…Andreelor si Andreilor!

Am amanat acest jurnal si nu stiu de ce am facut-o… O vreme m-am simtit coplesita apoi s-au ivit altele si altele si amintindu-mi am simtit ca mi-am tradat muntele. M-a primit cu bratele deschise la prima noastra intalnire alba, iar eu am dat gres nemultumindu-i la timp…

Dar sa incepem sa pasim usor prin zapada, intr-un vis alb care a inceput implinindu-se…

Am plecat din Sinaia spre Cabana Miorita intr-o zi de sambata, nu foarte prietenoasa, dar care se anunta cu ceva zapada pe inaltimi. Gandul asta numit zapada imi dadea niste emotii teribile. Ma intrebam cum o fi, daca o sa-mi placa, daca muntele imi va placea asa ingropat intr-o mare de alb, daca pasii mei vor stii sa paseasca… Poate pare o copilarie, dar am simtit ca e prima zapada din intreaga mea viata desi am mai experimentat nameti, chiar si-aici in Bucuresti

intersectand drumul pana la cota 1400, iarna era inca toamna sau toamna era deja iarna…

Inaintarea prin zapada nu mi s-a parut usoara, dar stiam ca e doar o chestie de obisnuinta. Bocancii alunecau caci paseam aiurea, crengile scuturau asupra-mi zapada rece, degetele imi inghetau putin chiar si in manusi. Cu timpul am descoperit unde gresesc si ca iarna nu-i deloc ca vara

pe poteca nu doar urmele noastre – mos Martin daduse si el o tura de dimineata,

Cu ceva popasuri la Cota 1400 si dupa ce am invins generoasa portiune de namol de pe drumul forestier, am reusit sa dibuim prin ceata Cabana Miorita, sa ne instalam comod in camere si sa ne pregatim de pranz. Zapada umeda si lipicioasa, vantul si ceata ne-au ingreunat destul de mult urcusul si pofta de mancare devenise proportionala cu efortul depus.

incet-incet parca se mai lumina cate o bucatica de zare…

Norul s-a lasat dus de vant si muntele ni s-a dezvaluit intr-o splendoare incredibila. Pana atunci nu vazusem mai nimic, dar acum mi se aratau Varful cu Dor, Valea Dorului, marea de nori, crestele Baiului in departare si m-au facut sa  raman uluita in fata unei frumuseti pe care n-o cunosteam inca. Oricate poze vazusem, oricate poze am facut si voi mai face, nimic nu se poate compara cu ceea ce vezi pe viu. Am hotarat imediat sa plec pe Varful cu Dor si nimic nu ma putea opri. Stiam ca nu e marcat urcusul direct si ca ceata se poate instala oricand, dar puteam sa urc si sa cobor pe aceleasi urme si nu era nici foarte departe. Cu rucsacul pregatit pentru orice si cu prieteni de nadejde alaturi am pornit. Trebuia sa incercam. Zapada era mare pe unele portiuni, neumblata, iar soarele se arata puternic si muntele cat se poate de generos.

Asteptarea. In zare, Varful cu Dor…

campul alb stralucea in soare ca o mare de diamante… extazul meu atinsese cote inimaginabile pe cand picioarele incepeau sa se obisnuiasca cu noile senzatii si chiar sa se bucure din plin de zapada…

de pe Varful cu Dor vedeam doua mari – una a cerului infinit, alta a norilor ce acopereau pamantul si ma simteam intre ele, fericita, apartinand inaltimilor, apartinandu-mi mie…

Am coborat cu greu. Am stat cat am putut de mult pe varf, dar apropierea norilor ne-a facut sa ne grabim caci vazusem noi ce inseamna ceata cand e sa insemne. Mi-am pierdut ochelarii de soare – destul de scumpi – dar nu-mi parea rau. Cand esti fericit si ai sufletul inundat de bucurie nu-ti mai pasa de lucruri ca acestea. Dimpotriva. Parca era normal sa las ceva in schimb muntelui dupa ce ma rasplatise cu atata frumusete. Si dupa ce am acceptat senina infima pierdere, ochelarii mi-au fost gasiti Desigur, Razvan m-a sustinut ca nu-i bai, iar Nico i-a si gasit, caci prietenii la nevoie se cunosc.

coborand, ceata se reintorcea ca si vantul rece si aspru…

am ramas sus pe muchie deasupra Cabanei Miorita pentru un apus ce nu mai are nevoie de cuvinte…

doi ochi privind in zare ascunsi tainic sub sprancenele de gheata,

Seara la cabana a fost animata si vesela, plina de povesti si de voie buna. Intoarcere era conditionata de vreme si a doua zi nu s-a lasat deloc mai prejos: ceata cat cuprinde, vant, frig, dar mi-e prea drag muntele chiar si asa cuprins de toate furiile naturii incat n-am simtit nimic din toate astea. Am vazut cum e sa mergi pe platoul Bucegilor fara sa ai habar de ce e in jurul tau, sa vezi doar marcajele si sa te ghidezi doar dupa harta. Am mers pana spre Cabana Piatra Arsa si de-acolo am continuat pe traseul spre Valea Stanii. Ninsoarea s-a transformat in lapovita si ninsoare si apoi chiar in ploaie. Dar asta nu te putea opri de la admirarea frumusetilor si abruptului poate doar putin sa te impiedice sa faci poze. Insa Micutza si-a mai gasit timp si pentru asta

zada ingalbenita si incremenita de venirea brusca a zapezii…

pata de culoare dintr-un univers alb – o gentiana curajoasa…

jos la poale, ne astepta toamna…

Tura organizata de Razvan Ilie pe Carpati.org (17-18 octombrie 2009), caruia ii multumesc pentru initierea pe zapada, pentru sfaturile utile, pentru fluierul de metal daruit si mai ales pentru cateva reguli de conduita pe munte pe care sper la randul meu, sa le transmit mai departe.

Mai multe poze, pe-aici.

Apus de soare
în mare
de munţi şi de nori;
şi norii
în valuri
se rostogolesc,
coboară din munţi
în alte mări
dincolo de creste,
prin abrupturi şi văi.

Rămân sus
învelindu-mă
în albastru şi vânt
cărarea albă mă vrea
neumblată
din mine
începând.

Sunt doar eu
şi mi-e dragă furtuna,
lumina
din obscurul de după;
aştept
şi mă ţin de cer
şi de mine
cu-o cealaltă mână.

E o Clipă.
Clipa.

O încremenire şi-atât
bătrână cât muntele
brăzdat,
viscolit.

Nu mai e mult
- o viaţă de soare -
până când
voi răsări
în marea de sus
apunându-mă-n
Mare.

__________________________

ORTODRÓMĂ s. f. drumul cel mai scurt dintre două puncte ale sferei terestre. (< germ. Orthodrome) conform sursa.

O sa incerc sa fiu scurta si la obiect,  o sa revin cu niste completari maine, dar nu pot adormi pana nu scriu cateva randuri – sa vedem la cat de putine ma pot limita insa

Intr-o zi poti face enorm de multe lucruri, asta e sigur. Te poti trezi de dimineata, te porti urca intr-un tren cu destinatia Busteni. Trenurile astea pe Valea Prahovei mereu intarzie, dar poti ajunge la telecabina pe la 11 fara si poti fi sus la Babele pe la 11 fix. Asta din urma s-ar numi noroc chior avand in vedere faima cozilor de la telecabina din Busteni, insa intr-o zi ca cea de ieri norocul s-a numit: functionare. Ploua usor, muntele era nevazut de nori, ceata, de imbratisarea completa a unei singure nuante: alb.

Detalii tehnice, alte poze si harta in curand. Updates:

Info: 6 septembrie 2009;
Traseu: predominant coborare (timpii nostri au fost “ajutati” si de acest aspect cu toate ca ceata producea si ceva “bajbaiala”), cea mai mare parte a traseului interzis pe vreme rea si evident iarna;

Partea I. Babele – Varful Omu: banda galbena, timpi traseu 2½-3h (noi – 2h).
Detalii: Desi e in mare parte un traseu de platou, nu e recomandat sa se faca in tenesi cum am vazut ca incearca unii. Sunt cateva zone de sei care necesita atentie sporita si de-asemenea nu ratati varful Bucura-Dumbrava (2503m).

Partea a II-a. Varful Omu(2505m) – Creasta muntilor Bucsoiul Mare – Varful Bucsoiu(2492m) – La Prepeleac – Pichetul Rosu: banda rosie, timpi 3½-4h (noi -  3h)

Detalii: Traseul incepe din spatele Cabanei Omu avand o portiune comuna cu cel spre Cabana Malaiesti prin Hornuri (banda rosie), cu drumul de vara spre Malaiesti (banda albastra, 2h). Din pacate ramificarea bandei albastre este prost marcata si pe conditii de ceata imposibil de reperat in timp util, asa ca atentie mare.

Drumul pe creasta Muntilor Bucsoiul Mare sau Creasta Balaurului este foarte interesant si tocmai de aceea urcusurile si coborasurile abrupte datorate seilor Morarului si Bucsoiului n-ar trebui considerate o piatra de incercare. Traseul pe creasta continua pana La Brana Caprelor unde se ramifica traseul cu acelasi nume (triunghi albastru) catre Cabana Malaiesti. Acest traseu nu e recomandat turistilor neantrenati si neechipati corespunzator.

De la Brana am continuat spre punctul La Prepeleac unde ne-am intersectat cu traseul Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Malaiesti (triunghi rosu) bine-cunoscut sub numele de poteca “Take Ionescu”. Coborarea spre Pichetul Rosu este una foarte dificila, abrupta, ingreunata de ingustimea potecii si mai ales de surprizele ce pot aparea “din senin”. Daca veti rasufla usurati ca ati scapat de arbustii neprietenosi si tufisuri si, in sfarsit, incepe poteca prin padure, va veti grabi desigur. Pana la Pichet traseul continua sa fie peste medie ca dificultate.

Partea a III-a. Pichetul Rosu – Cabana Poiana Izvoarelor – Gura Diham: banda rosie, timpi traseu 2½-3h (noi – 1½h)
Detalii: traseu din seria poteci de padure cat de cat amiabile. Puteti sa va relaxati in privinta asta – psihic desigur, picioarele sunt deja foarte obosite si au nevoie de atentie in continuare.

Recomandare din toata inima: asteptati o zi cu soare si pregatiti-va pentru un tur de forta. Noi am mers in regim de mars sau maraton fara nici cea mai mica exagerare.

Plan personal: dinspre Malaiesti urcare la Omu prin Hornurile Malaiestilor (se urca mai usor decat se coboara) si coborare prin Brana Caprelor cu revenire tot in Malaiesti de unde traseul sa fie oricare altul mai putin pe la nenea Take… oare de ce??!

Traseul de la Babele spre varful Omu nu e unul dificil… totul e sa-l si vezi.

prapastiile se descifrau uneori dintr-o data…

Cabana Omu si Varful Omu…

Prima pauza la un ceai fierbinte si tare bun. Zarile se anuntau la fel de albe ca si pana atunci.

Am continuat drumul, alegand un traseu de siguranta spre cabana Malaiesti. Ideea era sa ocolim Hornurile si Brana Caprei – interzise pe timp de iarna si in conditii nefavorabile si mai ales turistilor neexperimentati. Traseul de vara parea rezonabil, mai ales ca vizibilitatea n-a crescut peste 10m si astfel lipsa peisajului ar fi fost compensata de siguranta.

Monica pasind hotarat pe creasta Bucsoiului Mare,

rareori muntele ni se dezvaluia pentru cateva secunde,

Am vazut foarte multe capre(nu stiu daca sunt capre negre, tot ce-am vazut va arat si voua ), unele s-au temut, altele au stat la poza – cert e ca noi, ele si cateva pasarele eram singurele fiinte vii din intinderea muta a golului alpin. Intre timp, desi a existat o singura directie, traseul de vara s-a dat si el pierdut in ceata si ne-am trezit pe unul dintre cele mai provocatoare. Am ales “Take Ionescu” si nu “Brana Caprelor”, amandoua fiind dificile, insa Brana ne indeparta de obiectivul intoarcerii in timp util in Busteni, nestiind insa cu adevarat, ce ne asteapta pe nici una dintre ele decat “din carti”. Iar pe o vreme ca asta, sa ai carte nu inseamna neaparat sa ai si parte.

he, he… dar si cand ni se largea orizontul privelistea devenea ascutit de inspaimantatoare,

o simpla oprire pentru reglarea unei curele a rucsacului te lasa singur, singurel…

varful Bucsoiu (2492m) marcat simplu, dar nu simplu de cucerit,

Orice cocotz are si dezvat. De cele mai multe ori coborarea sau trecerea dintr-o sa in alta insemna prapastie din toate partile, mai putin din spate,

se mai ridica subit cate-un nor si vedeam stancile rasarind din neant care mai de care mai ciudate…

moment de maxima vizibilitate,

De pe aici a inceput coborarea propriu-zisa de pe creasta. Insa creasta a fost indelung regretata cand poteca ingusta si foarte abrupta a traseului “Take Ionescu” serpuita obraznic de alunecoasa prin jnepanis ne-a facut sa intelegem ca ce e greu de-abia incepe.

De departe e cel mai greu traseu de pana acum pe care l-am facut, ce-i drept, in conditii extreme. Stanci alunecoase, lanturi lipsa aproape peste tot unde era cazul, marcaj lipsa de fiecare data cand aveai nevoie de el, plantele ce ingustau poteca te loveau aspru si umed, de fapt, ploua intr-una, iar cand credeai ca se va sfarsi, incepea iarasi abruptul parca si mai indarjit ca pana atunci.

Am izbutit sa iesim vii de acolo, vii si nevatamate si sa ne putem bucura de o poteca cat de cat normala prin padure, dar si acolo radacinile formau o retea deasa si bineinteles, alunecoasa.

Poze n-am mai facut, ploaia nu ne-a facut nici un favor, ochii nu mai vedeau decat locul pe care urmatorul pas avea sa-l calce. Totusi o ciuperca a scos-o pe Micutza din barlogul ei caldut si uscat,

Cateva indicatoare de traseu si perseverenta noastra continua ne-au scos la Cabana Poiana Izvoarelor unde a urmat a doua pauza a zilei – inca 30 min. Un alt ceai cald, demential de bun si nu exagerez deloc sub influenta oboselii, frigului, umezelii si chiar si a setei desi apa a curs si-a tot curs…

De la Cabana Poiana Izvoarelor la Cabana Gura Diham, de acolo cu dacia unui nene zmeurar la gara si de la gara direct in ultimul tren posibil spre Bucuresti ca doar trenurile astea pe Valea Prahovei au mereu intarziere.

Cu alte cuvinte, am facut in doar 6 ore si-un pic un traseu lung si cu dificultate peste medie, estimat optimist la minim 9 ore, pauzele au fost doar doua de cate 30 de minute maxim, conditiile au fost cat se poate de potrivnice, insa fetele au format o echipa invincibila, si nu in ultima instanta, n-au asteptat surasul norocului ci si l-au facut singure

Episodul 2: 1 august 2009
Traseu: Cabana Zanoaga – Lacul Scropoasa pe Cheile Zanoagei Mari
Marcaj: cruce albastra (vezi harta conform Bucegii in August – Episodul I)
Timp: 1h dupa spusele unora, 1h15′ dupa spusele altora
Autori: inca Trupa lui 8
Povestea… in imagini

Trupa lui 8 a papat bine la Cabana Zanoaga cate-o ciorba de vacuta si apoi s-au tot echipat si dezechipat si cu o oarecare intarziere au pornit spre chei – obiectivul numarul 2 al zilei. Traseul se anunta de maxim o ora dus pana la Lacul Scropoasa si cei cu experienta in vizitarea multor altor chei se asteptau la un drum forestier serpuit obraznic printre peretii de stanca de-o parte si de alta.

Cheile Zanoagei se anuntau doar niste chei… si-au dezlegat mai mult decat ne-am asteptat sau cu alte cuvinte: cand minutarul ingheata timpul, dar lasa sufletul sa zboare…

Cheile Zanoagei Mari sunt insa chei cu personalitate – o potecuta ingusta si presarata cu pietre bine slefuite (de bocanci sper eu si nu de pantofi) pe malul Ialomitei scapata firava din lacul-baraj Bolboci. Cele doua podulete ce trebuiau sa ne treaca dintr-o parte in alta erau pe jumatate in apa asa ca a trebuit sa improvizam un topait din piatra in piatra. Va dati seama ca ne-a incantat De remarcat munca in echipa a celor 8 si rezultatele s-au vazut: nici un bocanc n-a intrat la apa. Ne mai uitam dupa urs prin padure ca deh, cand esti la el acasa te intrebi pe unde umbla??!

analizand o cale de trecut raul… puntile pot incepe, dar nu intotdeauna au un capat...

unii mai curajosi au deschis drumul…

sa refacem puntea… (intoarcerea pe-aici s-a lasat cu apa la galosi )

Am facut bineinteles poze si am inceput sa bagam de seama ca noaptea vine mai repede decat ar trebui. Am marit pasul, am iesit din padure cu nasul drept in niste pensiuni, ne-am strecurat printre corturi si gratare si ne-am repezit spre lac… n-am vazut noi cine stie ce, am mai facut o poza, le-am facut pe plac unor catei cu chef de joaca si am constatat ca nu doar noaptea vine ci si… ploaia. Ploaia numarul 2.

cam atat am vazut din Lacul Scropoasa… ca sa existe o continuare, nu?

potecuta, pietrele, padurea, verdele!

Am luat-o voiniceste spre padure si deja dupa 5 minute stropii mari de apa razbateau prin frunze peste noi si mai ales peste pietrele capcana care-au devenit cu adevarat alunecoase. Am inteles parca de unde li se tragea acel lustru pe care-l remarcasem la venire. Intunericul se lasa si el din ce in ce mai adanc, dar macar la urs nu s-a mai gandit nimeni

vointa…
<

Si de-aici inainte a urmat un mars fortat, trecerea peste rau s-a facut tot in echipa, dar de data asta cel putin un picior al fiecaruia a muscat din apa. Unii s-au mai si lovit, pe altii pelerinele nu i-au prea ajutat, de udat toata lumea s-a udat macar pe jumatate, timpul a iesit de vreo 30 minute in conditiile in care la dus am facut 1h15′. Gandul ca totusi ne va astepta un foc in cabana ne facea bine. N-a fost asa, dar paturile groase de lana si cele 8 suflete tinere au incalzit atmosfera pana la facerea focului.

Trupa lui 8 a devenit trupa Mafia si poate odata, cand voi avea timp desigur, va povestesc ce e cu jocul asta. Am adormit destul de tarziu in noapte, avand in vedere aventurile primei zile, in caldura deja prietenoasa a focului. Am lasat totusi un gemulet deschis ca sa nu murim asa in grup si totodata stupid.

fara cuvinte… (felicitari Monica pentru poza!)

Intre timp am facut si un bilant personal al zilei: genunchii (marea problema) erau mai mult decat ok, insa cotul stang si tampla stanga erau amandoua umflate binisor. Cotul s-a izbit de-o piatra in cadere caci dupa alunecare in cele cateva milisecunde cand te gandesti la viata am hotarat s-o protejez pe Micutza (si nu-mi pare rau), iar capul a avut parte de o intalnire frontala cu un copac cazut de-a curmezisul potecii pe care gluga trasa pe ochi mi l-a ascuns vederii si in care viteza cu care urcasem o treapta m-a propulsat energic. A urmat bineinteles un urlet cum rar ai ocazia s-o faci. Vuietul ploii, al raului involburat izbind stancile pravalite cu furie in el si tunetele desigur l-au estompat cat sa nu ajunga la cainii… din Giurgiu.

A doua zi urma sa fie o zi lunga, cu un traseu interesant, variat, frumos si mai ales, neploios.

o lacrima a cerului… sau cum sunt florile frumoase si pe dinauntru si pe dinafara…

stelute in iarba…

m-a privit soarele… (Cantarea Cantarilor)

diamantele mele de roua…

O dimineata insorita la Cabana Zanoaga.