când toate macaralele împart acelaşi unghi cu cerul
nu mă mai întreb ce caut aici.
când dintr-un pumn de pământ îmi trag bucuria
nu îl mai întreb dacă-i roditor.
când ştiu că vei fi pe-acel peron
nu mă mai grăbesc -
n-ai venit doar ca să m-aştepţi.

când petalele s-au oprit din zbor
ştiu că e timpul braţelor
să se arcuiască a ploaie
şi din întuneric să-mi şopteşti
dormi!

Sunt clipe când, involuntar

ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop

golul din pahar.

Suflet nebun

ce vrei ocean într-un pahar

când îţi aşez oceanul împrejur?!!

Şi nu e linişte-n tăcere

când nerăspunsul ca un val

îmi saltă umerii a mal.

Şi tac.

Dau mâna prinsă şi din vise-o parte

merg însetată,

dar MERG tot mai departe!

Cu cât aud mai mult

cioburi sub tălpă

cu-atât mă adâncesc

în albia secată…

Am trei maini:

doua stangi,

doar o dreapta.

Cu primele doua crosetez

fire colorate.

Dreapta se odihneste inca

intr-o inclestare

surda

cu degetele tale.

Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.

Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.

Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.

Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.

A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea a ales sa ramana in alt loc. De una singura. A tacut si m-a lasat sa plec. M-as fi intors, dar nu te mai poti intoarce cand nu esti asteptat.

Mi-e gandul la ea. Imi vad palmele goale, degetele inutile.

Imi ramane doar amintirea unui drum comun, al crestei, al inaltului, al norilor. Pietrele nu au insa amintiri. Vom uita deopotriva, impreuna.

Ramane o intrebare… daca muntii nu se muta din loc de ce le simt chemarea?

Norii anunta furtuni. Neiscate din senin. Furtuni care sa spele pamantul si care sa indoaie copacii la pamant. Vant si apa dezlantuite impreuna. 
Care sa nu-mi grabeasca insa pasii catre adapost.
Care sa nu ma sperie cu tunetele puternice si nici cu fulgerele ce impart cerul in doua.

Visez o furtuna cum n-a mai fost. Ma visez in mijlocul ei netemandu-ma! Sa simt cum ploaia curge prin mine. Sa devin una cu ea! Talpile sa mi se adanceasca in noroi. Si pana Departe sa mai fie mult, inde-ajuns de mult!

Cateodata insa, norii nu anunta nimic. Doar trec si trec si tu te uiti dupa ei lung si te minunezi sau te crispezi, insa ei doar trec… Dorul tau de furtuni e ori copilaresc ori prea esti puternic de unul singur.

Sa scriu despre cum noptile se inchid ca niste carti vechi sub greutatea copertilor?

Sa scriu cum muzica deseneaza in mintea mea labirinturi pe care le inunda cu amare cuvinte?

Sa scriu cum dincolo de fereastra se-ntind toate posibilitatile, dar intind mana doar cat sa ridic putin perdeaua?

Sa scriu cum mana mea stanga duce dorul unei prinderi sincere si calde vrand sa ocroteasca?

Sa scriu despre cuvintele care imbraca omul, despre privirea care imbraca sufletul, despre simtirea care te inalta dincolo de strazile pietruite pe care pasii te poarta – unii singuri, altii nesiguri?

Sa scriu despre dor, viata si moarte, resemnare si vesnica asteptare?

Nu, ma voi privi doar fara sa aplic judecati, voi refuza sa aprind o tigara, ma voi acoperi si voi adormi. Maine e o noua zi. Eu imi daruiesc aceasta zi.

Imi daruiesc mie insumi toata caldura si grija pe care as vrea sa le dau. Si de data asta pot sa nu primesc nimic in schimb.