Intens
Când ceva e fad ni se spune că e nevoie de contrast. Ca să ne vedem noi înșine mai bine din pata de mulțime, căutăm să contrastăm, să trasăm contururi clare între noi și restul. Să găsim aceea culoare care să ne facă unici dincolo de ADN.
Când imaginea de ansamblu nu e cea mai potrivită, ni se spune că e nevoie de încadrare. Omitem, adăugăm, decupăm și povestea se declanșează exact cum ne dorim să fie citită.
Nu vorbesc (doar) despre fotografie.
Eu vă propun însă altceva.
Să dăm regulile la o parte. Să luăm lumea așa cum este ea și să ne dorim să fie intensă.
O singură culoare, o singură limită, un singur cuvânt, o mie de povești.
Câteodată am speranța puternică că nu suntem un popor de oameni resemnați. Că deși luăm totul cum ni se servește încă mai știm să rezonăm măcar în momentele cheie, unul dintre ele fiind Paștele.
Și pentru că aici voiam să ajung, una dintre tradiții e să păstrăm lumânarea aprinsă de la biserică până la intrarea în casă și chiar și acolo s-o lăsăm să ardă o vreme. Mi se pare extraordinară această metaforă dincolo de conotațiile de legendă care o înconjoară.
Să purtăm lumina, să o ocrotim, să o ducem în casa noastră! Să-i dăm sufletului nostru intensul și de bucuria lui, să ne bucurăm!
Cât de greu poate fi?
p.s. am înnroșit ouă, am pregătit ceapa verde, roșiile, am copt un chec. Le voi lua cu mine la munte și întrebându-mă dacă nu-mi lipsește sărbătoarea în familie, mi-am dat seama că familia începe cu mine, iar spre munte mă îndrept ca înspre casă. Cu sufletul aprins, arzând. Cu bucurie…
ouă… roșii…
roșii… roșii…
