~~~

- Ai spus ceva?

- Nu, eu… nimic.

- Să rămânem tăcuţi.

- Să!

Yes, I’m going home!

Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind. Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand,  aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!

Daca exista ceva ce numai muntele imi poate da, atunci il calific drept binecuvantatul sentiment al retrairii, al entuziasmului retrait aproape la fel de intens, un ceva pe care il numesc DAR si pentru care imi multumesc in fiecare zi a vietii mele.

Inainte sa vorbesc despre munte, mi s-ar parea corect sa-i multumesc lui Mihai pentru tura, lui Zeneca pentru virajele si pornirile in tromba – nu ca as fi mare amatoare de viteza, dar o pot privi in fata si e bine sa-mi reamintesc asta din cand in cand – apoi colegilor caci de la fiecare am gasit cate ceva de invatat si nu in cele din urma, muntelui pentru inca o intalnire superba, dar si pentru ca mi-a daruit 12 ore de somn profund cum n-o sa mai vad eu curand.

Estimez ca va fi un jurnal lung, greu de citit, dar nu voi renunta la nici un cuvintel. Nu pot! Ma simt deja acolo…

Am inceput sa urcam prin padure spre Cabana Dochia dinspre Izvorul Muntelui pe traseul marcat mai intai de punct albastru(PA) si apoi de banda albastra(BA).

Mereu imi plac urcusurile astea imediat ce ti-ai dat fundul jos din masina. Ma adaptez repede ritmului si am ragaz sa-i studiez pe ceilalti. Desi tura a avut trei zile rucsacul meu era mai mult decat light, iar eu… mai mult decat fast (sunt foarte “modesta” stiu, dar si greu de contrazis – avantaj eu!). Pentru asta trebuie multumit lui Andrei pentru indicatii, majoritatea sunand cam asa: “nu, nu iti trebuie” si cum nici eu nu exagerez de felul meu, am iesit din casa cu o singura povara: 3 ore de somn in ultimele 48 (stiam insa ca la munte dorm bine!).

Daca iti trebuie prea multe cand pleci intr-o tura ai putea sa te intrebi unde vrei de fapt sa mergi…

O portiune de drum am urcat mai mult singura, cu cat era mai abrupt urcusul cu atat ma simteam mai bine. Ma opream sa privesc in urma, sa ascult linistea, sa ma SIMT toata acolo cu inima frematand de fericire, cu fluturasii in stomac ca pregatita de o intalnire pentru care ma gatisem cu atata drag in cele mai de pret hainute(la figurat si mai ales… la propriu).

Imi place padurea toamna cand se vede atat de bine trecerea de la foioase la conifere, cand acele de zada se sacrifica intinzand covorase pe poteci, cand soarele patrunde printre crengile golase in ciuda vantului si te lasa sa-i simti atingerea blanda si amintirea caldurii.

Eu privesc mai mult in sus. Chiar si cand merg printre blocuri. Poate caut cerul mai mult decat pamantul. Inca n-am aflat. [pe munte ma uit totusi pe unde merg.]. Piatra cu Apa(1533m) sau piatra care “plange” e una dintre cele mai mari formatiuni calcaroase din Ceahlau, despre care nu v-am zis ca e celebru pentru Conglomeratele care ii poarta numele si pentru multe altele despre care veti citi mai departe, nu degeaba e declarat Parc National si chiar se vede straduinta celor care se ocupa de asta. Insa nu tot omul e om asa ca se vad si urmele celor care au vrut sa lase… urme

priveliste de sub Piatra cu Apa,

cand urc mereu imi amintesc sa privesc in urma, sa vad cum peisajul ia amploare gradat datorita altitudinii, sa nu mi se para gratuit momentul culminant,

Incet-incet se zarea Cabana Dochia(1750m), am iesit din padure in nu foarte marele gol alpin al Ceahlaului si de-acolo am ales o poteca mai putin umblata pana sub cabana prin iarba inalta si prin jnepeni si in putin timp paseam pe treptele insorite. Nu stiu ce-au facut ceilalti, dar eu dupa ceva mancare si-un ceai cald m-am retras la somnul mult asteptat, task-ul programat de-acasa Or fi intrat si iesit de zeci de ori pe usa, ca doar camera era de 14 paturi, or fi ras, tipat, cantat, sforait, habar n-am (desi imi amintesc cand s-a rupt un pat si cand s-a pupat oala cu podeaua, adica termosul buclucas). Eu atat stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

panorama primului rasarit,

Afara erau mai multi iesiti la pozat, toti imbujorati si luminati de bucurie. Vantul si frigul diminetii nici macar nu fac parte din amintirea pe care fotografiile o vor pastra desigur, dar nu pe cat de vie a putut sa fie.

Cabana Dochia  in lumina acelei dimineti de vis,

am plecat prin iarba inalta, ma cufundam in ea, ea ma inconjura aurita si moale, iar marea de nori ma facea sa ma simt pe o insula pe care aproape ca m-as ruga sa naufragiez…

Ziua doi a inceput frumos, nici ca se putea mai bine. Ne-am echipat de drum. Aveam sa vedem Cascada Duruitoarea urmand traseul cruce rosie(CR), sa facem popas la Cabana Fantanele (triunghi galben), sa ne intoarcem spre Dochia pe banda rosie (BR) pe langa Panaghia - o stanca cu personalitate si sa urcam neaparat pe Varful Toaca(1900m).

imi amintesc cei trei braduti pe culme undeva deasupra Schitului… Asta a fost inainte sa imi pierd manusile si sa ma intorc dupa ele pana la cabana alergand prin noroi, dar sa nu credeti ca nu mi-a placut Le-am si gasit, evident.

Drumul pana la cascada a fost mai mult decat frumos, iar portiunile de gheata mi-au reamintit ca e totusi iarna si ca bocancii mei sunt perfecti pentru patinaj, doar ca nu mi-as dori sa fie unul atat de inclinat… O limba uriasa de gheata mi-a oprit pentru o clipa respiratia, dar nu de frica ci de admiratie, si-am gasit imediat un loc de trecere. Cand cineva a desprins o bucata de stanca si aceasta a plecat pe valea inghetata, am vazut-o alunecand cateva zeci de secunde, iar apoi zgomotul ei s-a mai auzit o buna bucata de vreme… Valea era ingusta si adanca, abrupta, izvorul inghetat formase un tobogan natural impresionant, parca fara de sfarsit, iar izbirile scurte si puternice ale pietrei imi rasuna si acum in minte. Ecoul acela… clipa aceea… sublimul infricosator.

coborand mai mult pe langa poteca amenajata decat pe ea am ajuns la… Cascada Duruitoarea,

cascada e frumoasa, sa tot stai, sa nu mai pleci…

Dar am plecat si renuntand la a mai cobori pana in Durau am scurtat pe TG pana la Cabana Fantanele. Aici am poposit pentru pranz si ceaiuri calde. Soarele ne-a invitat sa ramanem la mese afara. Am plecat din nou pe traseu, de data aceasta spre Varful Toaca pe BR pe care l-am vazut mai tot drumul asteptandu-ne. O vreme am urcat prin padure, apoi am iesit in golul alpin si am dat binete Dorobantului si Caciulii sale.

Caciula Dorobantului, bloc de stanca format din Conglomerate ~ roci bine delimitate, rotunjite, cimentate natural unele de altele ca intr-un zid…

Dupa ce ne-am fotografiat cu imensa caciula fara sa indraznim s-o “imprumutam”, am continuat drumul pe poteca bine strajuita de jnepeni frumosi si inalti. Panaghia se zarea imensa si tacuta, fara chef de vorba si cum la nasul ei ridicat in nori n-am ajuns decat cu privirile golase, am trecut frumusel pe langa.

Panaghia… si atat

jnepenii in lumina unui soare cald de toamna,

Ne pregateam de urcat pe Toaca si cei care coborau ne-au sugerat sa ne echipam bine si sa ne bucuram de greutatea rucsacilor caci ne asteapta un vant strasnic acolo sus. Si asa a fost. Nu trecea el prin hainele mele, dar simteam cum ma ia cu tot cu ele pe sus. Pe varf sunt atatea cabluri si relee si statia meteo si ce-o mai fi incat am renuntat la a mai fotografia mare lucru. Urmaream doar un sistem de masurat viteza vantului si care se ridica parca tot mai sus la fiecare rafala. Am facut totusi o panorama pe care o postez c-o fost tare greu sa tin aparatul nemiscat intre rafale si cum poze cu manusi nu prea ies si-acum imi simt degetele paralizate…

de pe Varful Toaca vedere spre Ocolasul Mare (cladirea alba apartine schitului si in aceeasi directie se afla si Cabana Dochia),

am mai ramas o vreme sus, pana soarele a apus

Drumul spre cabana ne-a facut sa ajungem odata cu noaptea, dar nu am aprins inca frontalele asa ca a mea e inca netrecuta prin botezul muntelui, dar stim amandoua ca avem timp. Mult timp. La cabana ca… o seara la cabana. Am sarbatorit onomastica colegilor, dar nu ma pricep sa povestesc ce fac oamenii, asa ca va voi spune ce-am simtit cand am iesit la un moment dat afara.

Era noapte, era frig. Deasupra luna mai mult ascunsa in nori. Undeva jos, departe, firul vaii se ghicea dupa sirul luminitelor. Se zareau contururile negre ale stancilor, ale padurii, ale vailor, ale norilor. Frigul ma facea sa tremur din toate incheieturile stiute si nestiute, dar nu ma puteam dezlipi de locul in care parca incremenisem. Aerul rece imi strangea fata intre palmele sale si respiratia aproape ca devenise ritmata din cauza tremurului. In loc sa ma gandesc sa intru, ma gandeam sa raman. Imi placea atat de mult linistea, locul, privelistea. Eu si intinderea aceea, eu si Muntele, eu si sufletul meu tremurand, dar fara sa cedam. Mi-am spus multe atunci in gand, mi-am promis multe. Am zambit mult, un zambet larg de interior, de la mine pentru mine si pe care intunericul nu l-a acoperit. Nici nu stiu cand tremurul s-a domolit si frigul a capatat forma unei pelerine ce mi s-a asezat bland pe umeri. Am mai stat o vreme acolo, era o noapte frumoasa, o liniste frumoasa. Imi stiam mintea limpezita de ganduri, inima eliberata de asteptari, ma stiam senina si la adapost in inima Muntelui.

Nu stiu la cat m-am culcat, cat am dormit. Eu atata stiu: ca m-am trezit cand orizontul roz lumina puternic fereastra si ca intr-un minut aveam deja bocancii in picioare, windstopper-ul pe mine si pe Micutza intr-o mana pregatite amandoua sa vedem Rasaritul. Si ce rasarit!

De data aceasta am iesit afara si pentru multe clipe am fost singura. A fost rasaritul meu, parca numai al meu. Dar sa las cuvintele deoparte…

rasarit de soare in Ceahlau,

vantul imi sfida echilibrul, lumina se inalta, norii ardeau…

ne scaldam cu totii in lumina rosiatica,

Alta dimineata, alte ceaiuri si cafea, rucsac pregatit, pat lasat aranjat si o coborare de pe munte. De obicei incerc sa nu ma intristez si sa inteleg ca nu e inca timpul sa raman. Am ales sa coboram pe acelasi traseu si cum cararile din Ceahlau mi-au placut la nebunie, mai ales sa le merg pe langa, m-am apucat sa strang peturi. Aveam un sac menajer gol, un rucsac usor in spate si multa energie. Nu de alta, dar intr-un loc atat de ingrijit si protejat tot s-au mai gasit cateva personaje bipede care sa-si marcheze trecerea lor biodegradabila intr-un mod greu biodegradabil. Ma infurie cumplit si sper sa nu vad vreodata unul cu ochii mei ca nu stiu cum voi reactiona. Nu-mi imaginez cum arata cuvantul pasnic cand ma gandesc la asta.

Dar padurea… padurea era superba… picioarele schiau prin frunzele aramii de fag, ochii cautau lumina, trupul cauta caldura, sufletul se ridicase mult deasupra mea…

cerul, padurea,

padurea, cerul,

Pentru o vremne am “ratacit” putin marcajul si am putut simti mai mult padurea decat in tot restul drumului. Mi-a amintit de toamnele mele pe dealuri si prin paduri de-acasa, de jocurile in mormane de frunze ale copilariei, de salbaticia luminisurilor… Mai vazusem padure invaluita in ceata, dar nu asa… poate ca soarele era vinovat de toata acea splendoare pe care Micutza a surprins-o timida, pe care eu o cuprindeam cu ochii ca pe o mangaiere dumnezeiasca si in care ma las si acum, acoperita in tacere…

ultima imbratisare,

desavarsirea,

speranta,

visatorii,

viata!

_____________________
P.S.-uri:

intr-un final am pierdut una dintre manusi…

albumul foto al Micutzei e pe-aici…

harta traseelor din Ceahlau…

______________________

Pasii mei au ajuns din nou in Ciucas, de data aceasta intr-o tura fotografica.
Fiind o altfel de tura, voi scrie si un altfel de jurnal. Nu va fi un traseu al marcajelor ci unul al sufletului, nu voi povesti intamplari, nu voi masura timpul, ci doar ii voi multumi Muntelui inca o data pentru o zi a luminii si-a unui nou inceput.

“MUNTILOR! Pentru ce este in voi atata frumusete?”
George Byron

Vine o zi când viaţa îţi oferă cu mainile amândouă un miracol şi tu nu trebuie decât să-l primeşti! Să-l laşi să intre în tine, să te laşi cucerit, visat, fericit şi atunci când pleacă, mulţumirea împlinirii să te înalţe vertical şi frumos. În această dimineaţă miracolul a făcut să ne întâlnim şi să deschidem un drum împreună, iar zorii ne-au acoperit cu o lumină ireală şi un popas de neuitat – pădurea de mesteceni. Nu cred că vreodată toamna a fost mai frumoasă! Peste vârfurile îngălbenite şi firave ale copacilor – prinţi, munţii îşi ridică culmile înzăpezite dintre pădurile transformate treptat din codri de aramă într-un miraj de argint. Aş rămane aici o zi, două, o veşnicie, în frunzişul acesta întinsă, căutând cerul ce-şi sprijină cupola pe trunchiurile – coloane şi pe care într-o nemişcare aproape perfectă frunzele galbene se lasă pictate în cea mai frumoasă epopee a toamnei noastre. Ştiu că mă priveşti acum şi lăsându-te purtat în călătoria noastră vei înţelege toate acestea.

Drumul continuă spre Munte, în Munte, în inima unui Ciucaş atât de iubit. Apropierea ne lasă fără grai, drumul şerpuit devine primii paşi ai unui vals ce se anunţă mai nesfârşit şi mai frumos ca oricând. Tânguirile toamnei de deasupra noastră se împletesc cu strălucirile iernii din depărtare, mirosul frunzelor arămii cu cel al zăpezii, pământul îngheţat de sub tălpi cu aburul cald.

Am început să urcăm, cărările să se deschidă sub paşii noştri, amintirile să tresară când o stâncă sau un copac ne şoptesc ai mai trecut pe-aici şi vei mai trece… De nu s-ar termina niciodată aceste şoapte, de vom putea reveni de o mie de ori pe cărările dragi şi de fiecare dată simţind aceeaşi bucurie a revederii şi a descoperirii totodată! Asta înseamnă să simţi viu, să te simţi ca făcând parte dintr-un întreg mai mare decât îţi vei putea vreodată imagina! Poţi îndrăzni şi muntele ştie să te primească şi să te poarte pe cărările sale. Răsplata nu va veni niciodată căci va fi deja acolo, în inima ta.

În poieniţă zăpada rece şi aspră aşternuse generoasă un covor lăsând totuşi iarba să strălucească aurie într-un soare ce se revărsa blând printre cetinile amorţite. Ne-am oprit. Printre ramurile copacului stingher legat parcă pe veci de tovărăşia mută a unei stânci se zărea un munte rece şi ca un miraj al vieţii – vârful. Cerul de-un albastru pur, nealterat cobora încet ca o cortină peste norul alb şi tăcut. Decorul contrasta atât de puternic între cele două viziuni complementare ale vieţii şi morţii: jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, iar sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală.

Izvorul mi-a amintit mereu că există o clipă când totul se naşte, că în acea clipă un întreg univers concordă asupra unui zbor eliberând din palmele sale pasărea nerăbdătoare să-şi întindă aripile… Poate ca ochii nu ştiu să cuprindă fiecare mângâiere de gheaţă a apei peste stânci, poate că sunetul cristalin al căderilor nu se lasă auzit în toate armoniile lui, iar cărararea lui şerpuită nu poate cuprinde într-o clipă de om povestea incredibilă de trudă pe care o poartă, dar o călătorie a început pentru totdeauna când pentru o secundă m-am oglindit cu tot cu cerul şi pădurea de deasupra mea în ochii lui…

Muntele e cuceritor în împărăţia soarelui şi e sublim în nebunia furtunii… - unul dintre gândurile care poate ne încearcă cel mai des pe munte. Am fi putut întreba: oare de câte ori să mai vin până când îmi vei dezveli splendoarea vârfului, până când norii şi ceaţa şi vântul se vor risipi şi mi te vei dărui? Dar aş putea îndrăzni să tulbur dragostea pe care astfel mi-o oferă ? Stiu ca e neegoistă şi sinceră, renunţând la fericirea lui de-acum întru numele fericirii mele de mai târziu, când cerul se va lumina pentru totdeauna şi zările nesfârşite mă vor îmbrăţişa până în ultima clipă a vieţii mele.

Dacă ar fi să am un vis veşnic, îţi mărturisesc, atunci mi-aş dori ca paşii mei să se piardă pe cărări albe, infinite, urmele trecerii mele să se acopere de zăpada ce se va scutura ca o tresărire uimită de pe ramurile verzi mângâiate blând de umerii mei. A ei cădere va fi definitivă, al meu zbor nu va lăsa decât o vibraţie îmbrăţişată de fiinţa muntelui. Brazii mă vor ascunde, întunericul va fi blând când soarele îmi va aminti că apusul lui înseamnă un nou răsărit, că mereu va fi altfel, că eu voi rămâne aceeaşi, iar clipele mă vor număra neobişnuit în sensul invers aşteptării…

Mi-am imaginat şi am trăit de multe ori ieşirea în lumină, dar de fiecare dată încântarea s-a revărsat peste mine parcă şi mai mult, iar muntele mă surprinde şi mă inundă până când inima mi se opreşte o clipă şi tot el e cel care o face să bată din nou, în alt ritm, necunoscut mie, dar nicidecum străin. Golul alpin îmi dezvăluie tăcerea lui cântată pe voci de coruri îngereşti pe care nu le aud, dar a căror vibraţie o simt în mine şi ştiu că nu e nevoie ca ea să se transforme în cuvinte. Orizontul mă atrage spre el ca o forţă nevăzută de absorţie şi îl simt cum se pierde în nori, cum se creionează blând de-alungul culmilor ce îşi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar sau punând regatului strajă turnuri de piatră, de stâncă cenuşie pe care vânturile şi ploile au scris istorii numai de ele ştiute.

Privesc în jur şi cuvintele nu mai aparţin acestui limbaj. Imensitatea albă devine un ocean de fericire, viaţa se simte respirând în toată această neclintire devenită absolut. Sub zăpadă simt pământul viu, pulsul lui, sub ramurile verzi îmbrăcate în zăpadă şi chiciură simt sevele calde alergând într-un dans haotic şi pasional, în singurătatea trunchiurilor moarte simt însuşi taina muntelui, a vieţii şi a morţii.

Soarele se înroşeşte brusc şi intră uşor în oceanul de nori gri şi grei. Vântul izbucneşte ca o dezvelire de pelerină albă a vreunui cavaler din timpuri de mult apuse. Îl privesc în faţă şi mă avânt în el cu paşii siguri, simţindu-i fiecare împotrivire, despicându-l în fâşii ce mă înconjoară despărţite pentru o clipă ca să se unească apoi şi să-şi continue zborul zglobiu. Îi simt zâmbetul când mă întorc să-l surprind şi vântul se arată timid şi inocent ca un copil care nu vrea decât să se joace şi da, aici e locul lui de joacă. Mă joc puţin cu el, îi las şuviţele mele de păr să le poarte, îi intind braţele să le cuprindă, inima mea s-o simtă bătând. E rece vântul acesta, dar ştiu ca muntelui îi place şi se simte ocrotit sub hoarda nebună a râurilor de aer. Aşa mă simt şi eu. Mă doare chipul, mă dor degetele îngheţate, mă doare încordarea picioarelor căutând echilibrul, dar sufletul! sufletul aleargă cu vântul în toate cele patru zări deodată inundat de o fericire nepământească…

Muntele meu, mă întreb şi-acum în extazul amintirilor, de ce-mi eşti tu cald în mijlocul vânturilor aspre? De ce ploile tale reci fac norii să coboare în mine, iar ceaţa mă lasă să te simt dincolo de simţuri? De ce împotrivirea ta uneori nu mă face să mă simt ca un intrus, ci dimpotrivă, ca un prieten, care dragoste fiind mai mare dacă nu aceea în care măştile sunt date jos şi frământarea sufletelor e împărtăşită în doi?

Soarele a apus. Coborârea începe. Întunericul se lasă, dar e doar un artificiu de decor. Ca nişte luminiţe nevăzute sufletele coboară muntele. Fericirea din ele, sclipirile din ochii lor caută în continuare crestele, culmile rămase în urmă, luna răsărită mare şi clară, orizontul însângerat din ce în ce mai puţin al asfinţitului. Dar paşii îndepărtându-se sunt doar finalul călătoriei şi cu cât coboară ei cu atât visul creşte şi devine din ce în ce mai mare, până când noaptea pădurii te învăluie şi te acoperă ca un braţ puternic şi cald sub care adormi şi dormi întru împărăţia viselor.

un popas de neuitat – pădurea de mesteceni

culori…

jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală…

izvorul…

Varful Ciucas ascuns in nori…

padurea…

cararile…

soarele…

culmile ce-şi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar…

lumina, linistea, libertatea…

apus de soare…

rasarit de luna…

__________________________________

Albumul foto Ciucas – un vis alb pe-aici…

Multumiri: Andrei D. pentru tura organizata, Andrei P. pentru melodie si… zambet

__________________________________

Inainte ca ochiul meu sa cuprinda extaziat incremenirea iernii si linistea zapezii, inaintea primei mele intalniri albe cu el, mai am o datorie intarziata muntelui. Fagarasului.

Nu voi folosi termenul de reportaj fotografic, desi asa a fost gandit initial, ci de poveste fotografica. Una inceputa inaintea mea, surprinsa mai mult dincolo de obiectiv si continuata, sper, de gandurile voastre.

Ar fi trebuit sa va arat doar,

dar e mai mult decat atat. Un trunchi de copac nu e un copac mort.

Un suflet amputat nu e un suflet mort.

Dincolo de aparente…

aceleasi cercuri.

Prapastiile sunt la fel de adanci. Caderile nu.

Copacii nu pot vorbi uneori,

dar padurea le sopteste intotdeauna gandurile.

Cand ti se ia in mai multe randuri totul, ramai de fiecare data tu.
Din ce in mai imputinat, din ce in ce mai pur.

Soarele apune zilnic, dar e doar o chestiune de perspectiva.

Cele mai asteptate mangaieri sunt cele care au trecut.

N-a mai spus nimic. Privea in gol. Traia in gol. Astepta. Gol.

Eu nu vad doar un copac. Eu vad un univers.

Detalii, amanunte, puncte – acestea nu sunt vise!
Sunt trezirile condamnate din clipa in clipa ale nelinistii.

Copacii se lasa uneori acoperiti si adorm.
Desi nu se mai trezesc niciodata, ei nu mor. Nu mai mor.

Moartea inseamna sa fii smuls. Si asta se intampla o singura data.

~~~~~~~~~~~~~~~

mestecenii se plang de-atata toamna cata sta sa vina… timpul zambeste alb

de-as fi un melc, trecerea ta mi-ar parea eternitate

dar sunt om si…

Cand iesi

nu vrei sa inchizi nimic

din prag sa poti privi oricand inapoi

prin toate usile ramase deschise

pana in fundul gradinii de piatra

unde ziua se termina,

unde zidul marginii lumii se-nalta.

Dar usile se inchid singure,

unele pe altele

sau poate mainile goale

sau poate vantul

sau poate gandurile ramase si ele

intredeschise.

In gradina din adancuri

copacul e alb in intunericul meu

si ne-asezam unul langa altul

intru asteptare.