De cîteva zile îmi vin des versurile astea în minte, căci da, plouă într-una, plouă potolit peste oraş, peste ferestre, eu alerg la ferestre de câte ori stropii de apă lovesc mai tare şi mă fac să tresar, plouă şi nopţile, m-au trezit de câteva ori rafalele de vânt şi apă, de fapt, pe mine m-au trezit în alte nopţi până şi razele lunii, aşa e când dormi departe de casă şi de cel drag, aşa îmi tot spun, şi-mi mai spun că ăsta nu e somn, e stat la pândă vânând o nouă revărsare de zori şi nu doar ploile şi luna mă trezesc, mi s-a întâmplat să tresar chiar şi la albul nopţii căci ningea o primă ninsoare, dar cel mai des şi mai des, m-au trezit visele, am visat de când sunt în Pilsen pentru toată viaţa, am visat pe toţi pe cei care i-am cunoscut vreodată şi toate câte s-au întâmplat şi câte n-au fost nici măcar închipuite, apoi vise ireal de reale din care m-am trezit cu păreri de rău, atâtea nopţi şi niciuna cu un somn neîntrerupt, atâtea nopţi de gânduri ce nu vor mai fi întoarse niciodată şi continuă să plouă, ca în Bacovia, dar nu e vreme de beţie căci n-aş bea vinul ăla de care mi-e dor de una singură, ci doar cu prietenii la un pahar de vorbă bună, de vorbă curată...

Singur, singur, singur, Într-un han, departe - Doarme şi hangiul, Străzile-s deşarte, Singur, singur, singur... (George Bacovia, Rar, strofa unu)

Tânjind spre a fi mistuit, sufletul omului aleargă deseori câmpii nesfârşite descoperind că orizonturile îi sunt îngrădite de însuşi nerecunoaşterea propriului dor de mistuire.

Doar aceia care au trecut prin focurile-văpăi şi prin focurile-cămin înţeleg că viaţa e ca un jar în care mai pot scormoni o vreme în funcţie de cât şi cum au ars.

Doar aceia trăiesc fericirea sărăciei cu bani, iubirii fără recompensă, căutărilor pline de renunţare şi a fiecărei zile în care pot visa la libertate fără să o dea jos de pe piedestal şi astfel, nedestramându-i pentru totdeauna, menirea.

Doar aceia ştiu să dea un nume dorinţei de viaţă, să nu poarte mânie celor mai ascunse temeri, să nu-şi regrete îndrăzneala cu care, îngenunchiaţi sau nu de trecerea timpului, şi-au privit în ochi propria cenuşă cerându-i cu toată slăbiciunea umană, resurecţia.

***

Pe vârf e un fel de platou şi îndreptându-mă spre stâlpul cu indicator şi tricolor mi s-au umplut ochii de lacrimi (ca şi acum când scriu...). Pur şi simplu emoţia mă gâtuia într-un mod aproape nebănuit. Am lăsat băţul, geaca, borseta pe o piatră din apropiere şi în faţa unui stâlp de fier şi a unei tăbliţe un pic ruginite, pe fundalul unui şuierat şi a zbaterii continue a micului drapel cu vântul, m-am auzit spunând fără a gândi...