Poveștile sunt pentru că noi suntem

Se fac multe poze într-o tură pe munte, mai ales când e vreme bună, multe poze sunt bune pentru informația pe care o conțin, altele pentru calitatea lor tehnică sau încadrare, altele pentru un subiect surprins inedit, dar sunt unele care se lipesc de suflet, ești atras de ceea ce emană și asta te face să tot revii asupra lor.

Povestea e în ochiul privitorului veți spune, în sufletul lui veți crede, eu simt că uneori povestea e de jur împrejur, înotăm în ea – poveștile sunt pentru că noi suntem.

...citește mai departe ↑

Dezvirtualizare cu Dunia

Nu recomand oricui ieșirea din virtual, unele forme de comunicare nu evoluează prin completare, ci prin consecvență în timp, la fel cum unele prietenii cad în delăsare atunci când se trece de la obișnuitul față în față la schimbul formal de informații transmise prin unelte (mail, scrisori, telefon etc. ) ce limitează iremediabil gestualitatea. Ori gestualul e o lume în sine.

...citește mai departe ↑

Ragaz

Zorii m-au insotit azi pe stradute pustii cu greieri in recital, apoi in gara, acum in tren. Orele matinale devin tot mai mult preferatele mele cu atat mai mult cu cat inca ma trezesc greu si-mi apreciez, dara, efortul. Acum simt, prima oara dupa trei saptamani, ca stau jos. Desigur, am tot stat, serviciul meu

...citește mai departe ↑

Un omagiu pentru un ultim PA

Avea un titlu bun, dar cuvintele de după voiau doar spații, toate albe și puse la capătul lor un punct negru, ca o stavilă. Zile se lăsă mistuită de rândurile imaginare până le descifră. Între început și sfârșit înțelese că e o fericire și nu o condamnare să te supui paginii albe, să te arunci în ea și să rămâi acolo pentru totdeauna.
– Are un titlu bun, zise ochiul uman citind rândurile aparent indescifrabile până la punctul de pe urmă. Scoase guma și-l șterse, iar povestea năvăli mai departe…

...citește mai departe ↑

O să-mi fie dor de colegi

Ieri a fost ultima zi la serviciu. În martie aș fi împlinit patru ani într-o firmă în care am ajuns într-un moment delicat al vieții mele, când abia mă adunam și mă reclădeam și am avut norocul de a da peste oameni care m-au primit cu drag și unde mi-am făcut foarte repede prieteni.

Ieri am plecat cu ființa întreagă, ca un om cât se poate de împlinit, cu gândul că m-am reclădit în acești ani și sub influența și suportul primit la locul de muncă și oare câți pot spune și simți asta.

Ieri am început plecarea în ritm domol, apoi tot mai alert, ca la final să-mi doresc să fug, să nu mă las copleșită de emoțiile tot mai crescânde ale ultimului mail trimis, ale ultimelor saluturi, a ultimei îmbrățisări… Am ieșit afară și-am tras adânc aer rece în piept peste căldura ce mă înăbușea și n-am privit înapoi și n-am știut decât cum să pășesc mai repede.

...citește mai departe ↑

Pagina 12