Pentru că eşti
Nimic nu mă linişteşte mai mult ca o întindere de ape limpezi. Şi nu orice ape. Marea e prea întinsă, râurile sunt prea agitate, dar un lac, un lac între păduri de pini, cu valuri mici tremurânde la suflarea unui vânt calm şi rece de noiembrie, un lac în care soarele naşte sclipiri albe de diamant, un astfel de lac e perfect pentru liniştea perfectă.
Rareori regăsesc această stare şi în alte locuri, lucruri, oameni din jurul meu. Sunt puţine lucruri limpezi pe lumea asta. Atât de puţine încât ne pierdem nădejdea şi ne mulţumim cu tot felul de linişti care să ne treacă prin viaţă ca nişte bărci între maluri.
Eu am găsit acest lac într-o zi cu soare dintr-un ocean de ceaţă. Nu vor fi multe ca el, de fapt, vor fi tot mai puţine… Şi sclipirile lui mi-au amintit de limpezimea ochilor cuiva care se luptă în fiecare zi să-mi coboare liniştea în suflet. Îl voi lăsa oare până la capăt??! Sper să fie tot mai puţine zilele în care uit că până şi soarele are nevoie de căldură.
MULŢUMESC pentru că eşti.
