In seara aceasta am fost la teatru. Sper sa nu ma obisnuiesc niciodata sa merg la teatru! Sa-mi ramana aceeasi emotie si sfiala! Sa ma simt intrand ca un slujitor intr-un castel al viselor, al mirajelor si iesind ca o regina!
Nu am foarte multe cuvinte pentru voi… dar va recomand cu multa caldura Regele Cerb si tot ce e legat de Teatrul Masca. Oamenii acestia sunt frumosi, tare frumosi!
Le multumesc pentru seara mea de duminica!
Pentru mine actorii si teatrul formeaza o camera a oglinzilor pe care o las sa ma inconjoare…
… iar dragostea, dragostea adevarata, ramane dincolo de toate metamorfozele noastre – autoimpuse sau nu.
Plecand de la niste versuri care isi croiesc drum tot mai des in prezent, desi trecutul nu-mi lasa amintiri clare la indemana, si cu aceste versuri incepand vreau sa va povestesc un crampei din viata unei Zile, pe care o voi numi simplu Ziua Intai:
Cand te duci seara la culcare,
Sa-ti pui o mana sub obraz
Sa te intrebi cu-ngrijorare: “Ce-am facut eu oare azi”?
si continui cu restul textului gasit pe net (chiar trebuia sa-l caut ca ma macina lipsa strofelor)
O zi trecută fără fapte
Care să-ţi fi rămas în minte,
În viaţa ta, e ca o noapte
Sau ca un basm fără cuvinte.
E ca şi cum n-ai fi trăit,
Şi ţi-ai pierdut o zi din viaţă,
Şi soarele s-ar fi oprit,
Căzut în somn de dimineaţă.
Cât timp tu n-ai făcut nimic,
Pămantul s-a-nvârtit o dată,
Şi doar nu-i atât de mic,
Şi-a dus în spate lumea toată.
Să-ţi fie aceste vorbe-ndemn
Al vieţii tale care vine,
Să laşi pe unde treci însemn
Că ai făcut şi tu un bine.
Si de esti vrednic cum aş vrea
Drept semn al timpului prezent,
Tu să ridici prin munca ta,
Şi gândul tău un monument.
(Demostene Botez, Indemn)
De ce am vrut sa pun aceasta poezie?… e de inteles. As vrea sa o fi citit si voi si sa nu sariti peste ea.
Ziua Intai a existat si a fost o Duminica a sufletului meu. Doar a lui.
M-am dus la cros desi mi-am pus o gramada de intrebari – varsta, pregatire, comoditate, spirit ludic, de toate.
Am fost printre invingatori: locul 5 la fete si locul 2 la categoria 17-28 de ani. Inconjurata de fete “de la club”.
Am tras tare, recunosc. Fara un motiv anume. Pur si simplu pentru ca eram acolo. N-a fost o proba de rezistenta ci una de viteza, 1330 m inseamna de fapt sa dai tot, sa dai mult, sa vrei. Pe ultimii 2-300m m-am gandit la toate cu o frecventa incredibila. La mine cum nu mai puteam si cum totusi alergam. La acea pancarta cu Finish ce se legana si se tot legana. Atunci am inteles ca nu picioarele alergau, nu trupul bulversat de efortul neobisnuit, ci sufletul meu alerga liber si dezlantuit. Deasupra mea.
E interesant cum ne incearca aceste experiente la extrem.
Am fost premiata, a fost interesant, mi-au dat diploma si un rucsac dragut. Un pusti – si el un invingator – primise o geanta si era foarte nemultumit – voia rucsac. M-am gandit ca poate-i trebuie pentru scoala si m-am oferit sa facem schimb. Nu ma interesa prea mult acest aspect. Si uite asa, am plecat cu geanta…
Prin Centrul Vechi mare sarbatoare, zilele Bucurestilor…
Mi-am cumparat un pandantiv confectionat de copiii cu sindrom Down.
Am ras cu cei mici de mi-au dat lacrimile la o reprezentare a Teatrului de Papusi – Fata babei si fata mosneagului. Apoi cei mici au fost invitati la un numar de magie si am ramas sa ma mir alaturi de ei.
Am strabatut agale stradutele centrului vechi si pentru ca liturghia se terminase, am intrat sa-i multumesc Domnului pentru infinita lui rabdare si dragoste. Mai ales cu mine.
Am intrat intr-o librarie si mi-am cumparat Opera Magna si inca doua bijuterii, care au intrat perfect in geanta:
Am revenit pe stradute si am intrat in curtea interioara a unei bisericute unde eu am crezut si mai cred ca e Centrul Universului. E liniste si piatra, e locul perfect sa deschizi un volum pentru prima oara. Unde nu e risipa de parfumul proaspat al filelor.
Stradutele devenisera aglomerate, zgomotoase, trebuia sa te strecori printre mese si scaune puse in strada, printre oameni ce nu pareau sa aiba o directie anume, dar cladirile imi spuneau sa ma uit in sus, la ele. Mai, o sa ma credeti nebuna, dar mie-mi vorbesc zidurile, mai ales alea vechi. Nu stiu eu arhitectura, nici prea multe istorie, dar vad povestile insirandu-se pe zidurile alea. Centrul Vechi e un loc mai viu decat toata pleiada de personaje colorate ce-si scot la parada prezente de mucegai iminent sub esarfe parfumate.
M-am amestecat printre pasii celorlalti, am coborat la metrou tinandu-mi strans geanta de umar, tinandu-mi strans cartile si-mi venea sa plang de fericire. Am si plans cu ochii zambind totodata.
Eu asa vreau sa-mi fie zilele de-acum inainte. Condamnati-ma ca indraznesc!
Caldura se strecoara pe sub perdea, soarele chicoteste intr-un ochi de sticla imprastiindu-se inauntru, linistea de afara e cu adevarat morbida, ii simt pe toti cum zac tolaniti care pe unde-au prins si doar scartiitul periodic al rotilor autobuzului oprindu-se in statie pare sa-mi aminteasca ca nu dorm, ca sunt aici treaza, dialogand cu personajul principal al unui fotoliu gol sau patrulandu-mi papucii pe doua sensuri prin hol…
Ascult… ce v-am pus si voua… si face cat restul cuvintelor…
Mi-as dori tare mult sa ma fi trezit pe malul marii in dimineata aceasta
sau pe un vapor in larg
sau doar in plescaitul usor al valurilor cand marea se piteste in neclintire
Marea Egee in apropiere de Skiathos,
P.S. Ganduri dupa alergarea de dimineata…. Ma gandeam sa va intreb… voi unde ati fi vrut sa va treziti??! Si uite… c-am si intrebat :”>
Prolog: duminica dupa-amiaza, intr-o camera insorita. Personajul se ridica si scrie:
Am adormit ghemuita pe covorul tare, imbratisand muchia rotunjita a patului, cu castile pe urechi, neascultand nimic. M-am trezit cu soarele amiezii peste mine, cu piciorul drept arzand, cu bratul transpirat si lipit de un obraz chinuit si imprimat cu modelul in dungi al cuverturii rosii.
Am adormit band din cafeaua amara strangand intre palme ceasca de parca lipsa frigului ar fi fost inlocuita cu cea a afectiunii, aceea de care femeile se plang nu pentru ca n-o primesc ci pentru ca nu stiu s-o ceara. Poate e doar un obicei. Unul prost. Rasfoiam Dilemateca si acum, cand m-am trezit, le regasesc in aproape aceeasi ordine: ceasca rosie, cafeaua aproape uscata peste revista inca deschisa, mainile mele pe jumatate amortite.
Am adormit si-am visat, mereu visez, poate din dorinta de a-mi completa realitatea sau pentru ca visele-mi permit orice, inclusiv culori. Nu-mi amintesc ce-am visat dinainte sa fi privit cu ura spre usa deschisa larg balconului, orasului, soarelui. Nu-mi amintesc, dar am gustul amar al infrangerii, al esecului, al nemultumirii ca scuza universala. Ma domina gustul asta devenit senzatie, senzatia devenita perceptie, si m-as razboi cu propria minte, dar ce sens are cand stiu ca ma va invinge una-doua: pleosc! pleosc! Mereu o face, deseori in favoarea mea. Mda, thanks.
Acum stau si ascult. Pasi prin casa? Nu-s. Pasi pe strada? Nu-s. Pasi din tavan? Nu-s. Castile imi strang ingrozitor urechile, ma gandesc sa le scot, dar mana ar trebui sa faca un gest greoi de ridicare si nu vrea. Una dintre maini cedeaza, si le trage in jos cu tot cu cercelul din urechea dreapta. Aud in mine sunetul ala al durerii bruste si ascutite, dar sunetul din camera – nu-i. Cum de e atata liniste? Si atata soare, atata soare, nebun de soare incapatanat, cine are nevoie de tine? Piei!
Eu ziceam ca zilele au nume. Poate ca pana la urma sunt toate la fel, ca dungile covorului imprimate pe piciorul meu. Echidistante, efemere.
Sa ma ridic? Sa ma mai obosesc acum cand sunt deja infranta? Cum sa imi adun singura restul cadaveric de pe campul de batalie? Atatea ganduri si toate coapte iluzoriu si timpuriu aici sub soarele asta! Ca niste fructe dezhidratate prinse indaratnic de ram, suportand lipsa dreptului la gravitatie. Piei, iti zic, piei!
Nu, n-o s-o faca! Trebuie sa ma ridic, fara sa prind vreo mana intinsa, fara sa ma sprijin pe visul neamintit, fara sa ma rascoleasca amaraciunea cofeinii. Uite ca trebuie sa te misti, tu – mort viu, bleg, transpirat, ghemuit. Trebuie sa te indrepti asa cum ai adus ceasca la verticala. Sa te usuci precum filele acestea, in sfarsit, colorate. Nu e nimic metafizic in asta! Esti doar tu intr-o lume mica. Infierbantata, arsa, uscata, secatuita, ridata. Nu mai sta nemiscata, fa ceva! Ridica-te si umbla! Tu tie insuti, piei!
Epilog: Aceasta a fost doar o insiruire alegorica.
Cafeaua e intreaga, mai am cateva guri de sorbit. Ceasca e intr-adevar rosie. Stau pe covor, sprijinita de pat ca sa-mi oblig astfel coloana la o pozitie corecta. Dilemateca e intreaga sau nu chiar, am mai subliniat cate ceva cu pixul. Invatam si m-am oprit ca sa scriu putin. Din senin, fara un motiv anume. Castile sunt pe urechi. Ascult ceva. O sa va pun si voua, evident. Soarele imi place, imi lumineaza incredibil camera si invie totul.
Imi place caldura, ma gandesc la viata lui Einstein al carei inceput nu prevedea geniul si al carei sfarsit nu se limiteaza la masa creierului si mai ales la faptul ca nu poti decide daca doua evenimente au loc in acelasi timp… Dar uite ca primesc un citat (multumesc Nico) care devine titlu si aflu ca e dintr-o carte, intamplator una dupa care s-a facut un film si a carui muzica o ascult chiar acum…
Aceasta a fost o parabola, o pilda. Si un obraz pe care il intorc zambind spre voi, imprimat ironic de dungi rosii, rosii… efemere si desigur, echidistante
Am descoperit ca timpul trece oricum. Acest ORICUM e sentinta pe care viata mi-o da razand cinic. Imi aminteste ca m-am deplasat din punctul A intr-un punct B si ca de-alungul traiectoriei mi-am pierdut din arme si din incredere. In schimb am primit dreptul de a-mi trai propria viata. Si nu… oricum!
Imi place Soarele. Stie sa invadeze fiecare colt si sa-mi arate toate imperfectiunile suprafetelor pe care le descopera. In sfarsit lucrurile capata adevarata lor fata: patata, pistruiata, imperfecta. La atingere ar trebui sa simti striatii, dar ochii s-au invatat sa ne pacaleasca degetele. Nu e singurul simt care ne orbeste.
Tot el Soarele e cel care-l creste pe Benji. Vad in fiecare zi frunzulite vii si imi amintesc ca si eu si copacelul meu suntem in crestere. Nu stiu cand vom atinge tavanul, dar amandoi avem nevoie de apa si lumina. Si din cand de-o fereastra deschisa ca sa respiram aerul Universului, sa ne integram cu el, in el…
Dupa toate acestea nu-mi ramane decat sa simt fericirea invadandu-ma! De ce naiba vorbesc despre fericire cand ea nu vorbeste cu mine?
Pentru ca am ramas amandoua ca doua siluete subtiri de fantoma.
Eu inspre ea, ea intoarsa-nspre perete.
Soarele ne alatura umbrele pe acelasi zid.
Pana la apus.
Pentru final va las cu Ada Milea – Survive (album No mom’s land)…
P.S. Si desi n-am stare… va recomand Greierele si Furnica
Si uite… c-am si intrebat :”>
