versuri: Mihai Eminescu
muzica: Pro Musica
Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.Și daca norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare
Cu cât ți-s dragi mai mulți oameni, cu atât mai multe doruri ai.
Cu unii ți-e drag să vorbești, cu alții să râzi, să te privești, să bei, să colinzi munții, să împarți mâncarea. În lipsa oamenilor dragi toate aceste lucruri iți par fără conținut, le faci, dar nu le simți, le faci monoton și banal așa cum evoluția societății te modelează pe calapodul rutinei.
Cu cât ai mai mulți oameni dragi în viața ta cu atât împarți mai mult.
Lumea în care trăim ar vrea să fim cât mai egoiști, să umblăm în bule care să ne țină departe de contactul real cu ceilalți. De-aceea e mai ușor să fim cine vrem să fim în spatele unui monitor decât privindu-ne în ochi. Nu e de condamnat, fiecare dintre noi caută o cale de contact. Însingurarea nu e nativă, dar poate fi, cu ajutor extern, dobândită.
***
De ce-am scris aceste lucruri duminica? Puteam opta pentru ceva vesel că doar e week-end și e ziua odihnei. Păi tocmai de aceea. E ziua în care lenevim trupul și mintea și ne hrănim sufletul.
Când ar trebui să ne luăm de mână cu cel drag și să pornim la plimbare sau pur și simplu să bem o cafea la o vorbă netulburată de vreo grabă sau de zgomotul de fond al televizorului.
Când ne putem juca în voie cu cei mici fără să ne simțim presați de ora lor de culcare sau de treburile pe care ar trebui să le facem.
Când ne putem întâlni cu prietenii și povesti atât de multe încât ne-ar trebui rezerve pentru cât de multă bucurie primim.
***
Și gata, ați prins ideea, nu mai stați pe net, netul e pentru cei ca mine care au nevoie să-și păcălească timpul și să nu se lase măcinați de doruri. Și am atâtea doruri încât mă simt un om măcinat, dar fericit.
____________________________
cifrele din titlu au legătură cu povestea unui AMR în derulare
In seara aceasta am fost la teatru. Sper sa nu ma obisnuiesc niciodata sa merg la teatru! Sa-mi ramana aceeasi emotie si sfiala! Sa ma simt intrand ca un slujitor intr-un castel al viselor, al mirajelor si iesind ca o regina! Nu am foarte multe cuvinte pentru voi… dar va recomand cu multa caldura Regele [...] ...
Plecand de la niste versuri care isi croiesc drum tot mai des in prezent, desi trecutul nu-mi lasa amintiri clare la indemana, si cu aceste versuri incepand vreau sa va povestesc un crampei din viata unei Zile, pe care o voi numi simplu Ziua Intai:
Cand te duci seara la culcare,
Sa-ti pui o mana sub obraz
Sa te intrebi cu-ngrijorare:
“Ce-am facut eu oare azi”?
si continui cu restul textului gasit pe net (chiar trebuia sa-l caut ca ma macina lipsa strofelor)
O zi trecută fără fapte
Care să-ţi fi rămas în minte,
În viaţa ta, e ca o noapte
Sau ca un basm fără cuvinte.E ca şi cum n-ai fi trăit,
Şi ţi-ai pierdut o zi din viaţă,
Şi soarele s-ar fi oprit,
Căzut în somn de dimineaţă.Cât timp tu n-ai făcut nimic,
Pămantul s-a-nvârtit o dată,
Şi doar nu-i atât de mic,
Şi-a dus în spate lumea toată.Să-ţi fie aceste vorbe-ndemn
Al vieţii tale care vine,
Să laşi pe unde treci însemn
Că ai făcut şi tu un bine.Si de esti vrednic cum aş vrea
Drept semn al timpului prezent,
Tu să ridici prin munca ta,
Şi gândul tău un monument.
(Demostene Botez, Indemn)
De ce am vrut sa pun aceasta poezie?… e de inteles. As vrea sa o fi citit si voi si sa nu sariti peste ea.
Ziua Intai a existat si a fost o Duminica a sufletului meu. Doar a lui.
M-am dus la cros desi mi-am pus o gramada de intrebari – varsta, pregatire, comoditate, spirit ludic, de toate.
Am fost printre invingatori: locul 5 la fete si locul 2 la categoria 17-28 de ani. Inconjurata de fete “de la club”.
Am tras tare, recunosc. Fara un motiv anume. Pur si simplu pentru ca eram acolo. N-a fost o proba de rezistenta ci una de viteza, 1330 m inseamna de fapt sa dai tot, sa dai mult, sa vrei. Pe ultimii 2-300m m-am gandit la toate cu o frecventa incredibila. La mine cum nu mai puteam si cum totusi alergam. La acea pancarta cu Finish ce se legana si se tot legana. Atunci am inteles ca nu picioarele alergau, nu trupul bulversat de efortul neobisnuit, ci sufletul meu alerga liber si dezlantuit. Deasupra mea.
E interesant cum ne incearca aceste experiente la extrem.
Am fost premiata, a fost interesant, mi-au dat diploma si un rucsac dragut. Un pusti – si el un invingator – primise o geanta si era foarte nemultumit – voia rucsac. M-am gandit ca poate-i trebuie pentru scoala si m-am oferit sa facem schimb. Nu ma interesa prea mult acest aspect. Si uite asa, am plecat cu geanta…
Prin Centrul Vechi mare sarbatoare, zilele Bucurestilor…
Mi-am cumparat un pandantiv confectionat de copiii cu sindrom Down.
Am ras cu cei mici de mi-au dat lacrimile la o reprezentare a Teatrului de Papusi – Fata babei si fata mosneagului. Apoi cei mici au fost invitati la un numar de magie si am ramas sa ma mir alaturi de ei.
Am strabatut agale stradutele centrului vechi si pentru ca liturghia se terminase, am intrat sa-i multumesc Domnului pentru infinita lui rabdare si dragoste. Mai ales cu mine.
Am intrat intr-o librarie si mi-am cumparat Opera Magna si inca doua bijuterii, care au intrat perfect in geanta:
Am revenit pe stradute si am intrat in curtea interioara a unei bisericute unde eu am crezut si mai cred ca e Centrul Universului. E liniste si piatra, e locul perfect sa deschizi un volum pentru prima oara. Unde nu e risipa de parfumul proaspat al filelor.
Stradutele devenisera aglomerate, zgomotoase, trebuia sa te strecori printre mese si scaune puse in strada, printre oameni ce nu pareau sa aiba o directie anume, dar cladirile imi spuneau sa ma uit in sus, la ele. Mai, o sa ma credeti nebuna, dar mie-mi vorbesc zidurile, mai ales alea vechi. Nu stiu eu arhitectura, nici prea multe istorie, dar vad povestile insirandu-se pe zidurile alea. Centrul Vechi e un loc mai viu decat toata pleiada de personaje colorate ce-si scot la parada prezente de mucegai iminent sub esarfe parfumate.
M-am amestecat printre pasii celorlalti, am coborat la metrou tinandu-mi strans geanta de umar, tinandu-mi strans cartile si-mi venea sa plang de fericire. Am si plans cu ochii zambind totodata.
Eu asa vreau sa-mi fie zilele de-acum inainte. Condamnati-ma ca indraznesc!
Meet The Sun!
Dupa-amiezile nu mi s-au parut niciodata lungi.
Caldura se strecoara pe sub perdea, soarele chicoteste intr-un ochi de sticla imprastiindu-se inauntru, linistea de afara e cu adevarat morbida, ii simt pe toti cum zac tolaniti care pe unde-au prins si doar scartiitul periodic al rotilor autobuzului oprindu-se in statie pare sa-mi aminteasca ca nu dorm, ca sunt aici treaza, dialogand cu personajul principal al unui fotoliu gol sau patrulandu-mi papucii pe doua sensuri prin hol…
Ascult… ce v-am pus si voua… si face cat restul cuvintelor…