n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns o mână de prieteni în asfințit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de ajuns un cantec, de-ajuns
și puțin infinit…
Cozia, 10-11 iulie 2010
Se spune că zilele însorite vin şi după sufletul omului. De data acesta n-aş putea să-l ştiu pe cel ales, dar îi ştiu pe norocoşi: noi toţi. În mijlocul prognozelor pesimiste, Cozia ne-a primit cald, primenit în haine de vară, cu cărări umbroase şi zări limpezi. Despre cine şi ce vorbesc?
Unul dintre planurile mele recente era să ajung cu prietenii pe munte. Gândită încă din iarnă, tura îşi aştepta momentul potrivit şi iată că nici culorile codurilor de vreme rea şi nici altceva n-a intervenit. A început cu o propunere către oamenii dragi(o parte dintre ei se înţelege că sunt din ce în ce mai mulți ) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
Mai rămânea să aleg muntele şi să mă ocup de tură. Nimic mai plăcut! Cozia a fost prima şi ultima alegere, e un munte tare frumos cu trasee interesante, cu o privelişte generoasă asupra Văii Oltului şi… o cabană care te aşteaptă cu bere rece sau vin fiert, după preferinţe şi sezon. Am pus la punct detaliile şi am trimis un mail tuturor celor implicaţi. Aici am făcut o mică greşeală, trebuia să cer şi confirmare de citire sau să precizez că trebuie citit nu doar privit la poze Unele aspecte au fost totuşi luate în seamă, să nu fiu prea cârcotaşă. Dacă e să vorbesc doar despre partea mea de implicare, recunosc, da, mi-a plăcut tare mult să organizez, cu atât mai mult cu cât o făceam pentru oameni dragi mie. Îţi dă o energie pozitivă lucrul acesta şi eşti parcă mai nerăbdător ca ceilalţi. Ca iubitor de munte vreau să împărtăşesc cât mai mult din ceea ce mie îmi umple sufletul.
“A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt
Azi sunt omul care crede că visele se află înăuntrul nostru, demult împlinite. Poate de aceea am îndrăznit să scot un vis la iveală. Îl simțeam. Realitatea îmi arăta cărțile ei în patru culori, eu nu voiam decât povestea din spatele lor. Nu m-am simțit străină de visul meu și nu mi-a fost rușine de el. Visul acesta m-a purtat la 29 de ani pe urmele celor 11-12 ani când proful de sport îmi spunea că-s talentată la o chestie numită atletism. De-atunci am trăit mereu cu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă părinții m-ar fi trimis la liceul sportiv așa cum li se tot spunea. Astăzi știu: multe, dar nu totul.
Poate că ceea ce sunt azi se datorează viselor pe care le port în mine.
Zicea Mike că voi fi alt om după acest maraton. Avea dreptate. Sunt un om care a prins aripi în 41 de ore și 35 de minute și nu pentru că am parcurs 90 km pe cărări de munte ci pentru că am trăit fiecare clipă într-un mod ciudat de firesc. N-a fost nimic nou pentru mine. Trebuia să vină acestă zi, așteptam de (prea) mult timp! Ca-ntotdeauna, toate se întâmplă cu un rost și dacă mă mai întreb uneori încotro răspunsul e mereu același, tot înainte!
Sunt încă foarte emoționată. Am zis că merg la maraton aproape din prima. După ce-am văzut eu pe harta că traseul e de fapt o mulțime de 16 trasee dintre care eu abia am făcut vreo trei, nu m-am lăsat speriată de lungimea SF (care variază de la un track de gps la altul, dar oricum sunt lejer peste 90 de km) ci ispitită de munte și de cărările sale. Sună arogant, dar un maraton de 42 de km de alergare montană mi se pare mai mult adresat prefesioniștilor și celor care se antrenează pentru asta, însă un ultramaraton e pentru oamenii care vor mai mult decât performanță, nu e suficient să alergi, să poți, să vrei. Eu m-am simțit pregătită pentru el nefiind deloc pregătită. Pur și simplu am zis da și am așteptat să vină mai repede ziua concursului.
La 7500, se concurează pe sistem de echipe(masculin, feminin sau mixt), iar eu am participat cu Mike. Alături i-am avut pe Radu și Dani care au concurat la băieți. Joi, după serviciu, toți patru ne îndreptam spre Salvamont Peștera de unde totul avea să înceapă a doua zi la ora feroce 6:00. Echipa noastră de fete, pinguinii, avea și un țel: să termine cu bine traseul maratonului. Normal că un loc pe podium nu strica aritmetica viselor, dar nu era deloc o prioritate. În total eram șase echipe de fete la categoria Elită și eu una nu am subestimat pe nimeni pentru că nu e puțin lucru să te înscrii în această competiție.
Vineri dimineața am ieșit din cort pe la ora 4:45. Frig, rouă, nerăbdare. O noapte dormită prost, chircită în căutarea unui loc drept, căci deși am controlat locul, am reușit să o dau în bară, adică în groapă. Am mai și visat ceva ciudat, Isus intrase în cort, așa cum îl știu din majoritatea icoanelor și stătusem de vorbă mult timp. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar a ieșit îmbrăcat în polarul meu. N-am îndrăznit să strig și să-mi cer polarul înapoi. În vis mă miram că visasem asta. Apoi am aflat că și ceilați avuseseră o noapte puțin cam agitată. Probabil, emoțiile. M-am echipat cu de toate, foarte sârguincios și am așteptat doar momentul startului. Am vrut să îmbrac tricoul roșu-roz, dar mi-am zis că dacă prindem podiumul o să am nevoie de el, așa că l-am pus la păstrare, just in case Și să nu uit, mi-am împletit frumos părul în două cozi.
număr de concurs: 208
poza de grup dis-de-dimineață: Radu, Mike, eu și Dani (autor: Dani)
floare ninsă-n vârf de stâncă mai presus de nori şi stele
cine oare să te-ajungă? numai dorurile mele…
Gândurile.
Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.
Sunt un om norocos, sper să merit toate câte mi se întâmplă şi mai sper ceva: să nu irosesc niciodată nimic din ceea ce azi primesc. Asta v-o doresc şi vouă celor care poate aveţi doar o zi de munte sau dimpotrivă, o viaţă împreună, dar care i-aţi simţit vraja şi mai ales, pe voi înşivă rezonând.
Am lăcrimat de câteva ori pe munte şi de fiecare dată am făcut-o de fericire sau de emoţie. De data aceasta, am cunoscut oameni şi am cunoscut faptele lor, am cunoscut poteci şi comorile lor, am recunoscut în mine dreptul sufletului meu de a fi liber şi de a nu-şi rătăci visele.
Oamenii.
E foarte greu să vorbeşti despre oamenii devotaţi muntelui, de data aceasta neputând să n-o fac, deşi experienţa mea şi cunoştinţele nu-mi dau prea multe drepturi. Vreau doar să spun tuturor că nu-i lucru puţin să-i întâlneşti. E un sentiment rar şi de nepreţuit pe care tot mai rar ai prilejul de a-l mai avea. E trist cum lucrurile ce azi ne uimesc, mâine devin banale. E trist şi uman. Dar tot ce e uman poate fi clintit.
Prezenţa domnului Dinu Mititeanu mi s-a părut hipnotică. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru necunoaşterea mea, pentru norocul meu de a-l vedea şi întâlni, pentru clipa în care-am spus bună ziua. Ar fi merit acel românesc şi pios, sărumâna.
Reîntâlnirea cu Gabi, un om pe care nu-l cunosc de foarte mult timp, dar pe care faptele îl precedă. Nu-mi trebuiesc mai multe, deşi ştiu că multe altele s-au născut din mărinimia sufletului său şi din dragostea ce muntelui i-o poartă. Poate că nu înţelegeţi prea multe, dar tu Gabi da, şi îţi mulţumesc pentru că făcând toate aceste lucruri nu doar ajuţi, ci duci tradiţia mai departe, redai prezentului istoria şi mai ales, ai adus împreună generaţii, ne-ai ajutat să ne cunoaştem unii cu alţii şi să fim martori faptei. Poate că vorbele nu-ţi sunt de prea mare folos, poate că sunt târzii, dar sunt sigură că pe fiecare dintre noi ne-ai învăţat ceva şi asta îţi va aduce adevărata mulţumire.
Fără a fi nevoie să înţelegeţi despre ce e vorba, sunt oameni care vor, care au iniţiativă, care se zbat, care mobilizează alţi oameni, care duc la bun sfârşit lucrul început şi care nu vor glorie din toate acestea. Gabi este un astfel de om şi îl veţi recunoaşte atunci când îl veţi întâlni.
Gelu Stoica este pentru mine un om-simbol de-acum. Din pură genorozitate ne-a condus pe cărări de puţini ştiute până la ea, la prima mea floare de colţ. M-a cuprins o emoţie incredibilă.
Floarea acesta cenuşie, aparent firavă, acoperită de perişorii protectori uşor zgribuliţi, fără să aibă o frumuseţe clasică, fără o culoare care să-ţi răsfeţe ochiul, floarea acesta poartă în ea întreaga esenţa a muntelui. Inertă şi rigidă am simţit-o totuşi atât de vie, ruptă din sânul stâncii fără a sângera, din cortina ceţii şi din mângâierea norilor, din căderea calmă a ploilor şi totuşi ca o veşnică floare de gheaţă de neatins de soarele verii…
Pentru week-end-ul care tocmai a trecut îmi promisesem să ajung neaparat la munte. Nu conta pentru cât timp, unde şi cum, munte să fie. Pe de alta parte, pretutindeni acasă vedeam lista cu treburi de făcut şi… era lungă. Încă e de-altfel, dar dacă nu urlă după mine pot ignora nişte biete ţipete.
Şi uite aşa am ajuns în Crai, pe o vreme nu tocmai frumoasă, dar cu nerăbdarea de a urca tot mai sus. Am lăsat maşinile la barieră după Plaiul Foii şi am început să urcăm pe Valea Vlăduşca, traseu nemarcat oficial, dar cu o potecuţă accesibilă, destul de marcată. Craiul e plin de trasee nemarcate şi bag seamă că o sa am mult de umblat pe ele ceea ce mă bucură nespus. Ceaţa nu ne-a prea ajutat să ne şi bucurăm de privelişte, dar nu-i priveliştea totul.
Mi-amintesc perfect senzaţia pe care am avut-o la un moment dat când m-am simţit învăluită de un curent de aer rece şi respirându-l adânc, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise. Ştiu, sunt friguroasă de felul meu, dar îmi place să simt într-un mod poate masochist, frigul de pe munte. E altfel decât cel din oraş, iarna.
Despre traseu nu pot spune mare lucru, potecile se deschid de la sine, apar si dispar, există şi un marcaj discret din când în când – cruce verde, indicaţii scrise pe stâncă cu privire la direcţii sau locul unde te afli sau momâi din pietre folositoare orientării pe timp de ceaţă cum a fost şi cazul nostru.
În mare vă pot spune că am urcat pe la Refugiul Crăiţa, că după câteva săritori şi hornuri am ajuns în Brâul de Mijloc (potecă ce traversează în lung, paralel cu creasta, de la Marele Grohotiş până la Brâul Ciorânga Mare) şi urmându-l am intersectat poteca ce coboară spre Canionul Anghelide, am dat peste Grota La Ulcior şi ajunşi în punctul numit Termopile, am făcut stânga şi am coborât pe Muchia Coţofenei în Plaiul Foii.
Au semnat condica: Andrei, Claudia, Mike, Radu şi Florin.
Traseul a fost foarte interesant, sălbatic, presărat cu săritori şi hornuri, exact cum îmi place mie, să şi merg să mă şi agăţ de câte ceva. Dacă nu mergi cu cineva care ştie e ceva mai greu cu orientarea, sunt şi poteci ale caprelor negre ce te pot induce în eroare, dar pe o vreme bună cu mult mai multă vizibilitate, hartă, busolă, documentare în prealabil, locurile merită orice rătăcire
Bineînţeles că am făcut şi câteva poze – nu multe din pricina umezelii şi a ceţii, dar şi ele fac parte din ceea ce înseamnă munte, iar cele 7 ore de sâmbătă au fost ca o desfătare şi în acelaşi timp ca un antrenament pentru turele ce vor urma.
podeţ pe Vlăduşca,
floare de ochiul-boului,
un horn interesant – de departe ai impresia că piatra încastrată formează o surplombă de toată frumuseţea,
Cred că voi rămâne toată viaţa copilul de la ţară rătăcitor prin oraş, care de câte ori poate, fuge în natură şi se bucură de fiecare părticică a ei de parcă în acest fel ar recupera întreg timpul pierdut. Aşa îmi explic setea şi foamea şi dorul pe care le potolesc doar cu bucuria de a mă putea bucura la nesfârşit, cu o energie ce nu mă mai miră, ce mi se pare nefirească uneori pentru un om mare, şi care-mi aminteşte că fie munte, fie copac sau doar un fir de iarbă, universul se poate deschide de oriunde şi nu e o cutie a Pandorei…
Ce voiam să spun e că deşi atelierul de alpinism mi-a solicitat atenţia şi efortul, mi-am găsit timp de a mă pierde în lumea mea tăcută, de-a aştepta să nu se întâmple nimic, ci poate doar s-aud iarba crescând…
*
nu vreau câmpuri de maci
şi valuri de petale
mi-ajunge o luntre
între maluri egale…
*
tulpini între lumi,
rouă şi soare,
sub genunchi pământul
n-are gânduri amare…
*
uimirea se împarte în două:
firea veche
şi culoarea nouă…
*
nu ochiul poartă taina, ci arcuirea perfectă a pleoapei sale…
când visătorul înfloreşte-un mai din fiecare floare
*
ştiidu-i roadele, adaugi plăcerii şi mai multă aşteptare
* (aici trebuie să spun o poveste) ani de-a rândul m-am jucat în luncă
de-a săbiile din frunze lungi şi verzi,
dar într-un mai din ele irişi galbeni
au înflorit. Şi săbiile s-au făcut gărzi.
* un parfum necunoscut e ca un poem citit doar o data: nu-l poţi uita, dar nici nu-l mai poţi reda…
* de-aş fi câmp, m-aş aurii
sub vântul ce m-ar undui…
* rădăcinile macină secunde în granitul bătrân
şi peste mii de ani, lanurile vor urca muntele…
* ne miră câteodată sălbatice culori,
deşi n-am terminat de desluşit verdele…
* împreună: vechiul şi noul,
* zambiti, va rog!
(specii de gheţişoare, pe care cei mai mulţi le ştiu din cimitire)
* mirajul…
* covorul…
* atât de mică pentr-o dorinţă mare:
nu mă uita…
* gheţişoarele n-au nevoie de stilist,
ci doar de stâncă…
Mini-concediul de Paşti a debutat cu ajungerea pe 2 aprilie 2010 în Herculane. Mi-ar fi plăcut să revăd staţiunea aşa cum îmi rămăsese întipărită în minte din vremea adolescenţei, dar n-a fost să fie. Capodopera de pe Cerna este astazi un loc pitoresc doar datorită aşezării la poalele munţilor ce-şi ridică brusc crestele abrupte din fâşia îngustă a pădurilor mixte ce însoţesc năvalnica Cernă, formând astfel un fel de canion pe Valea Cernei între Munţii Mehedinţi spre Nord-Est şi Est (spre podişul cu acelaşi nume) şi Munţii Cernei spre Sud-Vest şi Vest.
De la Herculane am început să urcăm pe Valea Cernei spre Pensiunea Dumbrava pe lângă care aveam de gând să campăm într-o poieniţă. Pensiunea se află chiar la şosea, la kilometrul 12 şi deşi n-am intrat şi nu-mi pot exprima părerea despre preţuri şi condiţii, dau totuşi o notă maximă aspectului exterior cochet, îngrijit şi mai ales, bine încadrat în peisaj. Lângă pensiune, în stânga, se găsesc panouri informative ale Parcului Domogled, o poieniţă numai bună de campat, dar totuşi predispusă la aglomerarea de grătare, iar vis-a-vis, trecând Cerna pe o punte se afla şi poieniţa noastră, adică a proprietarului din plăcuţă cu care aveam să facem cunoştinţă într-un mod nu tocmai plăcut abia după ce am montat corturile.
în timp ce aşteptam restul trupei în faţa pensiunii, un fluturaş s-a aventurat în preajma Micuţei; niciodată nu e prea târziu să mai adaug un fluturaş colecţiei mele (într-o zi o să-mi cumpăr eu DSLR şi obiectiv de-ală… special),
Revenind la munte, povestea începe cu o primă tură spre Cascada Roşeţ sau Cociului (sau cine mai ştie cum îi mai spune căci fiecare sursă are varianta ei, iar faţa locului se poate oricând transforma într-o aventură a orientării, lucru despre care voi pomeni destul de des de-acum încolo). Traseul începe de peste drum de celebrul 7 Izvoare, de lângă un pod pe sub care coboară spre Cerna pârâul Roşeţ, pe cât de mic pe-atât de gospodar din moment ce are şi cascadă şi ogaş pe numele său. Există o placuţă, marcaj, PR(punct roşu) fiind de bază, însă mai erau şi-un PG sau TA din când în când. Terenul este foarte accidentat, probabil că viiturile angrenează în fiecare an bucăţi mari de piatră şi buşteni, care schimbă cursul apei, al traseului, distrugând astfel şi marcajele.
Cu alte cuvinte, ţine-ţi firul apei oricât de accidentat ar fi el şi ajungând la perete cascada n-are cum să nu vă iasă în faţă. Fiind primăvară, pârâul avea un debit bogat şi astfel, trecerile de pe o parte în alta a apei nu s-au lăsat fără peripeţii. Printre vorbe, iată şi câteva imagini,
încolonaţi treceam apa dintr-o parte în alta, când pe pietre, când pe buşteni, mai rar pe potecuţă,
primăvara îmbracă multe hăinuţe – acestea sunt dintre cele mai verzi,
aşa arată traseul: pe dreapta, pe stânga sau chiar pe centru… drept înainte… după inspiraţie şi putere,
flori de podbal lângă o mini-cascadă,
când apa trece, pietrele prind muşchi,
am fost tare norocoasă primăvara aceasta, am găsit o gramadă de flori pe care nu le ştiam: dediţeii din Măcin şi acum Crucea Voinicului, (în ziua următoare, în Cernei am găsit spânz, dar în jurnalul cuvenit)
locul minunat: chiar sus lângă cascadă,
cascada Cociu se întinde pe toată înălţimea peretelui, iar momentul ales de noi a fost numai bun: ploile şi topirea zăpezii asigurându-i debitul necesar,
apele reeeci şi reeepezi,
urcând pe o brână am ajuns undeva la mijlocul cascadei; priveliştea nu se poate cuprinde în poză, doar micul curcubeu şi-a făcut loc,
coborând, am găsit toporaşi albi,
După întregirea trupei şi negocieri cu proprietarul în privinţa campării, a mai rămas timp de-o tura. Traseul prin Cheile Tăsnei(CA) începe chiar de lângă pensiune, iar noaptea nu părea să fie chiar aşa aproape.
punctul de belvedere: în dreapta Valea Cernei, în stânga Cheile Ţăsnei. Priveliştea e… ameţitoare şi merită din plin efortul,
vedere spre chei; poteca din stânga este cea a traseului care coboară pe malul apei; pe stânci frumoase exemplare de pin negru de Banat,
voia bună de pe traseu,
pinii,
începuse să se întunece, dar tot nu m-am îndurat să nu pozez o “jardinieră” albă, aflată mai la îndemână căci restul erau cocoţate sus pe stânci,
moara,
Cheile sunt foarte spectaculoase şi nu exagerez deloc. Dacă ar fi să fac un top, ar primi fără îndoială locul I. Am ajuns la moară şi acolo s-a încheiat şi tura noastră prin chei. Marcajul este foarte bun pe porţiunea pe care am mers noi şi din câte am văzut continuă pe firul apei. Întoarcerea s-a făcut la frontale, iar dacă la dus am ţopăit peste apă fără prea mari probleme, la întoarcere s-a lăsat cu ceva băiţă la picioare. La corturi însă ne aştepta focul, voia bună şi mai ales planurile de-a doua zi.
în încheiere, o imagine care spune…. TOT.
P.S. Una din învăţămintele acestei ture a fost că-i tare greu să fii pantofar!!!(la propriu). Prin chei am am mers fără bocanci, în nişte converşi (aka tenişi) şi n-a fost deloc uşor. A doua zi m-am trezit cu o febră zdravănă de la atâta încordare căci n-a fost pas făcut fără atenţia maximă. Se vede treaba că-mi lipseşte antrenamentul!…
) de la care răspunsul a venit repede şi simplu.
