Cinci petale albastre – genţiană sau ghinţură-de-primăvară (Gentiana verna)
- cea mai albastră dintre genţiene şi dintre multe alte flori, aş adăuga eu,
sau de cinci ori câte cinci petale – anemone sau oiţe (Anemone narcissiflora),
cinci trepte,
cinci povești de viață,
cinci cai liberi,
și evident, încă cinci zile…
____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare
când unii se luptă cu nămeții, mie-mi arde de flori…
dar n-am avut ce face, am căutat printre fotografii un șase și am găsit doi colorați și plini de viață, dintre care nici nu m-am gândit să aleg:
garofițe din Piatra Craiului și brândușe de primăvară din Ciucaș
____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare
24-25 august 2011
M-am trezit răsfoind printre filele concediului din august (parcă ar fi trecut o grămadă de vreme de-atunci!) şi-am găsit amintirile foto ale unei ture la munte, dar nu pe munte, o tură de asfalt cum îi spun eu şi care mi-a plăcut mult căci erau locuri pe care nu le mai văzusem şi pe care le-am cercetat cât am putut.
După cum spune şi titlul, cu astea două lucruri m-am delectat: Cheile Bicazului, ce pentru mine au o însemnătate sporită dacă le privesc ca pe unul dintre leagănele alpinismului românesc şi Lacul Roşu pe care mi-am dorit să-l văd de când am deschis cartea de geografie: nu-mi păsa mie că e de baraj natural cât cioturile alea de lemne ce mă făceau tare curioasă.
Şi ca să nu credeţi că plimbăreala n-a fost una pe bune, iată câteva argumente:
- locul: Munţii Hăşmaş
- traseu: bandă galbenă de la Lacul Roşu pe toată lungimea Cheilor şi retur (erau şi variante de întors pe sus prin munte)
- drumeţi (binişor) echipaţi: Andrei şi Claudia
- hartă (o găsiţi în albumul foto) alături de indicatoare de trasee în Cheile Bicazului şi alte multe fotografii.
Cum multe de povestit nu sunt, vă invit la o scurtă vorbă cu două-trei fotografii şi bineînţeles cu propunerea de a nu rata cheile şi lacul dacă nu le-aţi văzut încă.
Când am plecat la plimbare era cam multă ceaţă, însă nu ne-am descurajat. Puteam să vedem cheile şi din maşină, dar în realitate aş fi văzut doar eu câte ceva, Andrei fiind ocupat cu condusul. Pe jos, chiar şi pe asfalt, am reuşit să le vedem amândoi şi să ne bucurăm pe deplin de măreţia stâncilor pe care nu o poate atinge comercializarea locului, ci doar se poate lăsa cucerită de bravii și ambițioșii alpinişti.
Piatra Altarului
tot ea după ce s-a ridicat ceaţa şi se vede crucea
Citeşte POVESTEA până la capăt!
“Oprește Doamne clipa, cu care măsori eternitatea…”
“Opreşte trecerea!
Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire,
dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”
În marea trecere, Lucian Blaga
locul: Munţii Făgăraș
data: 24-25 septembrie 2011
drumeţi : Andrei și Claudia
traseu: TR Victoria – Valea Viștei – Portița Viștei – Refugiul Viștea Mare și retur
timpi: 6.5 ore la urcare, 4 ore la coborâre (mers de voie)
traseu secundar: BR Refugiul Viștea Mare – Vârful Viștea Mare(2527m) – Vârful Moldoveanu(2544m) și retur
timpi: 1 oră dus, 15 min întors (mers alert)
Da. Plecam la serviciu vineri de dimineață. Eu. Andrei. Cu o seară înainte ziceam ceva de biclă în week-end-ul ce bătea la ușă și de Moldoveanu în cel viitor – anunțat de o tură de pe carpati.org. Cu adăugarea că ar fi o mare realizare pentru mine anul ăsta… (pentru cine nu știe încă nu pășisem pe cel mai înalt vârf al țării)
- Unde mergem? La munte? întreb eu sperând la o combinație de genul o zi biclă, una munte.
- Pe Moldoveanu, zice Andrei scurt și la obiect după cum îi e felul.
- Pe Moldoveanuu? și zâmbetul îmi forțează obrajii de nu mai pot!
- Îhîîî!
- Sigur nu mă minți? Râzi de mine! Mai că nu-mi vine a crede, dar Andrei zâmbește și ieșim pe ușă. El merge cu bicicleta la serviciu, așa că drumurile noastre se despart și eu sunt deja pe modul “mamăă, ce mă fac??! Mol-do-veanu?”
Încă nu era sigură treaba. Așteptam confirmarea, stau la serviciu ca pe ace. Oricum n-ar fi glumit el cu ceva atât de important pentru mine, dar… nici DA n-a zis 
Și mai știam ceva: Andrei e omul care mai întâi cercetează vremea și apoi iese din casă. Eu… vijelie! Hai, hai și apoi… stai! Șiii.. mă uit după prognoza meteo cu sufletul ghem. Găsesc o grămadă de site-uri pe care norii și ploia păreau în toi, dar mă bazez pe singurul care arată soare și șutez cât colo fiecare îndoială ce mă încearcă.
Mai apoi am aflat de la Andrei că dumnealui știa deja cum stă treaba cu ceața, norii și posibila ploaie, dar după ce mi-a văzut zâmbetul ăla (cred și eu că nu degeaba eram toată zâmbete și artificii!) n-a mai dat înapoi.
Mulțumesc Andrei.
Andrei a mai fost pe Moldoveanu de vreo două ori, iar Valea Viștea a mai urcat-o o dată, însă pe varianta completă din Victoria pe vremea când nu avea mașină. Am vrut să amintesc de acest lucru căci am rezonat la povestirile de-atunci, cu mers pe forestier până la capătul răbdării și chiar după, mers condimentat cu oboseală, hărțuire canină, dormit în gară și câte altele, lucruri pe care eu nu le-am trăit și cărora le regret lipsa doar din prisma experienței. Ca el au fost și sunt încă mulți alții ce bat nu doar munți la picior ci și lungile drumuri pietroase de la poalele munţilor și pentru a căror îndârjire și patos am un adânc respect.
Acum, slavă Domnului și micuțului Jimny, înaintăm pe forestierul de pe Valea Viștei destul de mult și am mai fi putut merge dacă știam cum stă treaba la capătul drumului. Treziți cu noaptea în cap și plecați tocmai din orașul mult blamat și rău famat (capitala…), la 10 debutăm totuși în traseu. Avem de toate în spate, cort, sacii de dormit de iarnă, apă și mâncare, dar și mult, mult chef de munte.
unii n-au aflat că a venit toamna - Lăptucul-Oii e îmbobocită toată şi albinuţa la cules
e vremea alunelor! Doar să le strângi de pe jos că pietre de spart se găsesc!
mitsana trece puntea
Citeşte POVESTEA până la capăt!
lui Andrei,
liniştea e în interiorul celui care o caută
Unde, când, cine şi cum
locul: Munţii Bucegi
data: 10-11 septembrie 2011
pinguinii : Căpitanu’ sau Vali, Claudia subsemnata, Cristi sau Vintilă şi Muha sau Crocodilu’ (bag seamă că-mi mai trebe şi mie un nume de alint)
traseu:
Ziua 1 – CR din Bran pe Valea Gaura -> Vf. Omu – BR -> Şaua Bătrâna, refugiul Bătrâna.
Ziua 2 – TR -> Poiana Guţanu – TA -> Stâna din Gaura – CR -> Valea Gaura, Bran
timpi: 9 ore ziua întâi, 5-6 ore ziua doi.
pe hartă: roşu ziua întâi, albastru ziua doi.
Ziua 1: Bran - Valea Gaura - Vf. Omu - Saua Batrana. Ziua 2: Saua Batrana - Poiana Gutanu - Stana din Gaura - Valea Gaura - Bran.
Nimic clar, dar sigur
Între pinguini şi planuri stă foarte bine ziua de vineri. Când nu e ceva legat de familie sau de puterea imprevizibilului, week-end-ului i se hotărăşte soarta pe vineri. Mai sunt şi excepţii, dar cred că regula aproape scrisă ne e mult mai dragă. Aşa că primesc un telefon de la Căpitanu’ că ar fi rost de o plimbare prin Bucegi, pe Valea Gaura şi apoi tot felul de extensii. Între timp Muha a sunat la câteva cabane şi s-a aranjat foarte repede treaba cu dormitul: toate locurile rezervate, ocupate, nimic pentru noi. Ne mai socotim pe la telefon, dar fără să ne descurajeze lipsa cazării şi între cinci şi şase dimineaţa punem de-o maşină cu patru pinguini şi patru rucsaci şi o pornim pe autostrada A1, Câmpulung Muscel, Bran.
Aveam inima puţin îndoită, Andrei rămăsese acasă din pricina unui mic (şi anihilat) inconvenient. Pe de altă parte şi asupra mea planează o “chestie” ce m-ar putea lăsa o vreme fără munte aşa că nu pot spune NU. Vremea se anunţă bună, un pic cam frig, dar eu simt că vara nu s-a dat de tot plecată şi nu înghesui în rucsac haine groase sau sacul de dormit de iarnă.
În Câmpulung Muscel oprim la Iepuraşul, o minunăţie de patiserie-cofetărie unde ne răsfăţăm cu de toate şi am eu o presimţire că în compania celor trei pinguini, răsfăţul culinar face parte din tură.
Amintirile fără ochelari de la maraton
Fiind singura din grup care a mai urcat Valea Gaura, sunt sigură pe mine că o să-mi amintesc mare parte din traseu. Ce-i drept eu l-am făcut acum un an, la maratonul 7500 din 2010, după vreo 35 de ore de mers continuu fără somn şi amintirile pregnante îmi arată o vale stâncoasă, maiestoasă cuprinsă de norii negri de furtună. Dar până la stâncăraie, vorbă lungă, cale lungă.
De la maşini am urcat o porţiune cam de un kilometru pe drumul forestier până la indicatorul de CR pe Valea Gaura şi TG pe Valea Ciubotea. Am făcut dreapta pe CR pe un drumeag ce intră în pădure. Dacă tot am plecat la pădure şi e septembrie, atunci sunt şi mure coapte sau aproape coapte, cam puţine pe placul Crocodilului care le testează dinainte de a le culege (doar dacă se desprind singure sunt cu adevărat coapte – bine de ştiut!), dar chiar şi aşa, tura noastră continuă cu îndeletniciri gastronomice.
trei pinguini şi cu fotograful, patru
Pădurea devine tot mai deasă, murele dispar şi panta creşte. Nu-mi prea prieşte urcuşul cu rucsacul în spate, motiv pentru care socotesc că mă trece rândul la MPC-ul de anul ăsta – şi dacă aş alerga zilnic până atunci tot mă văd dându-mi sufletul pe grohotişuri… Cum frecvenţa povestirilor pinguineşti scade, bănuiesc că nu sunt singura care trage din greu. Noroc că panta se domoleşte şi urcăm ceva mai omeneşte. Ne mai oprim la zmeură şi observăm că nu e o potecă prea umblată din moment ce fructele se găsesc la drumul mare.
Cu ochii mai mult la frunzele potecii, mă văd odată ieşită la lumină. Poieniţa e cunoscută ca Şaua Poliţe sau La Poliţe şi are de toate: soare, vânticel, indicator, zmeură. Aflu de pe indicator că valea pe care am urcat s-ar numi Valea Poarta.
o zi superbă de toamnă
Citeşte POVESTEA până la capăt!