Maine, ar trebui sa inceapa, intr-un fel, primavara. Nu cred in lucrurile care incep brusc, intr-o maine.

Pentru ca uneori exista un mai devreme. Azi, un batran – nu conteaza contextul – mi-a daruit o floare si un martisor. M-a impresionat foarte tare mana tremuranda, bucuria sincera si clara din ochii usor tulburi, floarea proaspata, parfumul ei viu si mai ales literele ce-mi scriau numele pe pliculetul alb. Era - pentru mine.

Asa ca dragele mele, nu va doresc o primavara cum n-ati mai avut, ceruri senine sau carari parfumate. Acestea le puteti avea usor oricand, oricum.

Unei femei ii doresc sa se simta ca fiind Aceea

si nu oricare alta ce-ar putea fi in locul ei.

Si asa ar trebui sa inceapa fiecare primavara.

*nimic mai mult(lat.)

In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.

Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?

Peste tot… noduri.  Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.

Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?

Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?

Nichita Stanescu, Semn 5

“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

pentru cei care-au fost uitati asteptand,

pentru cei care traiesc asteptand,

pentru cei care nu mai vor decat asteptand,

pentru cei care adorm asteptand,

pentru ceilalti, n-am facut nimic, n-am potrivit imagini versurilor, n-am cautat printre flori…

pentru ceilalti, am cateva cuvinte:

viata e o lunga asteptare a mortii, dar am putea privi ceasul mai rar…

de-as putea, m-as ascunde printre randuri…

dar nu am decat o masca galbena

si cateva picaturi de cerneala…

Invaluit in ceata Orasul imi pare dintr-o data frumos. Doar tonuri de gri, transparenta gri, cer unit cu pamantul, cu astfaltul, cu blocurile, cu oamenii. Totul – totuna.

N-a fost dimineata, amiaza si nu e seara. Orele au avut aceeasi amprenta.

Inauntru a fost mereu lumina alba de neon, temperatura reglata, zgomot surd si continuu de taste.

Dincolo de fereastra expozitia a constat dintr-un singur tablou agatat intr-un cui zdravan al peretelui ce ma separa de restul lumii. Cele vii n-au avut culoarea azi si ochii s-au odihnit mai bine ca niciodata privind in golul finit.

Ceata te limiteaza la o bula de claritate ce se deplaseaza odata cu tine si care-ti aminteste de prezenta ta ca reper pentru tot ce e in jurul tau.

Ceata e momentul de intimitate al Orasului.

Scriu aceste randuri cand siruri lungi de ciori negre imi brazdeaza ceata, imi aduc aproape orizonturi neexistente, imi creeza senzatia de adancime in cer si-mi amintesc de alte si alte carduri de ciori…

Ciorile de azi sunt parca neobisnuite, se joaca, se tot joaca…

Vantul a suierat putin si tabloul mi se pare mai intunecat. Ciorile cad in acuarela de griuri ca s-aduca noaptea…

OLDER Posts