…viseaza frumos.

Noi, cativa, am fost acolo

[click pentru a vedea panorama]

In Ultimul Hotar: Fagaras am vorbit despre raceala si indiferenta acestui munte in tonuri mai mult decat neprietenoase…

“Fagarasul mi s-a infatisat sumbru si rece. Cu adevarat de piatra. Muntele asta nu zambeste nici macar amar. Are buzele inclestate. Sa iubesti Fagarasul inseamna sa fii tu insuti piatra. Stiam asta, de aceea ne-am intalnit exact cand trebuia…”

si-am tot tinut-o asa… dar simtind asta din prima clipa am facut ceea ce stiu eu mai bine: l-am infruntat. Cu cat s-a tinut mai tare cu atat am incercat sa-l privesc mai bland. Cu cat m-a alungat cu atat i-am intrat in suflet… Eu stiu asta si el stie. Stim amandoi ca voi reveni.

La fel de intransigent si batran el, la fel de vioaie si toleranta eu.

Dar mai bine las imaginile sa vorbeasca…

mi-au ramas muntii.

si-n munti va fi casa mea.

acolo, unde ploaia se naste din stanca

acolo, unde radacinile ating cerul

acolo, unde mangaierile pot starni avalanse

acolo, numai acolo.

nu ma-nsoti!

nu m-astepta!

nu-ti bate crucea-n piatra mea!

Sambata dimineata, devreme, chiar foarte devreme, cu rucsacul in spate si cu sticla de cafea fierbinte in mana m-am prezentat somnoroasa la locul de intalnire. Studiasem hartile de pe internet si aveam asa o idee despre cam ce as vrea sa vad mai ales ca citisem in multe locuri despre frumusetile Pietrei Craiului.

La orele diminetii intram putin in urma soarelui in Zarnesti. Cafeaua se bause cu pofta, micul dejun intr-o poienita langa rau si acum nu ne mai ramasese decat sa cumparam o harta adevarata, o harta pentru care toata lumea ne trimitea la posta ca mai apoi tot ei sa adauge ca e sambata si posta e inchisa. Bun asa!

Am studiat harta postata in centrul orasului si ne-am convins ca avem tot ce trebuie pentru a porni la drum. Nu va imaginati ca am plecat asa, aveam totusi o harta printata. Intre timp ne-a picat in mana o harta de la o pensiune insa nu ne-a multumit prea tare. Informatiile erau putine, traseele doar marcate, fara detalii referitoare la durata, timpi intermediari. Avand experienta Bucegilor de doar cu o saptamana in urma ma asteptam ca la asa harta saraca traseele sa fie slab marcate, poate chiar deloc pe anumite portiuni.  N-a fost asa, ba dimpotriva. Piatra Craiului sta bine la capitolul asta si cei care se ocupa de asta isi fac treaba: refugii ingrijite, marcaje, indicatoare, pancarte cu informatii, poteci de pe care se inlaturasera bustenii cazuti in iarna.

Si… ne-am pornit la drum spre Cabana Curmatura pe traseul cu banda galbena, aproximat ca fiind de 3h-3 1/2h, traseu lejer de-altfel, numai bun de incalzire pentru ce urma sa fie a doua zi. Nici n-am plecat bine ca ochii-mi erau numai spre marginea padurii unde ma asteptam sa gasesc fragute. Si-am si gasit pana la urma

De la Fantana lui Botoroaga am luat drumul padurii si ne-am oprit in Poiana Zanoaga de unde parea ca mai avem de mers o ora. Am inceput sa ne prindem ca timpii par sa fie cam prea generosi, dar fie! nimeni nu se supara daca ajunge mai repede. Am poposit sa mancam, sa ne punem gecile de vant si pantaloni lungi pentru ca dinspre Fagaras sufla un vantulet a iarna,

Poiana Zanoaga.

In poiana – o stana. Apoi 3 caluti ce pasteau nestingheriti, unul ceva mai jucaus ne-a tinut in loc cat si-a dat in petec tavalindu-se prin iarba,

Am continuat sa mergem cu toate ca vremea era superba si te imbia sa ramai (mai ales cand vantul lipsea pret de cateva minute) si sa te intinzi la soare,

Pana la Cabana Curmatura n-a mai fost mult, dar ne-a luat mult sa mai plecam de-acolo. Asezata aproape imediat sub creasta, intr-un loc de unde se vedea toata Valea Curmaturii, cabana mi-a lasat o impresie foarte puternica de caldura, de camin, de loc tainic in care se aduna povestile, de refugiu si de meditatie. Am stat afara la soare pe bancute de lemn, am ascultat povesti ce ne-au facut sa radem zdravan ale unor vechi prieteni ai muntelui in jurul carora ne adunasem si de langa care nu ne mai venea sa plecam, am sorbit din cea mai buna cafea la ibric pe care am baut-o vreodata si-am privit indelung creasta Pietrei Craiului nemiscata de zeci de mii de ani ca un zid de aparare al zeilor nemuritori.

La Curmatura e loc ingradit pentru campare (10 ron pe zi/cort), se poate manca bine de la 7 dimineata pana spre 11 noaptea si se poate innopta in camere cu 2 pana la 12 paturi pentru sume variind intre 20-90 ron. Ce-as vrea insa sa retineti este vinul fiert si cafeaua pentru care merita sa dai o tura de cateva ore pana acolo.

Desi erau cateva varfuri aproape la care se putea ajunge si-ntr-o ora (Turnu, Padina Popii, Piatra Mica) am hotarat ca mai bine sa ne intoarcem pe alt traseu si sa ne bucuram de Prapastiile Zarnestilor despre care auzisem ca sunt impresionante si ca n-ar fi deloc frumos sa le ratam.

Am luat drumul Prapastiilor marcat frumos cu banda albastra, aproximat (iarasi generos) ca fiind de 3 ore. Fiind munti predominant calcarosi, apa a putut sapa de-a lungul timpului in stanca si sa formeze niste chei superbe, din cate am inteles si cu ajutorul prabusirii unui tavan de pestera.

Sincer nu stiu sa va spun cat am mers pe drumul forestier ce serpuia printre stanci pentru ca de o parte si de alta ma asteptau fel de fel de lucruri sa le descopar: flori pe care nu le mai vazusem pana atunci, stanci cu forme ciudate, pereti stratificati ce-si schimbau orientarea de parca rocile ar fi fost candva elastice, intranduri ca de pestera si peste toate soarele ce apunea si care razbea din cand in cand printre doua ochiuri de piatra.

Si uite asa, cu ochii din stanca in stanca am ajuns iar la Fantana lui Botoroaga si de-aici nu-mi mai ramanea decat sa mai caut cateva fragute inainte sa ajung la civilizatie. Am filmat izvorasul dupa ce l-am ascultat in liniste minute bune si ma gandeam deja la aburii unei ciorbe calde. N-a fost sa fie ciorba – orasul parca adormise – insa ne-am multumit prea bine cu o pizza facuta ca la mama ei la barul unui italiano vero stabilit prin partile noastre.

Seara s-a incheiat cu o baie fierbinte si-un somn zdravan. Fara ganduri, fara vise, doar cu o trezire planificata devreme pentru adevarata intalnire cu Muntele.

Pozele se vor strange aici

Later edit: Intr-adevar, cum putea lipsi harta??! Traseul parcurs in prima zi e marcat cu verde (sa nu incurc traseele cu rosu si raurile cu albastru) si este cel lung(ca distanta) care pleaca din Zarnesti.

Stiu ca traseele nu incep de sus, dar de data asta asa simt plus ca sutele de poze si de subiecte ma fac sa aman momentul dezlantuirii ca doar n-o sa dau la schimb clipa de glorie pe-o banala trecere in revista. Ca sa nu mai vorbesc de extazul ce inca ma stapaneste si dupa ce mai trag o tura prin toate pozele descopar ca mi-a trecut de mult ora somnului. Asa ca… pentru azi, doar panorame, facute chiar de pe piatra ce atesta ca piscul cel mai inalt al Pietrei Craiului a fost atins: Varful La Om sau Piscul Baciului.

Creasta Pietrei Craiului e de-a dreptul impresionanta: 22 de km cu o latime medie de 1-2m, de o parte si de alta fiind doar haul, prapastia, abruptul. Avand in vedere ca exista refugii primitoare in care se poate ramane peste noapte (evident intr-un sac de dormit), parcurgerea crestei ar putea fi trecuta pe lista obiectivelor celor putin mai indrazneti. Ca merita, asta e de la sine inteles

Centru-stanga: creasta nordica; centru dreapta in planul departat: Ciucasul; dreapta in planul departat: Bucegii;

Stanga: creasta nordica; central indepartat: Bucegii; dreapta: creasta sudica;

Intre creasta sudica, respectiv cea nordica se vede in departare cu inca putina zapada, Fagarasul…

Ehee, dragii mei, am foarte multe de povestit! Atat de multe incat nu vreau sa incep in seara asta. Trebuie sa las un pic sa se aseze gandurile, impresiile, bucuria, fericirea. Sa facem lucrurile mai domol un pic, mai ardeleneste. Deocamdata nu prea multe imagini, ci drumul in Munte…

Ma impotrivesc mie cu toate puterile, ma indes intr-un sac si-l arunc in mare, imi desfac urna si-mi imprastii cenusa, dar nici asta nu ma opreste sa ma regasesc.  Si dupa ce ma intorc descopar cum peretii coboara peste mine amenintator sau dimpotriva cum se departeaza creand in jurul meu un spatiu imens ce-mi aplifica frigul sau nelinistea…

Si da, vorbeam despre muntii din mine, muntii din noi, si daca e sa-mi vorbesc mie – cea din viitor – stiu ca voi fi destul de batrana cat sa arat cu degetul pentru asta si destul de tanara la interior cat sa pot rade mai apoi.  Fiecare i-am escaladat la un moment dat, altii inca mai urca sau se opresc in loc sa cantareasca intoarcerea sau continuarea si ah, cateodata vreau sa fiu mai repede batrana macar pentru o clipa de salvare, acea clipa a adevarului absolut.

Muntii… mai toti… se escaladeaza de unul singur. Nu ca asa ar fi bine, ca nu e, dar doar asa se poate. Ori accepti sa te intovarasesti pentru un deal-doua, ori iti impui de la bun inceput ca nu e una dintre prioritatile tale in viata, prin urmare iti renegi visul, il amani, il ingropi, il faci chiar ridicol, tot ce e nevoie ca sa te convingi singur ca ai ales o sosea si nu o carare ce se poate infunda oricand si asupra carora furtunile pot pravali trunchiuri grele. Rareori se gaseste sufletul pereche pregatit pentru escaladarea aceluiasi munte.

Muntii… ma asteapta, stiu, au facut-o dintotdeauna si probabil ca au asteptat sa-mi tocesc mai intai tocurile de asfalturi pana sa-mi rod calcaiele-n bocanci. Ma asteapta si ma cheama ca un miraj. Ca un drum spre viata intr-un desert colorat si impietrit, ca o evadare din ultima colivie a unui lung sir de colivii.

Pentru ca oricate trepte as urca in turn, niciodata Vantul, dar niciodata nu va fi ca acolo sus cand simti fragilitatea cu care picioarele ti se prind de pamant, cand simti trecand prin tine rauri de aer, cand si gandurile ti se desprind si capeti o luciditate stranie, o stare de extaz launtric si un sentiment numit PACE. Iata primul lucru pe care-l traiesc si care ma face sa ma intreb daca mi-as putea vinde astfel, sufletul??!