… n-a fost deloc una fructuoasă.
Obiectiv: câteva ture amărâte prin părculeţul de lângă bloc.
Starea viitorului biciclist: începător temător.
Entuziasm.
M-am echipat cu noua cască roşie (…ca focul, să-mi surâdă norocul) şi cu genunchierele – peste blugi. De-alea bune şi pentru role, dar fetele le poartă pe piciorul gol nu ca babele de mine. Da, arătam haios şi total inestetic (sau doar inestetic), dar nu-mi păsa căci cel puţin unul dintre genunchi trebuie protejat în orice împrejurare.
Fac poza de ieşit din casă, Andrei îmi urează toate cele bune, curios foc de cum am să mă descurc.
[Diseară pun şi poza, nu uit 
]
update: iată-mă-s!
Cu bicla pe scări.
De la etajul 6 la 5, apoi m-am oprit. Murdăream pereţii cu roata (urmele negre de cauciuc îmi sunt martore). Am chemat liftul şi după câteva minute de trosnete, suciri, icniri şi altele, am putut apăsa butonul P.
Ieşirea din bloc.
Fetele de la parter fumau şi s-au oferit să-mi deschidă uşa. Au zâmbit frumos la mine – o bilă albă! Mă îndreptam spre parc şi nişte tipi au început să râdă şi să facă mişto - ţărani! n-au mai văzut genunchiere! – o bilă neagră şi o înjurătură printre dinţi (mucoşilor!).
Intrarea triumfală în parc.
Mai pe biclă, mai pe lângă ea, intru, pedalez 50m, apoi descalec. Trebuie să iau o curbă şi nu merge aşa direct. Reorientez bicicleta şi pornesc din nou, încă vreo 75m şi se cam termină aleea. Intru pe alta, acolo e o curbă mai largă şi o iau victorios. Mâinile îmi tremură ca toate alea, dar picioarele ar tot pedala. E timpul să întorc. Descalec de tot, iau tăuraşul de coarne şi… înapoi.
Urmăritorul.
Poartă o haină neagră. Nu-l văd bine că n-am ochelarii, dar eu sunt ţinta. Mi se păruse şi mai devreme că a pus ochii pe mine şi mă urmăreşte. Se apropie, eu îl înfrunt direct. E paznicul, cică n-am voie cu bicicleta în parc. Scrie pe afişul de la intrare. Îhhh…
Îi spun omului că n-am văzut afişul, că n-a fost cu intenţie şi nici nu prezint vreun pericol decât pentru mine, dar nah, omul îşi face treaba, noroc că mai intră câte un rătăcit ca mine, altfel ar îngheţa.
Bucureşteanul sadea.
Părculeţul era aproape gol. Fiind mic-mic nu poţi face cine ştie ce plimbări, în cinci minute termini. Un nene, cu nevasta şi odrasla de 2-3 anişori ce scormonea de zor în gazon, observă incidentul cu pârdalnicul de intrus pe două roţi (aka eu) şi ţine nepărat să-mi strige că “parcurile sunt pentru copii, că nu ne mai ajunge” etc. etc. Să fim înţelesi, eram doar eu şi familia asta în parc. Şi paznicul. Primăria îşi permite să plătească şi un paznic pentru un astfel de… parc. Da’ nu trebe să ştim de-astea…
Îi răspund omului revoltat, acestui apărător al copiilor nesupravegheaţi: “mai vorbim peste câţiva ani când îi veţi lua bicicletă copilului” şi omul a tăcut pentru că nevastă-sa îl cam luase la rost. Se pare că şi justiţiarul îşi are naşul.
Ieşirea ruşinoasă.
La poarta cu pricina descopăr şi panoul informativ. E mare. Mare să-l vadă tot chiorul. Scrie ceva de primărie şi primar. Indicatorul cu bicicleta tăiată e jos într-un colţ, mic de tot şi obturat de o creangă de copac. Dar e.
Alte bile negre.
Tipii aia naşpa iar râd de mine. Mă plimb pe străduţe printre maşini. Parcate, nu altfel! O sută de metri în sus, altă sută de metri în jos. Găsesc o alee liniştită, dar nişte câini zac tolăniţi şi zău că nu vreau să-i deranjez. Mai dau o tură scurtă şi mă apropii de bloc. Maşini trec într-una. Dacă nu sunt maşini sunt pietoni. E prea aglomerat pentru speranţele mele “nimeni pe drum”…
Concluzii.
Sunt mulţumită că măcar ştiu cum stă treaba şi nu-mi mai fac iluzii. Am transpirat un pic, am pedalat un pic, n-am căzut şi n-am apucat să am dureri dorsale de la şa – am auzit că sunt groaznice 
Cu bicla în lift.
Nu, nu s-a terminat. Trebuie să duc taurul acasă. Acum aproape că dau năvală la lift şi reuşesc să intru cu tot cu coarne. Închid şi o uşă, dar a doua nu mai are loc să se închidă. Nu pot descrie ce bătalie am dat cu roţile alea, cu cadrul şi mai ales cu coarnele care se tot suceau. Aproape că am urcat bicla pe tavanul liftului şi tot degeaba. Reuşesc să imobilizez arătarea, să mă ridic pe vârfuri şi să împing cu vârful degetului în butonul ăla mic pe care în mod normal uşa liftului l-ar apăsa.
Cu alt deget pipăi zona cu butoanele şi îl găsesc pe 6 (nu e greu căci de obicei se stinge lumina cu mine în lift şi… am antrenament). Declanşez.
Până la 6 – cale lungă – stau aşa lungită repetându-mi mereu: nu lua degetul că rămâi blocată! Tot ce trebuie să faci e să te uiţi bine la degetul ăla şi să nu-l slăbeşti… să nu cumva!
Bosumflarea.
Bat la uşă, Andrei deschide, întreabă. “Ce s-a întâmplat?”. Îi răspund toată povestea de mai sus, dar vouă nu v-o mai spun încă o dată. Îmi trece greu gustul amar (şi ca să vezi, nici acum nu mi-a trecut…), dar visez la nişte ture pe sub poale de pădure şi câteva sclipiri încep a mă încolţi. Că tot e primăvară…
Dă mai departe dacă ți-a plăcut:
Share
