Pe Brancoveanu numarul 4, sector 4, Bucuresti, Romania veti AFLA un maslin.
Banal?
Cat se poate pentru cei ce in drumul spre casa se gandesc la cina…
Un maslin are nevoie de 30 ani ca sa ajunga la maturitate si sa rodeasca. Prima maslina apare dupa 15-20 de ani si judecand dupa clima de la noi cred ca a avut nevoie de mai mult. Are undeva intre 40 si 50 de ani si e plin de rod, de masline verzi. M-am intins si i-am atins usor frunzele. Oamenii ma priveau si nu mi-am ascuns fericirea.
As fi vrut sa le spun si lor (celor ce trec zilnic de parca n-ar fi zilele lor!) ca acesta e un maslin, e simbolul pacii si al sperantei chiar aici in orasul acesta murdar, nebun, detestat! As fi vrut sa le URLU pana cand as fi putut inlocui imaginile à la Click ce le ocupa neuronii cu aceasta pura ramura de maslin! Dar asta e cumva povara vietii mele, sa stiu, sa simt, sa nu pot…
Am scris veti afla si nu veti gasi pentru ca e mai mult decat o cautare.
In seara aceasta am hotarat in ciuda durerilor de genunchi si de spate sa merg pe jos acasa. Am refuzat sa ma las prada gandurilor negre ce ma bantuie, cosmarelor ce ma tintuiesc la pat; am invatat de ceva vreme sa merg prin lume ca si cum ar fi ultima oara.
Viata e minunata si pana si celebrul pesimist Schopenhauer a stiut asta caci doar cine intelege cel mai bine desertaciunea stie sa se bucure de fiecare clipa. In imensa mea incultura nu stiu nimic despre filozoful german, dar citind zilele acestea un fragment l-am intuit mai degraba vesel si optimist. Am simtit de dincolo de randurile resemnarii si acceptarii, suflul si vointa de-a TRAI pana la capat.
In seara aceasta am AFLAT un maslin. Sus avem inimile!
Ma impotrivesc mie cu toate puterile, ma indes intr-un sac si-l arunc in mare, imi desfac urna si-mi imprastii cenusa, dar nici asta nu ma opreste sa ma regasesc. Si dupa ce ma intorc descopar cum peretii coboara peste mine amenintator sau dimpotriva cum se departeaza creand in jurul meu un spatiu imens ce-mi aplifica frigul sau nelinistea…
Si da, vorbeam despre muntii din mine, muntii din noi, si daca e sa-mi vorbesc mie – cea din viitor – stiu ca voi fi destul de batrana cat sa arat cu degetul pentru asta si destul de tanara la interior cat sa pot rade mai apoi. Fiecare i-am escaladat la un moment dat, altii inca mai urca sau se opresc in loc sa cantareasca intoarcerea sau continuarea si ah, cateodata vreau sa fiu mai repede batrana macar pentru o clipa de salvare, acea clipa a adevarului absolut.
Muntii… mai toti… se escaladeaza de unul singur. Nu ca asa ar fi bine, ca nu e, dar doar asa se poate. Ori accepti sa te intovarasesti pentru un deal-doua, ori iti impui de la bun inceput ca nu e una dintre prioritatile tale in viata, prin urmare iti renegi visul, il amani, il ingropi, il faci chiar ridicol, tot ce e nevoie ca sa te convingi singur ca ai ales o sosea si nu o carare ce se poate infunda oricand si asupra carora furtunile pot pravali trunchiuri grele. Rareori se gaseste sufletul pereche pregatit pentru escaladarea aceluiasi munte.
Muntii… ma asteapta, stiu, au facut-o dintotdeauna si probabil ca au asteptat sa-mi tocesc mai intai tocurile de asfalturi pana sa-mi rod calcaiele-n bocanci. Ma asteapta si ma cheama ca un miraj. Ca un drum spre viata intr-un desert colorat si impietrit, ca o evadare din ultima colivie a unui lung sir de colivii.
Pentru ca oricate trepte as urca in turn, niciodata Vantul, dar niciodata nu va fi ca acolo sus cand simti fragilitatea cu care picioarele ti se prind de pamant, cand simti trecand prin tine rauri de aer, cand si gandurile ti se desprind si capeti o luciditate stranie, o stare de extaz launtric si un sentiment numit PACE. Iata primul lucru pe care-l traiesc si care ma face sa ma intreb daca mi-as putea vinde astfel, sufletul??!
Cand te gandesti la mine,
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Sunt fata de la fereastra ce-ti face cu mana
Cand te-ntrebi de esti tu acela.
Sunt chipul-pion de pe-un peron suspect de gol
Cand te-ndepartezi privind in urma.
Sunt eu cea care se-aseaza langa tine
intr-un compartiment oarecare,
pe locul de la fereastra,
picior peste picior,
cu o tacere deplina
pe care n-o vei tulbura nicidecum.
Sunt eu cea care tocmai a coborat,
dintr-o lunga calatorie,
si-ntr-o gara noua
scrutez lumea cu ochii mei umbriti
doar de-o palarie.
Sunt eu de ma privesti curajos
Nu-s eu de ma intrebi ezitand
Si daca te gandesti la mine
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat!
Singurul moment de cumpana e dimineata intre 7 si 7.15 cand fragmentez timpul cu episoadele mele zbuciumate de trezire brusca – adormire – vis – oprire alarma, cand imi aduc aminte ca e o zi din cele 5 in care trebuie sa ma trezesc, cand imi lungesc ochii dupa ceasul din perete intrebandu-ma enervant daca e 7 fara sau 8 fara si cand aleg sa mai atipesc odata pe propriul risc stiind ca ultima alarma tocmai a fost definitiv oprita.
Si in rest, e doar o senzatie de gol, de lucruri care se succed singure, unele din altele, pasi care stiu singuri drumul si drumuri care nu se schimba niciodata. Imi doream candva Linistea… asta sa fie oare? A venit asa repede? Linistea e Vid?
P.S. Am fost intrebata odata, de fapt de mii de ori,de ce?…Acum traiesc raspunsul, dar tot nu stiu a raspunde intrebarii… Unele lucruri doar SUNT, nu pot fi intelese, explicate, negate, uitate, nici macar (pre)simtite… Cateodata te trezesti dimineata si esti Altcineva. Nu mai poti fi Cel de Ieri, nu mai stii cum erai Ieri.
Cum e oare sa fii cel care intra ultimul intr-o sala in care fiecare loc posibil a fost ocupat? Intr-o sala unde linistea se regaseste pana si in vorbele lectorului, iar pasii tai par bombe ce asediaza orasul, unde toti ochii isi atintesc retina brusc spre tine, iar spatiul pe care trebuie sa-l parcurgi devine infinit de lung?
Si dupa ce ai ajuns in coltul cel mai din spate cu toate acele capete intoarse dupa tine, cu toata imbujorarea care te arde pe dinauntru, cu sfortari dureroase de concentrare si infiltrare subtila in aerul incaperii, lumina reflectorului se stinge, vocea unica de pana atunci se inconjoara de alte voci, scaunele scartaie de-atatea ridicari bruste si ramai cu ochii pironiti in fata timpului pe care nu mai reusesti sa-l percepi.
Cum e sa fii personajul final intr-o piesa care s-a jucat fara tine, sa fii cel care ramane cu aplauzele nemeritate, cel care se uita spre usa cu regret asteptand sa mai simta doar zgomotul inchiderii ei ca pe o aruncare in temnita?
In sala e cald, oamenii se scurg usor afara, ramai doar tu si ecranul alb candva mangaiat de imagini colorate, dar acum e doar alb si gol si intins intre cele patru colturi – exact ca si tine. Privesti catre locul vorbitorului, te fascineaza scaunul ramas gol, dar nu-l fotografiezi pentru ca niciun aparat n-o sa-ti redea conturul acela de vid care sade acolo si-ti spune: ai ratat toate cuvintele mele, toate cele pe care nu le stii si pentru care te vei rascoli cautandu-le!
Apoi din usa, ai putea privi inapoi. Doar scaune aliniate, doar lumini atarnate simetric pe pereti, doar un ecou care se lipise de tavan si acum coboara lent ca o ninsoare din flori de mar si care te imbie sa rostesti un nume. O faci! Spui tare numele acela, spui bland numele acela, apuci manerul clantei si stii ca de data aceasta tu vei inchide usa. O faci incet, fara sa trantesti, fara ura dar si fara resemnare, doar ca un vechi strajer care simte ca anii lui si-ai zidurilor sunt aceeasi.
Pleci, iesi in lume, in multime, zambesti, vorbesti, razi chiar, din cand in cand piciorul doare si-ti scapa cate-o grimasa pe care o maschezi din obisnuinta cand nu e nimeni pregatit s-o observe si te indepartezi fara sa privesti in urma, fara sa fii eroul care paraseste cetatea ci doar un biet ostas plin de vointa si cu toata increderea in spada lui de otel. Nu esti mai puternic, nu esti mai plin, esti la fel de firav ca si coaja unui copac fara miez si te pierzi in luminile artificiale soptindu-ti cu sinceritate: acesta e numele tau…
Imi intorc gandurile spre Fericire cand ea-si intoarce chipul de la mine. Lucrurile si intamplarile devin comune, obisnuite, simple. Mai am inca puterea de-a complica si de-a reinventa, dar aman. Vrea sa ma odihnesc, sa-mi trag sufletul ca dup-o alergatura zdravana. Poate ca am imbatranit si atunci asta s-o chema intelepciunea varstei? Imi doresc sa actionez si sa simt ca traiesc, dar sa implic si acea stare de a gandi inainte de toate…
E soare in sfarsit. Fara dinti. Se simte in aer Primavara aceea dupa care tanjeam. Si acum cand vine eu ce fac??! O astept absenta, neintrigata, multumita ca ordinea lucrurilor e totusi fireasca. Si ma descopar vie si nevatamata, ca un copac care a mai lasat in urma o iarna. Daca a parut vreodata in mijlocul viscolului ca-s fragila, ca m-as putea frange… a parut doar. In tot acest timp am stiut ca radacinile mele sunt mai mult decat infipte in pamant.
Si-atunci de ce-am mai ales sa traiesc dramatismul fiecarei incovoieri in vant ??!
De ce-am urat atata Frigul si-acum ii iubesc absenta ??!
Oare aceasta se numeste Liniste? Cum voi stii sa-mi gasesc Fericirea in Ea? Stiu doar in lipsa ei…
Incet, incet uit sa mai astept.
Sa mai numar.
Sa mai privesc inapoi.
