Mesteacanul iti aminteste ca fiecare copac e Unul intre copaci – coaja lui alba il scoate din anonimat.
Pe om, ce il face Om?!? Din lut suntem cu totii.
***
Deasupra oricarui lac oricare salcie pletoasa ar arata la fel.
De ce privim mai degraba malurile decat cerul, radacinile decat ramurile??!
***
Gingasia unei flori trece dincolo de culoare, parfum, raritate, pret.
Nu exista diferente intre flori ci doar in felul cum sunt ele tinute in palma.
***
Nimic nu imi sugereaza mai bine ca un mugur povestea unui intreg Univers, tocmai de aceea primavara imi aminteste ca totul e un miracol.
***
Unii copaci sunt legati de mici pentru a creste drepti. Legatura este protejata ca sa nu lase urme.
Copacul drept va avea parte de mai mult soare, va fi cel apreciat, va umbri in jurul sau si va fi prea putin umbrit.
Copacul stramb se va lupta de unul singur, va cauta franturi de soare pentru ramurile-i firave si loc de-ntins radacini.
Copacul drept va fi sacrificat pentru a fi lucrat.
Copacul stramb va fi sacrificat pentru foc.
Vorbeam despre copaci… sau despre oameni??!
***
Pasarile nu se intreaba ce e libertatea. Valurile si cerul sunt gratiile coliviei lor.
Sunt sigura ca pasarile nu viseaza niciodata. Ele n-au nevoie de vise ca sa zboare…
***
Decorul nu schimba povestea, actorii sunt aceeasi. Spectatorul insa, ar trebui sa vada dincolo de culoare…
***
EPILOG. Si toate acestea le-am gasit in Orasul meu, in drumul meu, in palma mea, sub ochii mei, la bratul tau, sub pasii tai…
In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.
Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?
Peste tot… noduri. Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.
Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?
Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?
Nichita Stanescu, Semn 5
“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,
Inainte ca ochiul meu sa cuprinda extaziat incremenirea iernii si linistea zapezii, inaintea primei mele intalniri albe cu el, mai am o datorie intarziata muntelui. Fagarasului.
Nu voi folosi termenul de reportaj fotografic, desi asa a fost gandit initial, ci de poveste fotografica. Una inceputa inaintea mea, surprinsa mai mult dincolo de obiectiv si continuata, sper, de gandurile voastre.
Ar fi trebuit sa va arat doar,
dar e mai mult decat atat. Un trunchi de copac nu e un copac mort.
Un suflet amputat nu e un suflet mort.
Dincolo de aparente…
aceleasi cercuri.
Prapastiile sunt la fel de adanci. Caderile nu.
Copacii nu pot vorbi uneori,
dar padurea le sopteste intotdeauna gandurile.
Cand ti se ia in mai multe randuri totul, ramai de fiecare data tu.
Din ce in mai imputinat, din ce in ce mai pur.
Soarele apune zilnic, dar e doar o chestiune de perspectiva.
Cele mai asteptate mangaieri sunt cele care au trecut.
N-a mai spus nimic. Privea in gol. Traia in gol. Astepta. Gol.
Eu nu vad doar un copac. Eu vad un univers.
Detalii, amanunte, puncte – acestea nu sunt vise!
Sunt trezirile condamnate din clipa in clipa ale nelinistii.
Copacii se lasa uneori acoperiti si adorm.
Desi nu se mai trezesc niciodata, ei nu mor. Nu mai mor.
Moartea inseamna sa fii smuls. Si asta se intampla o singura data.
Cand au terminat de ridicat cladirea vad cum macarale invizibile inca mai lucreaza. Oare norii…
Ochii mei se impart intre doar doua ceruri ca impartasesc aceeasi nori, unul in plina zi, altul la apus. Rasaritul parca n-a existat. Azi si maine le traiesc deopotriva, maine e deja trait fara mine, azi e inevitabil de schimbat. Amaraciunea provine din lipsa sentimentului nasterii, originii, al locului regasit si recunoscut, dar nesincronizat. Cum sa-mi fiu propriul diametru? Cum sa-mi fiu eu insumi Fereastra?
Filmul are un sfarsit surd, plin de nemultumire. Se comenteaza. Mie imi pare in mod paradoxal, normal. Lucrurile nu se termina niciodata, nu se pune punct niciodata cu adevarat. E doar o iluzie. Oamenii au nevoie de iluzia unui nou inceput, de resemnarea unui sfarsit inevitabil. De tinerete fara batranete si viata fara de… moarte. De ce e atat de important sfarsitul? Viata nu e o lista fixa de obiecte/trairi care sunt bifate cu ok sau ko! Traim o lista VIE… Apoi murim.
Nu punctul izolat e cel esential, iar singuratatea nu vine din izolare ci din faptul ca nu exista puncte coliniare, coplanare sau chiar co-dimensionale celui izolat. Nu e rau sa fii singur, e doar trist ca oamenii trebuie sa se chinuie ca sa ajunga la tine. Cat despre vointa lor nu pot spune nimic… uneori se cantareste doar in vaporii perisabili ai finalitatii.
Oamenii vor sa-si puna mereu intrebari. Despre orice. Nu ca sa stie neaparat ci ca sa aiba constiinta de a fi intrebat. A (te) intreba nu inseamna ca esti absolvit de nimic, nu inseamna ca ai inceput ceva, ca ai finalizat ceva, ca ai miscat ceva!
Ii simt pe oameni cum refuza sa desparta zidurile vizibile de cele invizibile. Prin cele invizibile trecem in fiecare zi. Despre ele nu se intreaba nimic. Ele nu se suprapun peste nimic, exista pur si simplu. Imi place sa le vad construindu-se!
Oh, da, poate sunt putin trista sau melancolica sau absenta. M-au luat cu ei departe si mi-au aratat zidurile. Ei, norii…
