cu asorteurile-n trend, cu ochii ascunsi sub ochelarii marca X si sub bretonul taiat asimetric, cu casti bine afundate in urechi sub parul impecabil aranjat dis-de-dimineata.
Se ia una bucata 141, autobuz de incadrat la programul rabla, fara caldura, scartaind tot, cu scaune reci si mazgalite in fel si chip, vorba unei fetite: mama, cine-a desenat, copiii care n-au carti de colorat?, aglomerat cum ii sta bine fiecarui autobuz dis de dimineata.
Se ia una bucata trupa de controlori care in liniste ne cer, ca sa nu ne tulbure motaiala, biletele la control, va rog! Din grup se distinge Controlorul, aranjat ca de nunta si rupt din cartile de bune maniere.
Domnisoara tresare vadit deranjata, incearca sa comunice de-a surda caci nu renunta la muzica din urechi, in cele din urma o face dandu-si castile la o parte impreuna cu o rafala de clipiri nervoase. Controlorul o intreaba in ordinea preferintelor: biletul, buletinul sau suprataxa?, dar n-ai sa vezi! vinovata mormaie, se fataie, isi inalta nasul ca sa-si salveze, chipurile, demnitatea poate, dac-o fi avand vreo urma si pastreaza acceasi distanta de genul “baaaai! tu stii cine sunt eu?”
Se continua cu una bucata serie de intrebari, caci Controlorul nu se lasa usor convins de necuvintele mimozei si incepem sa aflam si noi, ca niste spectatori responsabili ce suntem, de ce n-are bilet, de ce nu si-a facut abonament, unde se duce, cand se-ntoarce, de ce raspunde mai mereu cu NU STIU, de ce are comportament anti-social si uite-asa mimoza se lasa descusuta, noi ascultam ca la radio si dupa cinci statii, povestea se incheie pentru o mare parte dintre noi, cei care coboram.
Raman cu una bucata INDIGNARE si imi dau seama de ce merg lucrurile prost in tara asta: ne place sa stam la povesti si sa batem pasul pe loc pana scoatem noroi.
Controlorul TREBUIA sa scoata caietelul, sa taie amenda, sa incaseze banii, clandestina sa colaboreze si sa ia taxiul data viitoare, noi sa nu ne mai lasam inghesuiti de cei care nu catadicsesc sa-si cumpere un amarat de bilet si poate ca 141 ar intra in programul rabla, iar eu, CALATORUL CU BILET, m-as putea aseza, candva in viitor, pe-un scaun cald si comod, dis de dimineata…
Dar nu, toate acestea sunt SF-uri, toti cei care platim o facem si pentru cei care ar putea s-o faca, dar nu vor, ei sunt cei care fac romania (am scris intentionat fara majuscula), ei sunt cei care isi afunda castile adanc in urechi ca sa nu ne mai auda…
P.S. Vesnic pe drumuri, Controlorul isi pleaca urechea la povestile fiecarui nelegiuit si avand in vedere cat costa o sedinta de terapie, suprataxa sau spaga sunt… un chilipir.
Invaluit in ceata Orasul imi pare dintr-o data frumos. Doar tonuri de gri, transparenta gri, cer unit cu pamantul, cu astfaltul, cu blocurile, cu oamenii. Totul – totuna.
N-a fost dimineata, amiaza si nu e seara. Orele au avut aceeasi amprenta.
Inauntru a fost mereu lumina alba de neon, temperatura reglata, zgomot surd si continuu de taste.
Dincolo de fereastra expozitia a constat dintr-un singur tablou agatat intr-un cui zdravan al peretelui ce ma separa de restul lumii. Cele vii n-au avut culoarea azi si ochii s-au odihnit mai bine ca niciodata privind in golul finit.
Ceata te limiteaza la o bula de claritate ce se deplaseaza odata cu tine si care-ti aminteste de prezenta ta ca reper pentru tot ce e in jurul tau.
Ceata e momentul de intimitate al Orasului.
Scriu aceste randuri cand siruri lungi de ciori negre imi brazdeaza ceata, imi aduc aproape orizonturi neexistente, imi creeza senzatia de adancime in cer si-mi amintesc de alte si alte carduri de ciori…
Ciorile de azi sunt parca neobisnuite, se joaca, se tot joaca…
Vantul a suierat putin si tabloul mi se pare mai intunecat. Ciorile cad in acuarela de griuri ca s-aduca noaptea…
