Aseară mă îndreptam spre casă şi cum am ratat ambele autobuze am zis că nu strică să alerg vreo trei staţii. Buun! Alerg eu vreo două staţii, bucuroasă tare că deşi n-am mai făcut asta demult, mă descurcam bine şi cu geanta care atârna şi cu puloverul fluturând după mine, îmi plăcea cum sărea apa de sub tălpile mele, cum făceam slalom printre maşinile parcate pe trotuar, cum strada pustie îmi lăsa aerul rece al serii doar mie, mai că mă gândeam să adaug şi o tură suplimentară; abia mă încălzisem când între mine şi dorinţă s-a interpus haita de câini… Normal că m-am oprit, că am trecut pe celălalt trotuar, că m-am ofticat şi că mi-am terminat seara mergând frumos la pas…
Pentru cei care hrănesc acesti câini, pentru cei care ajută haitele să se înmulţească şi care se opun acţiunilor de orice tip menite să facă ceva cu maidanezii ăştia, un mesaj de la Paraziţii…
(nu, nu am scris nimic, dar e un mesaj din suflet!)
Cum m-am hotărât să n-o mai dau pe Micuţa (Fuji S1000fd a mea) în urma unor frământări sufleteşti la care nu mă aşteptam, i-am spus şi ei că dacă rămâne va fi pusă la treabă şi cu toate că are ceva sechele legate de ploaie, am simţit că îşi doreşte să ne distrăm puţin ca pe vremuri, între fete.
Mi-am reamintit ce înseamnă pentru mine să fac poze şi nu se apropie deloc de ideea unui aparat care să facă totul în locul meu. Chit că buchisesc apoi în tot felul de progrămele, că rotesc imaginile în loc să rotesc aparatul, că mă agit cu toată priceperea când încadrez, dar şi cu nepriceperea editării din fotoliu, eu am nevoie de ceva să-mi declanşeze. Povestea e tot ce contează, tot ce îmi trebuie şi pe aceea o am cu mine. Cine mi-o aduce acasă s-o pot trimite mai departe e deocamdată Micuţa şi dacă ceva ar trebui schimbat pentru a evolua atunci ar trebui să încep cu… povestitorul.
Dar să las vorbăria şi să vă arăt câte ceva din plimbarea de azi.
Mesteacanul iti aminteste ca fiecare copac e Unul intre copaci – coaja lui alba il scoate din anonimat.
Pe om, ce il face Om?!? Din lut suntem cu totii.
***
Deasupra oricarui lac oricare salcie pletoasa ar arata la fel.
De ce privim mai degraba malurile decat cerul, radacinile decat ramurile??!
***
Gingasia unei flori trece dincolo de culoare, parfum, raritate, pret.
Nu exista diferente intre flori ci doar in felul cum sunt ele tinute in palma.
***
Nimic nu imi sugereaza mai bine ca un mugur povestea unui intreg Univers, tocmai de aceea primavara imi aminteste ca totul e un miracol.
***
Unii copaci sunt legati de mici pentru a creste drepti. Legatura este protejata ca sa nu lase urme.
Copacul drept va avea parte de mai mult soare, va fi cel apreciat, va umbri in jurul sau si va fi prea putin umbrit.
Copacul stramb se va lupta de unul singur, va cauta franturi de soare pentru ramurile-i firave si loc de-ntins radacini.
Copacul drept va fi sacrificat pentru a fi lucrat.
Copacul stramb va fi sacrificat pentru foc.
Vorbeam despre copaci… sau despre oameni??!
***
Pasarile nu se intreaba ce e libertatea. Valurile si cerul sunt gratiile coliviei lor.
Sunt sigura ca pasarile nu viseaza niciodata. Ele n-au nevoie de vise ca sa zboare…
***
Decorul nu schimba povestea, actorii sunt aceeasi. Spectatorul insa, ar trebui sa vada dincolo de culoare…
***
EPILOG. Si toate acestea le-am gasit in Orasul meu, in drumul meu, in palma mea, sub ochii mei, la bratul tau, sub pasii tai…
Pe la ora 10, intr-un oras aflat in reparatii, murdar si incredibil de prafuit, scaldat pe nedrept de-un soare atat de frumos de primavara, ma aflam pe malul Dambovitei, hranind pescarusi cu bucatele din covrigii mei cu susan. La prima aruncare s-au ridicat cu totii din apa si-am crezut pentru o secunda ca s-au speriat si fug de mine, dar nu, ei veneau la mine si au ramas cu mine (cat timp am avut ce arunca, evident)…
Si zburau, zburau, in jurul meu, prindeau bucatelele din zbor si aproape ca mi le-ar fi luat direct din palma… Eram singura acolo, in cu totul alta lume desi ma aflam inca in ea si pasarile mari si albe ma inconjurau cu batai de aripi si tipete adanci…
Zambeam cu lacrimi, era incredibil! intr-o secunda totul se schimbase, mi se daruia fericirea cand n-o cerusem, cand n-o asteptam ca si cum universul m-ar tine in palme fara sa-i ofer nimic in schimb… Si oricate zbateri m-ar putea scapa printre degete, El nu ma lasa sa alunec…
Am plecat spre casa, un om oarecare, cu tenisi murdari, cu par ciufulit, in maini ducand pungi de cumparaturi, in dreapta carti, in stanga casca de alpinism si in piept o inima plina.
Imi amintea ca bate ca o pereche puternica de aripi si ca fiecare clipa e pretioasa. Ca viata mi-e ca un zbor…
Se ia una bucata domnisoara, cocheta, parfumata bine si cu asorteurile-n trend, cu ochii ascunsi sub ochelarii marca X si sub bretonul taiat asimetric, cu casti bine afundate in urechi sub parul impecabil aranjat dis-de-dimineata.
Se ia una bucata 141, autobuz de incadrat la programul rabla, fara caldura, scartaind tot, cu scaune reci si mazgalite in fel si chip, vorba unei fetite: mama, cine-a desenat, copiii care n-au carti de colorat?, aglomerat cum ii sta bine fiecarui autobuz dis de dimineata.
Se ia una bucata trupa de controlori care in liniste ne cer, ca sa nu ne tulbure motaiala, biletele la control, va rog! Din grup se distinge Controlorul, aranjat ca de nunta si rupt din cartile de bune maniere.
Domnisoara tresare vadit deranjata, incearca sa comunice de-a surda caci nu renunta la muzica din urechi, in cele din urma o face dandu-si castile la o parte impreuna cu o rafala de clipiri nervoase. Controlorul o intreaba in ordinea preferintelor: biletul, buletinul sau suprataxa?, dar n-ai sa vezi! vinovata mormaie, se fataie, isi inalta nasul ca sa-si salveze, chipurile, demnitatea poate, dac-o fi avand vreo urma si pastreaza acceasi distanta de genul “baaaai! tu stii cine sunt eu?”
Se continua cu una bucata serie de intrebari, caci Controlorul nu se lasa usor convins de necuvintele mimozei si incepem sa aflam si noi, ca niste spectatori responsabili ce suntem, de ce n-are bilet, de ce nu si-a facut abonament, unde se duce, cand se-ntoarce, de ce raspunde mai mereu cu NU STIU, de ce are comportament anti-social si uite-asa mimoza se lasa descusuta, noi ascultam ca la radio si dupa cinci statii, povestea se incheie pentru o mare parte dintre noi, cei care coboram.
Raman cu una bucata INDIGNARE si imi dau seama de ce merg lucrurile prost in tara asta: ne place sa stam la povesti si sa batem pasul pe loc pana scoatem noroi.
Controlorul TREBUIA sa scoata caietelul, sa taie amenda, sa incaseze banii, clandestina sa colaboreze si sa ia taxiul data viitoare, noi sa nu ne mai lasam inghesuiti de cei care nu catadicsesc sa-si cumpere un amarat de bilet si poate ca 141 ar intra in programul rabla, iar eu, CALATORUL CU BILET, m-as putea aseza, candva in viitor, pe-un scaun cald si comod, dis de dimineata…
Dar nu, toate acestea sunt SF-uri, toti cei care platim o facem si pentru cei care ar putea s-o faca, dar nu vor, ei sunt cei care fac romania (am scris intentionat fara majuscula), ei sunt cei care isi afunda castile adanc in urechi ca sa nu ne mai auda…
P.S. Vesnic pe drumuri, Controlorul isi pleaca urechea la povestile fiecarui nelegiuit si avand in vedere cat costa o sedinta de terapie, suprataxa sau spaga sunt… un chilipir.
- au castigat producatorii de tutun caci s-a fumat in draci asteptand in statii – de la zeci de minute in sus; in taxiuri – n-am mai contat nici tariful; in masinile incolonate – eventual cu un singur pasager ~ soferul ca sa fie cat mai multe, semn de prosperitate si multumire de sine
- s-au masurat la pas bulevarde intregi, traficul de pe trotuar fiind singurul viu si chiar unul vitezoman, in urma prafului sau ramanand sirurile lungi si plictisitoare de autobuze si tramvaie
- a crescut media orelor de activitate fizica si sport la nivel de capitala - fast-food-urile sa recupereze caloriile!
- au ramas acasa cuminti pensionarii – ei mereu au ceva urgent de facut, mai ales la primele ore cand nu stiu de ce dar se simt tare incomodati prin autobuze de oamenii muncii
- a crescut numarul politistilor care necesita odihna si recuperare – am ametit uitandu-ma la mainile unuia ce intrase in perpetuum mobile ca sa nu mai zic ca trebuia sa completeze prin fluieraturi si urlete caci uneori specia numita sofer cu deprinderi de trib si manelele la maxim pricepe greu
- virusul porcin si-a subtiat de nevoie tulpinile ca sa urce pe scara macar sau chiar a ramas in statie sa-l astepte pe urmatorul… Virusii gripelor banale au reusit, cred, incrucisari pasionale si menaje multiple dintr-o respiratie in alta
- se vede cu ochiul liber ca pe putin un sfert de oras a fost santajat de cativa metro-scroci ce nu stiu mirosul cartelei de carton si care s-au gasit taman inaintea alegerilor si in plina toamna astenico-crizata sa se gandeasca la soarta angajatilor lor, desi cuvantul “salariat” e suficient sa tina de cald in aste vremuri pestrite
- am vazut si o parte buna: am scapat pentru o zi de mirosurile grele, pestilential-electorale de la metrou dovada certa ca si noi (daca esti abonat nu te simti cu guma sub pantof) mai facem cateodata ceva pe ei, nu doar invers…
- am aflat ca a nu te grabi inseamna sa ajungi la timp. In propriul timp.
