in loc de La Multi Ani,

Tata nu stie ce-i ala blog. Nici internet. Stie ca eu lucrez ceva la calculator. Ca am lasat un post onorabil de profesor titular pentru un scaun de programator, ce naiba o mai fi si ala. Printre altele mi-a zis odata sa am grija sa nu fac virusi din-aia de care se vorbeste la televizor. I-am raspuns ca nici o sansa, ca n-as putea sa creez ceva pentru a distruge, dar nici nu i-am recunoscut ca nu as fi in stare sa fac asta.  Oricum l-am asigurat ca nu fac nimic ilegal si am incercat sa-i explic ca pentru calculator sunt “sofer” si nu “mecanic” cam cum e el pentru masina.

Tata n-o sa stie niciodata ce-i ala blog. Nici nu l-ar ajuta sa stie, desi mi-ar placea sa citeasca un jurnal de-al meu. Sau macar sa se uite la poze. S-ar mira sa stie ca inca mai scriu ca pe vremea liceului cand era printre singurii mei fani, desi eu stiu ca nu ma urmarea cand ii citeam ci doar imi servea portia de atentie ceruta. Ce puteam sa vreau mai mult? Doi oameni, asezati la masa din bucatarie, cu doua cani de vin fiert in fata, unul odihnindu-se dupa o zi de munca, altul vorbind cu entuziasm despre planuri de viitor, facultate si la final, ca bonus, ii citeam cate ceva. Tata rabda si uneori se bucura, ii simteam zambetul sincer conturandu-se pe sub mustata.

Tata lucreaza pe macara. De fiecare data cand vad macarale in zare ma gandesc la el, la optimismul lui, la seninatatea cu care incearca sa treaca peste toate. Cand vorbim la telefon aud zgomotul de fond al utilajelor din cariera, el aude zgomotul metroului, al orasului. Se bucura cand ii spun ca sunt bine, tace cand mint prost c-as fi bine, dar nu indrazneste sa nu ma creada.Tata e omul care ma respecta pentru ceea ce sunt, desi nu stie ce (mai) sunt si e cea mai pura forma de respect pe care am simtit-o in viata aceasta din partea cuiva.

Azi am vorbit putin, cateva minute, intre doua episoade de tuse ca sa nu-mi tradez binele, i-am urat toate cele bune, l-am incurajat ca la anul va fi mai bine. A ras optimist ca de obicei, s-a bucurat ca l-am sunat asa de dimineata si m-am facut bine de la bucuria lui.

Apoi am calculat cati ani implineste. 57.

Tata, stiu ca n-ai sa citesti niciodata pe-aici, dar pustiu’ tau iti ureaza inca o data,

La Multi Ani!

…Andreelor si Andreilor!

Mai am multe de invatat despre PRIETENIE – sper sa ai rabdare cu mine.

La Multi Ani Nico!

Am scris despre multe pe-aici, despre copii insa – niciodata. Nu ca n-as fi vrut sau n-as fi avut ce spune, dar copiii sunt pentru mine de neatins, nici macar in cuvinte.

Azi insa, vreau sa scriu despre ei! Despre copiii carora le dau uneori bomboane, alteori bani sau nimic si atunci ajung acasa cu un mare gol in mine. Despre copiii saraci si cuminti sau despre cei rasfatati si cu de toate, despre copiii care se agata de mine in autobuz sau pe care trebuie sa-i feresc uneori cand parintii ii pun sadic la inaintare. Despre copiii care viseaza uitandu-se pierduti pe fereastra. Despre copiii care asteapta sa se stranga niste mii de euro ca sa ajunga la o operatie vitala.

Despre proprii mei copii chiar. Mi-i imaginez uneori. Sunt doua fetite, una tunsa scurt, e cea mai inalta si in acelasi timp incredibil de cocheta (nu seamana cu mine!), cealalta micuta si cu parul carliontat pe care-l prind, la cererea expresa, in doua codite.  Amandoua poarta agrafe asortate obligatoriu rochitelor – una roz, alta rosie. Imi imaginez sandalutele lor cu fluturasi si trandafiri, ciorapeii albi cu danteluta, gentutele diferite pentru a nu fi in vreun caz confundate.

Alta data, imi imaginez ca am doi baietei, amandoi strengari si plini de viata. Campionatul de fotbal se tine in dormitor in fiecare seara. Unul insa e cel cumintel si pe care tot vreau sa-l dezvat de protectia mea. Celalalt e deja un smecher in devenire, nu iese din casa fara sepcuta si fara tricoul lui norocos. Ii place sa se imbrace singur desi o face cu toata stangacia posibila. Amandoi insa sunt medicamentul durerilor mele de cap cand vorbesc ei tamplelor mele sa n-o mai doara pe mama.

Sunt dati insa, cand ma vad batrana si singura. Dar azi vorbesc despre copii.

Despre copii care muncesc ca si oamenii mari, care spera fara sa fie vazuti ca niste sperante vii, care viseaza intr-o lume de cosmar, care au incredere in ei cand nimeni nu are, care cresc fara de copilarie.

Despre copii fericiti carora mamele le fac torturi mari de ziua lor, despre cei care au mai primit o jucarie in plus, despre cei care invata doua limbi straine deodata printre alte cursuri extra, despre cei care-si prelungesc copilaria in fiecare zi.

Tuturor, le urez parinti intelepti si imbratisari pline de afectiune!

Copiilor mei nenascuti inca, le doresc sa se nasca… (deja va iubeste mama )

OLDER Posts