- Unde se duc cuvintele care nu se duc?

- Nicaieri… iti raman, undeva, in piept.

Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.

Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.

Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.

Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.

Cand vreau sa le promit Rostirea… n-o pot rosti.

In asteptarea cuvintelor am conturat gandului lumina

si-am linistit nelamurirea inlantuind-o.

Apoi,

- Cauta, sadeste si cresti din tine !

- Dar sunt deja Aici, cu radacinile-adancite !

- Oglinzile nu mint. Cat ai sa mai astepti ??!

- Pana devin duminica-ntre dimineti.

Nu stiu sa tac in asa fel incat tacerea mea sa se si auda.

Stiu sa ma intristez cu entuziasm si stiu sa ma bucur din intristari.

Cand am de unde sa gasesc cuvintele potrivite, ma scuz ca nu mai e nevoie de ele.

Cand scriu un post pe care nu il public si-l las pentru mai tarziu, stiu ca va sfarsi sters (acesta e unul dintre ele).

Mi s-a reprosat ca ma inclin tristetii si am o singura replica: n-am negat niciodata asta.

Nimic nu e gratuit pe lumea aceasta, nici macar diferenta dintre secunde.

Sub plangerile penibile de mila se ascunde un optimism arogant.

Ma bucur de Liniste facand mult zgomot.

Imi ascund infrangerile prin diversiuni si zambet. Imi iese de fiecare data.

Cand invat un alfabet nou, nu ma astept sa invat si alte cuvinte.

Cand fac un ceai din mai mult de cinci ingrediente, iti servesc ceasca cu mainile amandoua.

“Ce bine ca ESTI” e un vers pentru care melodiile ar trebui sa se asculte coada-cap.

Soarele rasare si pentru cei care privesc spre Vest.

Fluturii nu dorm in noiembrie.

Mesteacanul a implinit un an, libertatea o viata de om.

Cateodata avem doua maini stangi, alteori avem si toata indemanarea din lume in degetele noastre si nu stim ce sa facem cu ea.

Cateodata vorbele curg gramada si numai acelea care conteaza stau timide sa le vina randul, ba mai mult, cedeaza prioritatea in fata celor nerabdatoare sa prinda sunet si sa se risipeasca de-altfel inainte sa prinda contur de amintire.

Cateodata pasii dor pentru ca pamantul nu e frumos si limpede ca cerul.

Cateodata entuziasmul te face sa-ti cobori treptele cate doua-trei odata intr-un elan nebun ca mai apoi dezamagirea sa te faca sa le urci inapoi, una cate una…

Cateodata vorbesc cu mine si-mi spun: de ce tu?

“Sa ne plimbam prin padurea plouata, sa ne murdarim pana la genunchi de noroi, sa aratam ca doi purcelushi si sa radem ca doi zanateci, mai ales eu.”

… si aceasta devine una dintre cele mai memorabile fraze care mi s-au spus vreodata chit ca in gluma, doar in gluma si numai in gluma. Pentru ca asa as defini eu uneori Fericirea.

p.s. Multumesc A. pentru melodie.

OLDER Posts