In fiecare zi trecem aproape oricum pe langa noduri, pe langa semne, caci nu le cautam atata timp cat nu ne trebuiesc dezlegate.

Ce e un nod inainte de a fi nod?
Ce e un nod deznodat?
E nodul un mod de-a strica linearitatea lumii sau un punct de diversificare pentru oricat sau oricum?

Peste tot… noduri.  Care tin impreuna doua sau mai multe fire, noduri stranse sau lejere, standardizate sau unicate, aleatorii sau planificate, de stari sau de fapt, noduri utile, noduri care incurca, noduri care stau in gat sau care urca in gat, noduri in papura cuiva cautate de altcineva, noduri intre trunchi si ram, noduri… in toate si peste tot.

Noi, oamenii – traiectorii cand si cand intersectate si-nnodate?
Moartea – nodul final?
Libertatea – nodul deznodat?

Intrebari retorice desigur, dar poate fi nodul un semn?
Si daca da, ai de gand sa-l dezlegi?

Nichita Stanescu, Semn 5

“Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Nu stiu sa tac in asa fel incat tacerea mea sa se si auda.

Stiu sa ma intristez cu entuziasm si stiu sa ma bucur din intristari.

Cand am de unde sa gasesc cuvintele potrivite, ma scuz ca nu mai e nevoie de ele.

Cand scriu un post pe care nu il public si-l las pentru mai tarziu, stiu ca va sfarsi sters (acesta e unul dintre ele).

Mi s-a reprosat ca ma inclin tristetii si am o singura replica: n-am negat niciodata asta.

Nimic nu e gratuit pe lumea aceasta, nici macar diferenta dintre secunde.

Sub plangerile penibile de mila se ascunde un optimism arogant.

Ma bucur de Liniste facand mult zgomot.

Imi ascund infrangerile prin diversiuni si zambet. Imi iese de fiecare data.

Cand invat un alfabet nou, nu ma astept sa invat si alte cuvinte.

Cand fac un ceai din mai mult de cinci ingrediente, iti servesc ceasca cu mainile amandoua.

“Ce bine ca ESTI” e un vers pentru care melodiile ar trebui sa se asculte coada-cap.

Soarele rasare si pentru cei care privesc spre Vest.

Fluturii nu dorm in noiembrie.

Mesteacanul a implinit un an, libertatea o viata de om.

Inainte ca ochiul meu sa cuprinda extaziat incremenirea iernii si linistea zapezii, inaintea primei mele intalniri albe cu el, mai am o datorie intarziata muntelui. Fagarasului.

Nu voi folosi termenul de reportaj fotografic, desi asa a fost gandit initial, ci de poveste fotografica. Una inceputa inaintea mea, surprinsa mai mult dincolo de obiectiv si continuata, sper, de gandurile voastre.

Ar fi trebuit sa va arat doar,

dar e mai mult decat atat. Un trunchi de copac nu e un copac mort.

Un suflet amputat nu e un suflet mort.

Dincolo de aparente…

aceleasi cercuri.

Prapastiile sunt la fel de adanci. Caderile nu.

Copacii nu pot vorbi uneori,

dar padurea le sopteste intotdeauna gandurile.

Cand ti se ia in mai multe randuri totul, ramai de fiecare data tu.
Din ce in mai imputinat, din ce in ce mai pur.

Soarele apune zilnic, dar e doar o chestiune de perspectiva.

Cele mai asteptate mangaieri sunt cele care au trecut.

N-a mai spus nimic. Privea in gol. Traia in gol. Astepta. Gol.

Eu nu vad doar un copac. Eu vad un univers.

Detalii, amanunte, puncte – acestea nu sunt vise!
Sunt trezirile condamnate din clipa in clipa ale nelinistii.

Copacii se lasa uneori acoperiti si adorm.
Desi nu se mai trezesc niciodata, ei nu mor. Nu mai mor.

Moartea inseamna sa fii smuls. Si asta se intampla o singura data.

~~~~~~~~~~~~~~~

Nu iti vei aminti o dimineata ca cea de azi  in care te-ai trezit la fel ca ieri.

Dar ai putea sa te intrebi de ce…

Uneori mananci o felie si habar n-ai ca face parte dintr-un TO(r)T.

OLDER Posts