MEET THE SUN Când unii văd noroiul în care-mi ţin picioarele, eu văd frumuseţea ploii ce cade peste mine.

Articole cu tagul: ‘Bucuresti’

Subiectul la modă: Stadionul Naţional Arena

Nu mă omor după fotbal, dar aş merge oricât de des s-ar putea la stadion. Motivul e foarte simplu: descătuşare verbală. Şi pentru că mă ştiu de ce sunt în stare, evit să mă duc. Nu mă refer la înjurături sau vorbe de duh, de dulce, de ocară ci la ţipat cât te ţine gura aşa cum “avem voie” doar la vârsta fragedă a copilăriei. După aceea ţipatul are tot felul de alte conotaţii şi implicaţii…

În general, îmi plac mult sălile mari goale. Îmi dau senzaţia unui spaţiu imens ţinut la un loc parcă doar pentru ochii privitorului. Mă relaxează. Nici munţii nu au efectul ăsta (acolo e alt tip de relaxare). Oricum, după terminarea unui spectacol de teatru, sala rămânând din ce în ce mai goală îmi oferă un alt spectacol. Îţi auzi până şi ecourile gândurilor ce se aşează fiecare pe câte un scaun frumos rânduit…

Vestea că Arena Naţională s-a deschis m-a făcut să-mi doresc să merg. Mai fusesem pe Santiago Bernabeu (Madrid) tot în vizită “turistică”, adică nu la vreun meci, şi rămăsesem cu o impresie foarte plăcută. Bănuiam că va fi multă lume, multă pestriţă, însă aveam nevoie de o mică evadare, fie şi într-un astfel de spaţiu (dacă tot n-am ieşit din casă în week-end…)

Am intuit bine experienţa căci trecând peste momentul trafic aglomerat, trotuare doldora de lume, înghesuială la fiecare punct cheie de trecere, am putut sta liniştită pe un scaun şi contempla oaza verde a gazonului de jur-împrejurul căreia o mare de lumini şi de scaune în degradeul tricolorului găzduiau un eveniment nevăzut.

Sunt convinsă că e plin netul de poze – se poza în draci pe acolo că doar nu era vreun meci care să te ţină ocupat – însă tot mai pun şi eu câteva…

Deschidere cu public: Stadionul National Arena

un tricolor ce stârnea lacrimi în ochii multora...

scaune colorate

mie-mi plac... scaunele :D

scaunul 22

22-ul aşteaptă un meci, dar şi un microbist civilizat

cifre şi orânduieli

culori încă prăfuite

stadionul Lia Manoliu - inaugurare

trei colori...

 

Dedic această vizită lui Nea Costache că ştiu eu că dumnealui stă un pic mai departe de stadion…

P.S. stadionul e chiar mare si fain, bunul-gust surprinde, arhitectura şi ea, mai rămâne doar să nădăjduim la un public civilizat… şi la nişte meciuri memorabile.

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

Adevărul despre noi doi

29.03.2011 · Categorii: 7.Versuri și Poeme, PA-Proza Arhiscurta
Doar un oraş. Nu va fi niciodată mai mult. Nu caut în el cărări nebănuite. Şi nici vise ce cresc din tarabele florarilor. Nu are pietre de care să mă leg. Şi nici rădăcini pe care să le transform în trepte. Nu e tăcut nici când frigul îi îngheaţă apa. Şi nu e prietenul piciorului [...] ...

Prima ieşire cu bicla

… n-a fost deloc una fructuoasă.
Obiectiv: câteva ture amărâte prin părculeţul de lângă bloc.
Starea viitorului biciclist: începător temător.

Entuziasm.
M-am echipat cu noua cască roşie (…ca focul, să-mi surâdă norocul) şi cu genunchierele – peste blugi. De-alea bune şi pentru role, dar fetele le poartă pe piciorul gol nu ca babele de mine. Da, arătam haios şi total inestetic (sau doar inestetic), dar nu-mi păsa căci cel puţin unul dintre genunchi trebuie protejat în orice împrejurare.
Fac poza de ieşit din casă, Andrei îmi urează toate cele bune, curios foc de cum am să mă descurc.
[Diseară pun şi poza, nu uit :P ]

update: iată-mă-s!
Meet the Sun and the bicycle

Cu bicla pe scări.
De la etajul 6 la 5, apoi m-am oprit. Murdăream pereţii cu roata (urmele negre de cauciuc îmi sunt martore). Am chemat liftul şi după câteva minute de trosnete, suciri, icniri şi altele, am putut apăsa butonul P.

Ieşirea din bloc.
Fetele de la parter fumau şi s-au oferit să-mi deschidă uşa. Au zâmbit frumos la mine – o bilă albă! Mă îndreptam spre parc şi nişte tipi au început să râdă şi să facă mişto - ţărani! n-au mai văzut genunchiere! – o bilă neagră şi o înjurătură printre dinţi (mucoşilor!).

Intrarea triumfală în parc.
Mai pe biclă, mai pe lângă ea, intru, pedalez 50m, apoi descalec. Trebuie să iau o curbă şi nu merge aşa direct. Reorientez bicicleta şi pornesc din nou, încă vreo 75m şi se cam termină aleea. Intru pe alta, acolo e o curbă mai largă şi o iau victorios. Mâinile îmi tremură ca toate alea, dar picioarele ar tot pedala. E timpul să întorc. Descalec de tot, iau tăuraşul de coarne şi… înapoi.

Urmăritorul.
Poartă o haină neagră. Nu-l văd bine că n-am ochelarii, dar eu sunt ţinta. Mi se păruse şi mai devreme că a pus ochii pe mine şi mă urmăreşte. Se apropie, eu îl înfrunt direct. E paznicul, cică n-am voie cu bicicleta în parc. Scrie pe afişul de la intrare. Îhhh…
Îi spun omului că n-am văzut afişul, că n-a fost cu intenţie şi nici nu prezint vreun pericol decât pentru mine, dar nah, omul îşi face treaba, noroc că mai intră câte un rătăcit ca mine, altfel ar îngheţa.

Bucureşteanul sadea.
Părculeţul era aproape gol. Fiind mic-mic nu poţi face cine ştie ce plimbări, în cinci minute termini. Un nene, cu nevasta şi odrasla de 2-3 anişori ce scormonea de zor în gazon, observă incidentul cu pârdalnicul de intrus pe două roţi (aka eu) şi ţine nepărat să-mi strige că “parcurile sunt pentru copii, că nu ne mai ajunge” etc. etc. Să fim înţelesi, eram doar eu şi familia asta în parc. Şi paznicul. Primăria îşi permite să plătească şi un paznic pentru un astfel de… parc. Da’ nu trebe să ştim de-astea…
Îi răspund omului revoltat, acestui apărător al copiilor nesupravegheaţi: “mai vorbim peste câţiva ani când îi veţi lua bicicletă copilului” şi omul a tăcut pentru că nevastă-sa îl cam luase la rost. Se pare că şi justiţiarul îşi are naşul.

Ieşirea ruşinoasă.
La poarta cu pricina descopăr şi panoul informativ. E mare. Mare să-l vadă tot chiorul. Scrie ceva de primărie şi primar. Indicatorul cu bicicleta tăiată e jos într-un colţ, mic de tot şi obturat de o creangă de copac. Dar e.

Alte bile negre.
Tipii aia naşpa iar râd de mine. Mă plimb pe străduţe printre maşini. Parcate, nu altfel! O sută de metri în sus, altă sută de metri în jos. Găsesc o alee liniştită, dar nişte câini zac tolăniţi şi zău că nu vreau să-i deranjez. Mai dau o tură scurtă şi mă apropii de bloc. Maşini trec într-una. Dacă nu sunt maşini sunt pietoni. E prea aglomerat pentru speranţele mele “nimeni pe drum”…

Concluzii.
Sunt mulţumită că măcar ştiu cum stă treaba şi nu-mi mai fac iluzii. Am transpirat un pic, am pedalat un pic, n-am căzut şi n-am apucat să am dureri dorsale de la şa – am auzit că sunt groaznice :D

Cu bicla în lift.
Nu, nu s-a terminat. Trebuie să duc taurul acasă. Acum aproape că dau năvală la lift şi reuşesc să intru cu tot cu coarne. Închid şi o uşă, dar a doua nu mai are loc să se închidă. Nu pot descrie ce bătalie am dat cu roţile alea, cu cadrul şi mai ales cu coarnele care se tot suceau. Aproape că am urcat bicla pe tavanul liftului şi tot degeaba. Reuşesc să imobilizez arătarea, să mă ridic pe vârfuri şi să împing cu vârful degetului în butonul ăla mic pe care în mod normal uşa liftului l-ar apăsa.
Cu alt deget pipăi zona cu butoanele şi îl găsesc pe 6 (nu e greu căci de obicei se stinge lumina cu mine în lift şi… am antrenament). Declanşez.
Până la 6 – cale lungă –  stau aşa lungită repetându-mi mereu: nu lua degetul că rămâi blocată! Tot ce trebuie să faci e să te uiţi bine la degetul ăla şi să nu-l slăbeşti… să nu cumva!

Bosumflarea.
Bat la uşă, Andrei deschide, întreabă. “Ce s-a întâmplat?”. Îi răspund toată povestea de mai sus, dar vouă nu v-o mai spun încă o dată. Îmi trece greu gustul amar (şi ca să vezi, nici acum nu mi-a trecut…), dar visez la nişte ture pe sub poale de pădure şi câteva sclipiri încep a mă încolţi. Că tot e primăvară…

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

Urâtul pitoresc sau grotescul frumos

09.03.2011 · Categorii: Restul la grămadă

O seara ca oricare alta dacă n-aș fi observat niște mici detalii în drum spre casă:

- o tipă plină de sclipici care vorbea de zor și zgomotos cu o altă tipă plină de sclipici mi-a atras atenția nu prin sclipici cum ați crede, ci prin șobolanul mort și bine strivit de pe trotuar în care își sprijinea tocul înalt și subțire

- un câine cu o caserolă în gură se plimba încercând să sară un gard

- un copil a traversat în fugă pe culoarea roșie

- câinele a sărit cumva și acum îngroapă de zor la caserolă

- autobuzul e plin ochi, eu am un ghiveci cu o floare în brațe și un fular care mă strânge de gât și la care nu ajung, de-altfel nici la bare nu prea ajung, doar respirația cuiva mă ajunge și mă refugiez să privesc afară pe un ochi de fereastră

- pe o bancă o mănușă pierdută stă ostentativ spre a fi găsită

- copacul meu favorit (de la bloc) e împrejmuit de cioburi mari de sticlă

- căsuța poștală mi-e plină de reclame

- iar liftul m-a urcat pe întuneric cum îi tot place în ultima vreme…

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share

PA. Şi câinii plâng

09.03.2011 · Categorii: PA-Proza Arhiscurta

Maidanezul blond avea o dâră umedă pornită din ochiul stâng, cel dintre mine, proaspăt alimentată. Aştepta semaforul cu aceeaşi înfrigurare ca şi mine, doar că mie chiar îmi era frig. Poate şi de la oboseală, nu doar de la iarnă. Dincolo ne aşteptau metroul, pe mine, şi alţi doi maidanezi, pe el.

Am traversat cu paşi grăbiţi, el un pic înaintea mea. S-a uitat la cei doi confraţi încolăciţi în limita capacului rotund de canal. Cei doi nu s-au uitat însă la el. Eu am trecut mai departe şi-am întors capul. Voiam povestea, finalul.

Dar maidanezul blond s-a aşezat din nou la semafor. Înfrigurat. Se întorcea de unde venise. Sau doar îşi exersa reflexele la culoarea verde. Sau…

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

Share