Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.
Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.
Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.
Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.
Cateodata avem doua maini stangi, alteori avem si toata indemanarea din lume in degetele noastre si nu stim ce sa facem cu ea.
Cateodata vorbele curg gramada si numai acelea care conteaza stau timide sa le vina randul, ba mai mult, cedeaza prioritatea in fata celor nerabdatoare sa prinda sunet si sa se risipeasca de-altfel inainte sa prinda contur de amintire.
Cateodata pasii dor pentru ca pamantul nu e frumos si limpede ca cerul.
Cateodata entuziasmul te face sa-ti cobori treptele cate doua-trei odata intr-un elan nebun ca mai apoi dezamagirea sa te faca sa le urci inapoi, una cate una…
“Sa ne plimbam prin padurea plouata, sa ne murdarim pana la genunchi de noroi, sa aratam ca doi purcelushi si sa radem ca doi zanateci, mai ales eu.”
… si aceasta devine una dintre cele mai memorabile fraze care mi s-au spus vreodata chit ca in gluma, doar in gluma si numai in gluma. Pentru ca asa as defini eu uneori Fericirea.
Zilele acestea dinspre viitor si inca nedisparute in trecut m-au imbatranit brusc. Fiecare celula din carnea mea a imbatranit si anii mi s-au imputinat. Am sarit cu un pas gigant prin timp lasand in urma doar niste bule uriase, nedefinibile. Dar acum sunt AICI, intr-un oarecare punct stationar, temporar desigur, dintr-o calatorie ce nu se mai anunta nesfarsita, avandu-ma pe mine ca singur punct de sprijin si ca sigur punct de perturbare.
Din coltul meu vad ca lumea se deschide pe mai multe directii si etaje, vad lucrurile care se leaga si care nu, vad ca e inutil deseori sa ma sincronizez cu aceasta lume haotica ce-si muta centrul de greutate aleator.
Simt ridurile ce-mi cresc sub chip mai adanci decat cele pe care zambetul le evidentiaza generos. Iar acest zambet e unul exterior care nu zambeste interiorului decat foarte rar si-atunci cerandu-i simbria. Din acest ne-zambet se naste incet, incet inclestarea.
Am descoperit cuvintele care se rostesc inauntru, care nu au nevoie de aer pentru a fi articulate, care se sting in zbuciumul tacit al stomacului si care nici nu vor sa se-auda vreodata. Am invatat sa tac, sa ma aud tacand, sa nu ma vreau vorbind.
Am lasat apasarea inimii sa creasca si sa devina una cu mine – un mare ghem, totul concentrat intr-un singur punct; restul e doar materie imprastiata, doar prelungiri si oase si carne sub coaja unui contur numit trup.
Am escaladat bordura si am mers asa zeci de metri pe coama ei, intr-un echilibru perfect, iar tocurile inalte n-au facut decat sa fie si mai multa siguranta in pasii mei si-am refuzat sa mai privesc in jos ci doar inainte. Intr-un echilibru perfect am mers pe inchipuita sarma, iar luminile ce ma orbeau erau de fapt morile de vant ale lui Quijote si prin urmare le-am infruntat…
Cand s-a facut intuneric am regasit culoarea interioara si m-am purtat firesc ca la mine acasa. Am urcat trepte nevazute al caror sfarsit l-am stiut fara sa numar, fara sa aproximez.
M-am invelit cu parfum de crini si m-am asezat intr-un alt colt, de aceasta data cu adevarat tacut. Cum nici umbrele n-au indraznit sa miste si nici secundarul nu si-a stricat cadenta, nelinistea s-a transformat in perna si mi-am spus soptit si cald: pune capul, dormi!
