Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă…
(George Bacovia, Rar, strofa doi)

De cîteva zile îmi vin des versurile astea în minte, căci da, plouă într-una, plouă potolit peste oraş, peste ferestre, eu alerg la ferestre de câte ori stropii de apă lovesc mai tare şi mă fac să tresar, plouă şi nopţile, m-au trezit de câteva ori rafalele de vânt şi apă, de fapt, pe mine m-au trezit în alte nopţi până şi razele lunii, aşa e când dormi departe de casă şi de cel drag, aşa îmi tot spun, şi-mi mai spun că ăsta nu e somn, e stat la pândă vânând o nouă revărsare de zori şi nu doar ploile şi luna mă trezesc, mi s-a întâmplat să tresar chiar şi la albul nopţii căci ningea o primă ninsoare, dar cel mai des şi mai des, m-au trezit visele, am visat de când sunt în Pilsen pentru toată viaţa, am visat pe toţi pe cei care i-am cunoscut vreodată şi toate câte s-au întâmplat şi câte n-au fost nici măcar închipuite, apoi vise ireal de reale din care m-am trezit cu păreri de rău, atâtea nopţi şi niciuna cu un somn neîntrerupt, atâtea nopţi de gânduri ce nu vor mai fi întoarse niciodată şi continuă să plouă, ca în Bacovia, dar nu e vreme de beţie căci n-aş bea vinul ăla de care mi-e dor de una singură, ci doar cu prietenii la un pahar de vorbă bună, de vorbă curată…

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur…
(George Bacovia, Rar, strofa unu)

(cam aşa voi fi şi eu în week-end, doar că nu e han, ci hotel, de parcă singurătatea ar ţine cont de pereţi…)

____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Celui care ochii îi sclipesc de fericirea efemeră a focului de cetină plin de scântei sau la învolburarea excesivă a focului de paie, acela în taină va tânji la focul mocnit şi stăpânit al lemnului de esenţă tare, după cum şi acela încătuşat de căldura blândă şi neschimbată a focului potolit va tânji la arsura plină de zbuciumul în care o singură clipă capătă dimensiunea unei întregi vieţi.

Tânjind spre a fi mistuit, sufletul omului aleargă deseori câmpii nesfârşite descoperind că orizonturile îi sunt îngrădite de însuşi nerecunoaşterea propriului dor de mistuire.

Doar aceia care au trecut prin focurile-văpăi şi prin focurile-cămin înţeleg că viaţa e ca un jar în care mai pot scormoni o vreme în funcţie de cât şi cum au ars.

Doar aceia trăiesc fericirea sărăciei cu bani, iubirii fără recompensă, căutărilor pline de renunţare şi a fiecărei zile în care pot visa la libertate fără să o dea jos de pe piedestal şi astfel, nedestrămându-i pentru totdeauna, menirea.

Doar aceia ştiu să dea un nume dorinţei de viaţă, să nu poarte mânie celor mai ascunse temeri, să nu-şi regrete îndrăzneala cu care, îngenunchiaţi sau nu de trecerea timpului, şi-au privit în ochi propria cenuşă cerându-i cu toată slăbiciunea umană, resurecţia.

p.s. un fel de update provenit dintr-o discuţie privată cu privire la primul paragraf,

daca las in spate metafora cu focurile, cel care iubeste patimas isi doreste o iubire asezata, iar cel care iubeste asezat si-ar dori macar o data in viata o iubire tumultoasa si pasionala.
ei bine, unii le traiesc pe ambele.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Nu e o poveste sau proză (arhi)scurtă deși ar putea suna ca una (chiar! n-am mai scris demult…).

E un titlu neinspirat despre un tablou neinspirabil. Despre tabloul universal din camera universală de hotel (acum nu știu cum o fi în hotelurile alea turn din Dubai, dar nu se pun, că nu se pun și gata). Eu vorbesc despre hotelurile obișnuite unde poposesc oameni obișnuiți ce-și târăsc obosiți bagajele și-și blagoslovesc roțile ce le fac să pară mai ușoare și unde intrarea nu e făcută cu vreun fast sau ținută, ci pur și simplu: Hi! Hi!

În mai toate camerele de hotel sau pensiune se află un astfel de tablou. De obicei are legătură cu zona, cu peisajul din jur, cu ceva trăsături ale tradițiilor locale populare sau pur și simplu e o artă abstractă și impersonală care se asortează culorii mobilierului.

Acum, adevăratul motiv pentru care am început această postare e că dețin un astfel de tablou.

În noiembrie am locuit într-o cameră cu două tablouri ce păreau a se continua unul prin celălalt (pentru cine încă nu știe, de vreo două luni dorm pe meleaguri cehești – rog comentariile răutăcioase să se rezume doar la zâmbete, se poate??!). M-am uitat la acest tablou zile în șir fără a pricepe ceva – și oi fi eu naivă în ale artei, dar mintea mea lucrează non-stop și când vine vorba de imaginație ceva-ceva tot îmi iese. Inventez și tot iese! Când să se facă luna și eu nu deslușisem nimic din opera ilustrului anonim semnat Claudiu nu-știu-cum (deci mai avea și ceva în comun cu mine adică șase litere din prenume) m-am prins!

Trebuia să privesc dintr-un anumit unghi și acum trebuie să fac o mărturisire: unele tablouri nu vor fi niciodată înțelese într-o galerie. Gata cu mărturisirea, asta a fost, trebuie să mă credeți pe cuvânt că am înțeles tabloul. Sub forma unor linii albe pierdute într-un ocean de roșu-cărămiziu era de fapt o femeie cu mâna întinsă către bărbatul întors cu spatele din tabloul doi – bărbatul fiind și el tot o linie albă arcuită. Și acum vine:

Întrebarea unu: Cine naiba pune într-o cameră single de hotel un tablou care reprezintă… despărțirea, separarea, zbuciumul (căci aia era treaba cu roșul scăpat de sub control), doi oameni goi în două tablouri diferite despărțiți astfel de două rame și-un perete ?

Odată cu luna decembrie a venit și altă cameră, alt tablou. Mi-am propus să-l abordez din start. Știam secretul privitului unui tablou: oricum, dar nu direct, nu în ochi. Trebuie să-l înconjori, să-l privești de sus, de jos, de sub, cu coada ochiului, să-i furi înțelesul trecând în fugă – creierul pricepe și singur ce e de priceput, dar mintea noastră are încă multe bariere în calea lui.

După ce m-am învârtit o vreme, l-am dezlegat și pe ăsta însă fără prea multă satisfacție. Tabloul e pătrat, cu multe nuanțe de albastru care nu amintesc nicidecum de vreun cer curat de toamnă ci mai degrabă a perete văruit acum șapte ani, mă rog, vopsit. Undeva, în partea de jos, neocupând decât un spațiu infim în comparație cu albastrul infinit este el, omul sau copilul, la un birou impersonal, abstract, cu spatele întors privitorului și poate chiar lumii întregi. Inevitabil, vine:

Întrebarea doi: Cine naiba pune într-o cameră single de hotel un tablou care reprezintă… singurătatea deplină a individului? Omul e mic, aproape invizibil într-o mare de albastru, un spațiu rece, lipsit de căldură, de culoare, de viață. Omul e mic, alb, aproape de nedeslușit din cadrul care-l înghite treptat…

Că nu voi afla niciodată răspuns la aceste întrebări, mi-e clar. Nici n-aș avea nevoie să aflu. La biroul meu, din camera comună cu tabloul am dinainte fereastra și am câtă libertate de privire vreau. Bașca un coș de termocentrală ce nu încetează niciodată să producă aburi albi ca o veritabilă fabrică de nori. Și cu toate astea, de câte ori mă uit la tablou încerc să intru în mintea artistului, a managerului de hotel care a ales tabloul și a mea, a privitorului. Pe primul nu-l condamn. Pe mine nici atât, poate doar mă simt puțin vinovată căci nu rezonez singurătății și impersonalului din tablou și nici a întregii camere, de fapt, abia dacă o observ – sunt mereu plecată în altă parte…

Cu cel de-al doilea am eu ce am, cu cel care le-a ales și atârnat în cui (ori nu le-a înțeles ori e un sadic fără pereche ori a avut vreo afacere cu tablourile astea ori ori…), și e singurul motiv pentru care abia aștept să revăd camera lunii ianuarie: oare ce tablou urmează?!?

acesta e tabloul al doilea, pentru primul nu m-am obosit

P.S. Dacă aveți vreo dilemă cu vreun tablou, mi-l puteți trimite (mail sau link în comentarii) căci mă simt pe val )

P.S. 2 Și pentru că mă gândesc la câțiva anume dintre voi, e taman potrivită o leapșă pe subiectul ăsta – sigur ați avut de-a face și dacă nu încă, vă puteți gândi acum.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Cu cât rezişti mai mult fiind tu însuţi, cu atât rămâi mai singur. Lumea din jur vrea să te schimbi. Odată cu ea, odată cu o parte din ea, dar să te schimbi orice ar fi! Şi nu e vorba de evoluţia firesc de dorit a individului, ci pur şi simplu schimbarea în sine. Oamenii ce rămân pe loc călătoresc de fapt în trecut. Lumea galopează înainte flămândă, are nevoie de feţe noi, cuvinte noi, născociri ale aceloraşi adevăruri. Şi e perfidă căci nu defilează doar cu cele mai pregnante figuri, ci cu toate, de la mic la mare!

Acum, e la modă să spui “e nevoie de o schimbare” sau “sunt adeptul schimbărilor”, dar ele se referă de fapt la decizii şi la schimbarea contextului şi nu al propriei persoane despre care altă modă afirmă “oamenii nu se schimbă cu adevărat niciodată!”. Ba da, o fac. Graniţa dintre om şi context e foarte subţire. Când nu-ţi mai place verdele, când din culoarea ta preferată devine o culoare oarecare, atunci se cheamă că te-ai schimbat. Nu e nici evoluţie şi nici decizie la nivel de context. Dar poate omul nici nu percepe că nu-i mai place verdele. E o chestie măruntă, de ce ar conta? Unii numesc asta maturizare – când ajungi deasupra lucrurilor mărunte şi le controlezi, cel puţin la nivel declarativ.

Concluzia doi: schimbările adevărate ale individului trec neobservate chiar de el însuşi.

Dintre vorbele la modă (nu ştiu de ce tot mă iau de modă??!) îmi place totuşi “schimbarea vine din interior”. Are în ea o mască pentru cei ce vor să se amăgească că omul se poate schimba doar din propria-i voinţă – şi evident, mai tare decât asta, e că poate fi schimbat din exterior sub un camuflaj (fabricat pe bandă) al interiorului. Şi mai are în ea o mare contradicţie: nu te poţi schimba în ceva din tine, dar cum interiorul şi omul există simultan, atunci termenul de schimbare e unul de faţadă şi mai ales, unul care dă bine pentru ceea ce am numit eu mască în afirmaţia anterioară.

Concluzia unu: schimbările adevărate ale individului nu sunt de fapt schimbări.

Şi revin la prima frază. Oamenii ce nu se schimbă sunt tot mai singuri şi mai puţin dedaţi exprimării, dar – după cum îmi plăcea să mă anti-joc pe vremuri cu didacticul silogism “Socrate şi oamenii” – nu toţi astfel de oameni sunt de neschimbat. Marea lor parte sunt plictisiţi (nimic nou sub soare) sau preocupaţi (grija zilei de mâine). Sau, pur şi simplu, nu mai găsesc în exprimările clasice, un mod de viaţă. Lumea a vrut să-i schimbe şi i-a schimbat.

Concluzia zero: adevăratele schimbări sunt cele ce poartă marca exteriorului.

Şi rescriu astfel, oamenii ce nu pot fi schimbaţi, sunt tot mai singuri.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Cândva credeam că miopie e un cuvânt frumos, de roman (vezi Eliade), furam ochelarii mamei sau ai maiei spre a-mi dau ocheade intelectuale în vreo oglindă, ca mai apoi să aflu, că preţ de câteva luni blurul îmi fură viaţa, iar miopia se reduce cinic la minusuri scrise cu + …

Şi dacă m-au incomodat ramele, lentilele, obiectul în sine și grija permanentă de a nu-l strivi, dacă mi-am dus deseori mâna la ochi descoperind că mi se oprește-n sticlă lăsând amprente greu de șters, dacă am plâns din prea multă ciudă frustrarea de a-mi fi îngrădite depărtările, acum toate acestea fac parte din mine ca dintotdeauna.

Și totuși, ceva a rămas neadaptat și-mi amintește că e acolo în fiecare dimineaţă, în fiecare seară, când e soare, când e umbră, când citesc, până și atunci când privesc în gol. Îl numesc impropriu, ceață, chiar dacă s-au inventat soluții ce curăță TOT. Printr-un mediu perfect transparent, ceva se interpune între mine și chipul lumii. Aș da vina pe o fragilă pereche de ochelari, pe o banală miopie, pe fizice reflexii, reflectări, răsfrângeri, dar nu pot ignora gândul că fără a fi miop, aș fi putut jura că lumea e ce şi cât vezi cu ochii…

Ce vreau să spun e, că nu pentru toate miopiile există ochelari…

Dă mai departe dacă ți-a plăcut: