Cand ploua si e ceata in oras, cand viscoleste, cand ninge, cand cerul se lasa greu peste toate de parca ar vrea sa le ingroape in tacere si neculoare, dorul de munte isi aduce mai mult decat umbra asupra-mi.

Cum in ultimele saptamani codurile meteo galbeno-portocalii, riscurile ridicate de avalansa, dar si altele lumesti m-au tinut departe de munte, am ajuns sa ma uit cu nostalgie la fotografii, sa rasfoiesc jurnale si sa incerc sa nu ma gandesc prea mult la primul week-end liber…

Dar azi s-a intamplat ceva. Mergand prin ploaie, lasand stropii mici si reci sa-mi atinga parul, fata, am simtit pentru o clipa ca sunt in Fagaras. M-a cuprins o bucurie ciudata si desi m-am reintors cu senzatiile pe pamant stiind ca sunt aici si nu acolo, desi bucuria s-a transformat repede in nostalgie,  ziua mea a devenit cu totul alta.

Bineinteles ca ajunsa la caldurica am inceput sa analizez si sa ma intreb. De ce tocmai Fagaras? E oarecum simplu: de fiecare data cand am fost acolo vremea nu s-a sinchisit sa ma primeasca in hainele ei bune – mai ales ultima data – si cred ca undeva in subconstientul meu jurnalul ramas restanta isi cere si el drepturile.

Ca sa-mi mai treaca din dor si nu numai, ma las purtata de amintiri si ma vad in ziua de vineri, 29 ianuarie 2010,  inca la birou, stresata, obosita si cu un singur chef – de-a ma ascunde sub o perna. Intalnirea de iarna a carpati.org nu intrase in planurile mele pentru ca ratasem rezervarea la Cabana Sambata, iar pentru cort era putin cam frig, dar pana la urma, cu o zi inainte, a aparut si sansa. Muntele, in special Fagarasul, zapada, reintalnirea cu prietenii, cabana, ma asteptau toate si orasul n-a avut si nici nu va avea vreodata o contraoferta pe masura.

Cand imi fac rucsacul pentru munte am o anumita stare, un entuziasm, energii ce de-abia asteapta sa se dezlantuie, insa de data aceasta indispozitia intregii zile reusea sa umbreasca o etapa importanta a mersului la munte. Treptat insa grijile s-au dat la o parte si am adormit cu gandul la Fereastra Mare a Sambetei pe care numai in poze o mai vazusem.

Am pornit la drum, am atipit rusinos de cateva ori ca mai apoi sa dorm o ora si sa ma dezmeticesc,  in sfarsit! aproape de Zarnesti. Am revazut frumosul plai al Poienii Marului si-am ales sa urmam un drum mai pe la poalele Fagarasului si nu DN1. Intre strada si munte se intindea o fasie dreapta de campie din care muchiile se ridicau brusc si toate acestea te faceau sa te simti aproape de munte si sa mai atenueze din nerabdare. Era putin soare, dar suficient cat sa vezi crestele desfacandu-se in fasii paralele, una cate una pe masura ce inaintam, strada pustie si cam neumblata era ca un bonus  sau ca o evadare dupa aglomeratia lasata in urma, iar Jimny se descurca de minune prin zapada abia data la o parte de pluguri. Cateodata drumurile pot avea o insemnatate mai mare decat locurile din care pleci si in care vrei sa ajungi.

Fereastra Mare a Sambetei – ca un miraj. In valea de sub ea ne astepta cabana si intalnirea carpatistilor,

Am ajuns in Sambata de Sus, apoi la Manastirea Brancoveanu si cum mai puteam inainta cu masina am urcat pana  la pastravarie unde l-am si parcat pe Jimny si-am pornit la pas spre cabana pe TR. Traseul este lejer, de doua ore si jumatate vara (pe care noi le-am mers si iarna cu tot cu pauze de pozat),  urmand in prima parte un fost drum forestier pe malurile involburatei  Sambata, trecandu-i de-o parte si de alta pe podetele recent amenajate, iar in a doua parte poteca ce n-ar fi pus probleme daca n-ar fi fost pavata cu gheata din cand in cand. Imi placea cum suna: intr-o zi de sambata, pe valea Sambetei, spre Cabana Sambata.

Peisajul era simplu si infricosator totodata: viiturile dislocasera bucati mari de stanca pe care le rostogolise dupa bunul plac, busteni erau cand stivuiti  cu maiestrie umana in gramezi ordonate, cand aruncati ici-colo de parca ar fi fost bete de chibrit, zbaterile raului printre sloiurile mari de gheata facea intreaga vale sa vibreze de-atata vuiet si vaiet, siroaiele inghetasera coborand versantii formand topogane uriase printre copaci, iar dinspre bucatile mari de stanca iti atrageau atentia turturi mari stralucind in soare.

apele Sambetei, reci si nelinistite,

printre sloiuri de gheata, apa curge, pietrele raman… dar numai pana la prima viitura,

poteca fusese batuta intens de cei mai harnici dintre carpatisti,

la marginea padurii, copaci fara padure,

Si cum urcam noi facand planuri si discutand despre una-alta mai ales ca in curand ieseam din padure si se mai anuntau vreo 20 de minute pana la cabana am simtit ca vanticelul care sufla e mai mult decat briza Sambetei. Cu fiecare pas ceva se schimba si nu neaparat in bine. Am inchis fermoare, am strans sireturi, ne-am pus cagulele, glugile, manusile si inaintarea a devenit din ce in ce mai greoaie. Pasii celor dinaintea noastra disparusera deja acoperiti de zapada viscolita, nisoarea marunta si inghetata te plesnea obraznic peste fata, peticele de stanca maturata alternau cu cele in care te-afundai adanc in zapada si nici ca puteai privi inspre creasta, dar sa mai si zaresti ceva

Am ajuns la cabana si in sala de mese ne-am regasit o parte din prieteni. Vantul suiera pe la ferestre, soba incerca sa ne incalzeasca pe toti si de-aici incolo voia buna, cantarile si povestile aveau sa ne tina cu adevarat de cald. Acum era bine, dar noaptea precedenta se lasase cu vreo zero grade in camera sau chiar mai putin, insa cei patiti aveau sa recupereze sufleteste si sa nu regrete ca si-au purtat sambetele pe Valea Sambetei. Cabana e ca si cea de la Barcaciu, pe stilul vechi, cu facilitati putine si simple, dar care-i dau tocmai farmecul de care se bucura. Putinul face intr-un loc ca acesta, foarte mult.

Eu imi dorisem sa urc in Fereastra si nu am fost singura, dovada ca cei mai harnici veniti cu o zi in urma, s-au trezit de dimineata si-au pornit la drum, dar s-au vazut nevoiti sa se intoarca nu atat din pricina vremii, cat a placilor de zapada care de-abia asteptau un impuls ca sa plece la vale. Auzind si proaspetele lor patanii si pe fondul unei ninsori viscolite pusa pe treaba am acceptat ideea ca cei 1400 de metri ai cabanei e altitudinea maxima permisa de data aceasta.

Spre seara au inceput sa se adune carpatistii si sala s-a umplut pana la ultimul locsor. N-a fost o intalnire-seminar sau ceva de genul asta, s-a cantat la chitara, s-a cantat in versuri muntele, s-au revazut oameni si s-au schimbat impresii, insa dupa parerea si simtirea mea, a fost un moment pe care nu trebuie sa-l supui nici rutinei si nici uitarii.

Iesind afara, am privit cum in noaptea viscolita si rece o cabana lumina prin geamurile ei firave fiind mai mult decat un simplu Adapost si care adunase inauntru inimi iubitoare de munte si frumos – toate laolalta. In acel moment am stiut ca pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte.

A doua zi ne-am trezit, am privit spre creasta, dar Fereastra ne era in continuare inchisa si numai drumul spre casa deschis. Am lasat in urma cabana, am urmat drumul Sambetei si chiar daca am tras de timp cat am putut, a venit si momentul cand a trebuit sa ne luam ramas bun de la munte. Era a nu stiu cata oara cand Fagarasul ma primea, dar imi refuza pana la capat visele ca un doctor exigent desertul unui diabetic. Nu mai zic nimic, o stii el ce-o sti, ca nici el nu pleaca de-acolo si nici eu nu ma las, iar povestea cu mutatul muntilor din loc n-o voi! muntele-i munte cat ii lumea si pamantul, iar rabdarea si visele fac parte din specialitatea lui.

Cabana Valea Sambetei – duminica de dimineata – unul cate unul carpatistii pleacau spre casa,

de la cabana nu se zarea nimic spre inaltimi, doar Salvamontul si contururi firave prin ceata. Acolo sus ar fi trebuit sa se vada… Fereastra.

Drumul spre casa putea fi scurt, dar n-a fost. Nu ne-am grabit. Desi pustietatea, ceata, ploaia sau drumurile inzapezite ne-au stat uneori in cale, ochii nostri au stiut sa se bucure de locuri si oameni, de calatoria in sine, caci nimic nu mi se pare mai cu  pacat pe lumea aceasta decat sa crezi ca toate ti se cuvin sau ca frumusetea la indemana e gratuita si sortita monotoniei.

Poiana Marului – o zona mai mult decat pitoreasca,

point of view I,

Moeciu,

un drum greu la intoarcere, dar care mi-a placut tare mult,

serpentinele se pierdeau sau rasareau brusc din ceata,

point of view II,

Eu nu-mi doresc sa vad gradini suspendate printre cascade cu ape verzi scaldate in curcubee, caci nu caut inca Raiul. Ne gaseste si se revarsa el singur peste noi, cand si unde nu ne asteptam, chiar si in zilele cand pe strada grabiti alergam dintr-o grija in alta, iar stropii reci de ploaie ce ne-ating parul, chipul sunt mesagerii tacuti ai lucrurilor cu adevarat importante din viata noastra.

________________________________________

De luat in seama,

albumul foto

un filmulet de suflet

RT-ul lui Andrei

RT-ul Kyei

________________________________________

Intalnirile mele cu Fagarasul sunt memorabile. Unele pentru ca trebuiau sa existe si n-au existat… si altele pentru ca au avut loc, dar muntele si-a trimis la intalnire cand fata lui rece si creasta invaluita in ceata, cand viscolul… Cateodata am senzatia ca in ziua in care voi cuceri muntele asta, ma va lua la el pentru totdeauna, dar pana atunci sa povestesc ultima intalnire (si sa visez la urmatoarea) ca nu e de neglijat sansa de-a plictisi oamenii inca 50 de ani de-acum incolo.

O sa fie un jurnal scurt, cu poze putine, dar cu impresii una si una.

Pe 30 decembrie, seara, inca 2009, am plecat spre Cabana Negoiu ca sa-mi petrec primul revelion departe de casa, adica nu la mama sau la rude, nu in camera de camin, nu in chirie.

Exista locuri prin care doar treci, dar din care nu mai pleci… cu mintea. Unul dintre ele e Poiana Marului. Mi-as stramba cu drag gatul oricand, uitandu-ma dupa casele cocotate pe varfurile dealurilor intre care e mai usor sa fixezi o tiroliana pentru posta decat sa cobori si sa urci o jumatate de zi.

Nu stiam nimic despre satul Mandra – acum stiu si n-o sa uit multa vreme ciorba de fasole cu ceapa rosie strivita pe carpator si presarata cu sare, dar mai ales ospitalitatea mamei lui Em’. N-am uitat nici de cartofii umpluti cu branza si bine rumeniti, abia scosi din cuptor . Si nici tuica.

Din Porumbacu de Sus in sus e cale lunga, de forestier, dar 15 oameni cu rucsaci cu tot se pot stivui cu brio intr-o masina. Doar pioletii s-au plans de… inghesuiala. Am facut o mica greseala – sa-mi sterg geamul aburit din dreapta cu manusa: rotile se invarteau din greu pe marginea… haului.

Urcusul la frontala a fost cumsecade, mai ales ca numarul serpentinelor crestea pe masura ce oficial – se imputinau. Am mai zabovit un pic la povesti si facut focul pana sa adormim si sa ne trezim pe 31 dis-de-dimineata. Sa fi fost vreo… douasprezece jumatate, unu.

De la fereastra cabanei peisajul facea toate paralele: cele date, cele inca nedate si mai ales, cele nepretuite. Piscul  Serbotei in dreapta, Muchia Tunsului  in stanga, brazii in prim-plan… iar cararea amenajata ce se pierdea in padure iti spunea simplu: calca-ma!

vedere de la cabana; linia aceea alba e Oltul, nicidecum vreo… autostrada

N-am calcat-o pe aceea, ci am coborat ca oamenii odihniti, frumos pe potecuta, pana la Cascada Serbota unde fiecare a facut ce-a putut. Era cald, zapada se topise repejor si daca in noaptea trecuta o simtisem la urcus, acum totul era ca-n palma… padurii. Un indicator anunta la un moment dat 15 minute pana la cascada si un detinator de marker adaugase marinimos: lejer. Cascada era vie si frumoasa, neinghetata si zgomotoasa ca mai toate cele din neamul ei, loc numai bun de bulgareala si poze.

De la cascada inapoi la cabana si s-a facut seara. Eu am dat in mintile unui pici abandonat – din fericire pentru el, de atentia maica-sii (am cunoscut-o mai tarziu si imi venea si mie sa ma ascund ca iedul de lupul cel rau) si m-am jucat un pic cu zapada cum chiar nu mai facusem de multa vreme, adica m-am lasat sa fiu copil pana in ultima celula.

Cabana Negoiu

joaca,

Nu prea le am eu cu petrecerile, dar m-am simtit tare bine in noaptea de revelion alaturi de oameni pe care atunci i-am cunoscut – cu cateva exceptii, fara tv si fara boxe performante sau alte chestii pe care eu oricum nu le-as fi pus pe lista, dovada fiind faptul ca mi-am baut toata sampania si n-am adormit imediat dupa( o mare realizare in istoria revelioanelor mele). La un moment dat dupa ce am enumerat in minte cam multe tipuri de alcool cel putin gustate si simtind o sete si o nevoie de-a stinge setea, dar nu cu apa, am hotarat sa merg la somn si sa-mi inchei onorabil primele ore din 2010.

Ultimul gand inainte de somn a fost la traseul de pe 1 ianuarie, un Negoiu poate sau macar pana pe creasta. Focul n-a vrut sa ramana aprins de nici un fel, soba fiind infundata bine din moment ce vantul suiera zdravan pe la fereastra si prin hornuri, iar flacarile ce se stingeau incet si sigur habar n-aveau de asta.

Ne-am trezit devreme. Viscolul de-afara a avut grija sa scrie opere si operete si sa ni le vajaie pe la urechi si indiferent de parerea spectatorilor a tinut-o in aceeasi gama pana s-a luminat bine de ziua. Ne-am sfatuit ce ne-am sfatuit si cativa, vreo cinci, am hotarat sa facem totusi cativa pasi intr-o directie, oricare. Si-am plecat pe traseul ce urca spre Piatra Pranzului si de-acolo spre creasta. Afara vantul batea… zicea un cantec.

Prima parte a traseului e mai mult decat amenajata, dar pentru ca e printre putinele astfel de zone de la noi nu ti se pare ca e “deja prea mult”. E o portiune frumoasa si accesibila si cu putina atentie la capatul ei ai parte de o priveliste superba. Singura conditie e sa ai vizibilitate. La partea asta am dus-o mai greu cu viscolul ca nu s-a lasat cu una cu doua. Am inchis bine geaca, mi-am pus cagula, m-am blindat bine si atata timp cat ma tineam pe picioare nu m-am simtit deloc descurajata. Micutza insa a stat cuminte la locul ei si a facut poze cu portia de data asta.

De la Piatra Pranzului am inceput sa urcam spre creasta si dupa primul valcel am scos coltarii de la naftalina. Inaintarea s-a facut greu – cand zapada numai buna de sapat urme, cand strat subtire de zapada inghetata in care abia lasam urme, iar inclinarea pantei  si vantul te faceau sa te tii bine de cel mai bun prieten, pioletul. Era prima data cand purtam coltarii si e o chestie misto, trebuie sa recunosc! Cum timpul nu sta in loc si noaptea vine repede, am hotarat sa ne intoarcem.

spre Piatra Pranzului

Piatra Pranzului

prin viscol,

coltari

Viscolul s-a calmat brusc si cum ceata isi facuse treaba cu brio pana atunci s-a ridicat si ne-a lasat sa vedem si noi cate ceva: Custura si Strunga Ciobanului, Saua Cleopatrei, Varful Serbota, muchia Serbotei integral, putin spre varfurile Scara sau Ciortea sau Garbova, dar n-as putea spune sigur care si cum…

cand cerurile se deschid,

Muchia Serbotei si Varful Serbota,

Strunga Ciobanului(primul “V” mai adanc din stanga) si Custura Ciobanului,

Radu a continuat de unul singur traseul pana pe creasta  de unde a facut niste poze traznet cu apusul, noi am coborat si cum eu sunt un novice in ale utilizarii echipamentului de iarna, ne-am oprit sa facem cateva exercitii.

Cu alte cuvinte, am exersat tehnica opririi in piolet, foarte necesara iarna pe astfel de trasee, unde in caz de alunecare trebuie sa incerci sa te opresti inainte de-a te opri muntele. Zis si facut, mi s-a aratat ce si cum… mai greu a fost sa alunec – pentru asta am avut nevoie sa mi se faca partie desi terenul avea inclinare, zapada era numai buna, pesemne eu nu prea functionez ca sanie. Alunecam pe spate, prindeam ceva viteza si ma intorceam pe burta cu pioletul pregatit pentru franare. N-a fost chiar asa simplu, am mai urcat panta de cateva ori pana mi-a iesit cat de cat si am ramas cu o singura idee in cap: mai am de studiat. Intr-un caz nefericit pun pariu ca n-as avea probleme cu alunecarea si ca nu m-ar astepta nicidecum o partie lina ci presarata cu pietre, iar la capat o posibila lansare in gol cu aterizare ratata.

Si sa nu uit desigur, multumesc pentru rabdare si lectie: Em’, Mike si Andrei

cu pioletul dupa alunecare… cred ca ma gandeam la ceva… cel mai probabil la reluare,

Dupa ce mi-am data coltarii jos am simtit diferenta. Si ce diferenta! Or fi ei grei si-or incerca sa rupa tot ce prind, dar abia astept sa am ocazia sa mi-i pun iar.

Intoarcerea am facut-o la frontala si a urmat inca o seara placuta la cabana. Nici nu ne-am mai obosit sa deranjam soba cu facutul focului pentru ca era cald, neobisnuit de bine si de cald. Si asa fuse si se duse prima zi a anului. Nu mai e nevoie sa va zic ca ultimul gand a fost traseul de pe 2 ianuarie si ca am adormit privind muchia Serbotei pe fereastra, scaldata in lumina lunii si pe care voiam negresit, sa o urcam incetisor dis-de-dimineata.

2 ianuarie a inceput superb. Abia cat s-a luminat si afara ningea ca in povesti, zapada se asezate de vreo zece centimetri si in sfarsit aveam parte de zapada proaspata si de sentimentul ca in sfarsit vine iarna aia adevarata! Dupa putin timp insa ne-am dat seama ca mai departe de primii braduti de langa cabana nu se putea distinge nimic: ninsoare abundenta amestecata cu ceata. Unde sa pleci asa?

dimineata de poveste,

Cativa au plecat pe traseu, altii au mai ramas asteptand. Dupa doua ore situatia era aceeasi. Ramasese varianta bulgarelii pentru unii si a coborarii in Porumbacu pentru altii. Cat as fi vrut sa urc! Am ales sa cobor. Inca accept greu ideea de a ma uita la munte fara sa-l pot urca. Am facut asta atatia ani incat mai am nevoie de ceva timp si disciplina ca sa ma pot uita la munte si sa spun: e si maine o zi, azi ne uitam doar!

Coborarea se anunta conform indicatorului: 1 ora(traseu) si 22 km de forestier. Mda, nimic mai simplu. Cum vremea a fost o enumerare de fenomene pe tot parcursul vizitei in Fagara, ninsoarea s-a transformat treptat in ploicica, asa ca iarna de sus a devenit in scurt timp doar o amintire. Nu zic ca a fost chiar asa urat, caci siroaie de apa curgeau de peste tot formand tot felul de cascade mici si mijlocii, noroiul de pe poteca producea destula adrenalina la alunecare, iar Raul Mare se involburase pe masura si insotea zgomotos drumul.

“in vaduri ape repezi curg”…

Am luat-o haiduceste la pas pe forestier si eram pregatiti sufleteste pentru toti cei 22 de km, doar ca am reusit sa fentam soarta si sa scurtam partea cea mai importanta din drum, de final, cand oboseala ne-ar fi ajuns inevitabil si nici peisajul nu ne-ar fi ajutat prea mult: sat si… caini.

Impresii? Cred ca am scris destul. Albumul foto, pe-aici

Inainte ca ochiul meu sa cuprinda extaziat incremenirea iernii si linistea zapezii, inaintea primei mele intalniri albe cu el, mai am o datorie intarziata muntelui. Fagarasului.

Nu voi folosi termenul de reportaj fotografic, desi asa a fost gandit initial, ci de poveste fotografica. Una inceputa inaintea mea, surprinsa mai mult dincolo de obiectiv si continuata, sper, de gandurile voastre.

Ar fi trebuit sa va arat doar,

dar e mai mult decat atat. Un trunchi de copac nu e un copac mort.

Un suflet amputat nu e un suflet mort.

Dincolo de aparente…

aceleasi cercuri.

Prapastiile sunt la fel de adanci. Caderile nu.

Copacii nu pot vorbi uneori,

dar padurea le sopteste intotdeauna gandurile.

Cand ti se ia in mai multe randuri totul, ramai de fiecare data tu.
Din ce in mai imputinat, din ce in ce mai pur.

Soarele apune zilnic, dar e doar o chestiune de perspectiva.

Cele mai asteptate mangaieri sunt cele care au trecut.

N-a mai spus nimic. Privea in gol. Traia in gol. Astepta. Gol.

Eu nu vad doar un copac. Eu vad un univers.

Detalii, amanunte, puncte – acestea nu sunt vise!
Sunt trezirile condamnate din clipa in clipa ale nelinistii.

Copacii se lasa uneori acoperiti si adorm.
Desi nu se mai trezesc niciodata, ei nu mor. Nu mai mor.

Moartea inseamna sa fii smuls. Si asta se intampla o singura data.

~~~~~~~~~~~~~~~

In Ultimul Hotar: Fagaras am vorbit despre raceala si indiferenta acestui munte in tonuri mai mult decat neprietenoase…

“Fagarasul mi s-a infatisat sumbru si rece. Cu adevarat de piatra. Muntele asta nu zambeste nici macar amar. Are buzele inclestate. Sa iubesti Fagarasul inseamna sa fii tu insuti piatra. Stiam asta, de aceea ne-am intalnit exact cand trebuia…”

si-am tot tinut-o asa… dar simtind asta din prima clipa am facut ceea ce stiu eu mai bine: l-am infruntat. Cu cat s-a tinut mai tare cu atat am incercat sa-l privesc mai bland. Cu cat m-a alungat cu atat i-am intrat in suflet… Eu stiu asta si el stie. Stim amandoi ca voi reveni.

La fel de intransigent si batran el, la fel de vioaie si toleranta eu.

Dar mai bine las imaginile sa vorbeasca…

Mi-am amintit zilele acestea citatul meu preferat din Tagore, cel care mi-a insotit o buna parte din adolescenta (citez din memorie si imi cer scuze pentru eventuale inadvertente):

“Mi-am pierdut stropul de roua”,

se plange floarea cerului din zori care si-a pierdut toate stelele.

OLDER Posts