sunt o pasăre de noapte -
zbor ziua cu ochii închişi,
iar noaptea-mi amintesc văzduhul.

mă las cuprinsă-n iarba-naltă,
aud zăpezi îmbrăţişând tulpini,
semintele-adormind,
visând.

socotesc ce sunt -
un hotar înălţat
la momentul potrivit,
numărat unu, doi, trei – alb!

aproape ca m-aş transforma în negru
daca zborul nu m-ar picura
ca din pleoape grele de stâncă
în râul alb.

doar când în pumn ţin apa strâns
îmi curge printre degete
curcubeul…

Cea mai frumoasă culoare din lume

e poate cea a aerului vuind dimprejur

când aripile lui s-au deschis

şi gândul tău s-a-nnaripat

fără să ştii

prinzând contur.

Cea mai frumoasă culoare din lume

e un aer… vibrând??!

Te întrebi

prin ecouri prelungi

ninse blând peste vârfuri

din înalturi deschise

şi tot mai adanci.

____________________________

Inspiratie dupa  Born To Be Free.

Daca stau sa ma gandesc ca numarul 36 n-a fost diponibil decat pentru pantofii mov, iar hainele de la copii au prea multe culori pentru mine, atunci da, nimic nu e pe masura!

Intoarsa in camera prea mare, in patul nu destul de tare, pe fotoliul incomod, cu-o cafea amara in fata si cu o gripa ramasa in mine pentru totdeauna imprietenindu-se cu deja ancestralul Frig, gandesc: nimic pe masura mea, a gandului meu, a linistii mele!

Imi amintesc de tot ce las in urma si desprinderea rupe cu dintii din mine. Ma simt pustiita, seaca, umila. Ma simt bolnava si nu indeajuns de bolnava. Mi-as dori ca durerea asta de cap sa ma faca intr-adevar sa plesnesc, iar durerea din piept sa ma prabuseasca intr-adevar inauntru-mi! Nimic nu se intampla… chinul se taraste si el pe langa mine, ma priveste cu sila si cu dispret: nici tu nu esti pe masura mea!

Ieri.

Am simtit ore la rand o intensa apasare peste inima. M-am speriat putin in sensul ca am renuntat la o a doua cafea, la o a patra tigara. Ma gandeam ca in orice clipa as putea-o simti si mai intens de-atat si poate, pentru ultima data. Nu m-am ingrozit, nu m-am temut.  N-am simtit nimic intr-un fel. Nevoia de protectie mi-am justificat-o ca pe ceva firesc totusi, caci timpul teribilismelor mi-a trecut.

In timp ce simteam apasarea aceea, simteam cum de fapt toata sunt strivita sub CEVA. Poate e trecutul meu care refuza sa plece sau viitorul care refuza sa apara sau prezentul care imi suporta tacit indispozitiile, dar si excesele de entuziasm si optimism.

Nu m-am mai regasit intr-un colt singura, ci cu o mie de posibilitati la indemana. Cu un inel cu zeci de chei care mai de care mai colorate si nu mai trebuie decat sa gasesc usile potrivite. Poate ca e o forma timida de speranta sau inca o iluzie ce se va stinge in furtuna.

Azi.

Mi-am pus esarfa mov peste cateva tonuri de gri. Si bratara mov. Nu se asorteaza, nu se completeaza, nu e de bun gust, nu e trendy; e o pata de culoare pe care inca n-o accept, dar ma fortez s-o accept si s-o primesc in viata mea pentru ca ea ma vrea si eu nu si tocmai de aceea trebuie sa ma autosupun si sa ma autoinving.

Maine.

O sa incerc sa-mi colorez si gandurile.

Din amurguri si din petale

am invatat sa desenez rosul

cu degete murdare si simple

de neculoare si indrazneala.

Daca simt fericirea

atingandu-ma pe umar

jucandu-se si razand

de tresaririle mele

e pentru ca am atins

cu mainile amandoua

conturul ei de sfera

si nu s-a mai intamplat

nimic dupa.

Intre cuvinte am adaugat

pauze uneori

pe care nicio virgula

nu le-ar putea desparte

si niciun punct n-ar indrazni

sa adanceasca mai mult.

Numai tu rostindu-le

insoteai in ochii mei

drumurile in ocean.

OLDER Posts