eu… o floricică
mai mult cu entuziasmul…
şi o voinţă pe care nu ştiu de unde o scot…

entuziasmul e de-ajuns pentru a termina un maraton ca 7500-le,
dar nu e de-ajuns pentru a-l câştiga

“antrenamentul” (mă refer doar la părţile alergabile) înseamnă însă muncă,
dar munca mi-ar dizolva entuziasmul
şi n-aş mai fi eu…

“eşti omul cu cea mai mare toleranţă la durere pe care-l ştiu” mi-a spus Radu…
poate că aşa e, însă mă sperie şi pe mine cum pot face selecţie printre dureri…
dacă pun cârceii pe o scară de la 1 la 5, doar la aia de la 5 scot sunete…

cine sunt după acest maraton?
pentru voi, tot eu
pentru mine, sunt propriul meu campion.

Impresii neordonate

Îmi vine să plâng. Chiar merge treaba asta să scrii plângând. Nu ştiu de ce.
E greu să fii mândru de tine şi în acelaşi timp să-ţi accepţi limita de sus. Să ştii că ai dat cu totul de ea şi că mai sus de atât nu vrei să mergi. Mi-a ajuns şi sunt mândră că mi-a ajuns.
Cum i-am spus şi lui Mike la un moment dat, am făcut tot ce puteam face cu tot ce aveam în momentul ăla.
Şi da, încă mi-e ciudă şi n-o să-mi treacă în veci ciuda aia că ceva a clacat, că ceva din mine m-a sabotat.
Bine că n-a fost sufletul, ăla încă zburda prin trupul măcinat de crampe musculare şi ars cu ură de soare.
Poate că de mila lui lăcrimez, un suflet ce-a ajuns mereu pe locul II după ambiţii… şi pe care îl rog sincer: iartă-mă!

Înainte de a începe povestea pe care n-aş putea să n-o scriu fir-a-păr, vreau să-mi spăl păcatele şi să le felicit din toată inima pe fetele de pe primul loc! Alina şi Cosmina, dacă veţi citi vreodată pe-aici, am avut momentele mele de ciudă că aţi ajuns primele şi apoi dintr-o ciudă pe mine n-am reuşit să scot mai multe vorbe aşa cum mi-ar fi plăcut… Acolo sus pe podium, aş fi vrut însă să ştiţi că m-am bucurat sincer pentru voi ca pentru nişte prietene, deşi nu vă stiu decât numele…

De fapt, pentru cei mai mulţi dintre concurenţi, mai ales pentru cei de la tura lungă (adevăratul maraton!), am simţit o adevărată admiraţie şi prietenie. Traseul maratonului nu e deloc unul uşor şi tocmai de aceea nu pot să nu empatizez cu greul fiecărui trup de om oricât de antrenat sau flower-power a luat startul.

sunt o mare norocoasă
am participat la două maratoane (de fapt la ediţii diferite ale aceluiaşi ultramaraton) şi la ambele am sfârşit pe podium…
* 2010 la Elită Feminin locul III. 90 km, 7500m diferenţă de nivel, 41 de ore 35 de minute…
* 2011 la Hobby Feminin locul II. 45 km, 3200m diferenţă de nivel, 10 de ore 23 de minute…
nu sunt timpi ieşiţi din comun de buni, dar pentru mine sunt cei mai buni!
de fiecare dată alături de Mike, de o prietenă de la care am învăţat multe şi care sper că a învăţat câte ceva şi de la mine

Cu o lună înainte

Mergeam spre deltă cu Mike în maşină.
- Ştii Mike, eu nu cred că sunt în stare de 7500 cu genunchiul meu… mai bine îţi găseşti pe altcineva…
Dar pe Mike o aşteaptă un concediu intens peste vreo două săptămâni aşa că voia să se protejeze şi să nu participe la tura lungă. Şi nici nu pare să vrea o altă coechipieră… Radu (re)formează cu Dani echipa de anul trecut Picioare Zburătoare.
- A, daa? Păăi… (nu pot să o las singură sau să nu participe, la naiba, vreau eu să particip! la naiba de trei ori!) păăăi mergem!
Zâmbim. Facem deja planuri.
Din când în când îmi amintesc de genunchiul stâng şi de lunga recuperare. God, cât voi risca! Dar nu, nu pot să mai dau înapoi! Care înapoi? E aşa bine să-ţi faci planuri!
Entuziasmul îmi încordează obrajii de atâta zâmbet. Ei bine, asta-s eu.

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

La 8.10 am intrat în birou. Nu-mi trebuie cafea, sunt incredibil de trează. Am mult de lucru azi şi va fi o zi scurtă. Apoi… plecarea spre Bucegi, spre maratonul pe care îl aştept cu nerăbdare, dar şi cu o strângere de inimă, sau mai bine zis, de picior. Habar n-am ce şi cum o să fie. N-aş putea să stau însă acasă. Nu la 7500! Mi-ar prinde bine nişte rugăciuni şi mai puţină grijă. De grijă o să mă ocup eu acum şi poate voi… după. Dar sper evident, să nu fie nevoie.

Se dă cu aspiratorul în firmă, ferestrele sunt larg deschise. Mă apuc de treabă. Mi-e dor de munte. Mă gândeam azi în metrou, pe când abia respiram în mijlocul puhoiului, că între doi munţi nu mai e timp să iubeşti…

răsărit "resuscitant" pe Bucşoiu la 7500 de anul trecut pe când urcam de zor la Omu...

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

data: 21-22 mai 2011

personaje: eu, genunchiul stâng cel nătâng şi Micuţa fotografa (aka fuji al meu)

traseu sâmbătă: Azuga – Cabana Diham (pe TG, timp oficial: 2 ½ ore)
traseu duminică: Cabana Diham – Buşteni (pe PR + TR, timp oficial: 3 – 3 ½ ore)

bun de plată: 30 lei trenul + 30 lei patul în cameră “de mai mulţi” + 20 lei cină şi mic dejun (aici depinde de cât poate mânca fiecare) + 30 lei drum la întors (microbuze Buşteni-Sinaia şi Sinaia-Bucureşti)

echipament: bocanci aparent de trei sezoane (ajutaţi la interior de şosete impermeabile), parazăpezi pentru nămoale, genunchiere, bandană pentru soarele arzător, pelerină pentru ploaia iminentă, frontală obligatorie indiferent de lungimea turei, ciocolăţele, apă, telefon cu bateria plină pentru eventuale navigări pe internet, hartă la îndemână ca să nu trecem ca hunii fără să ştim pe unde suntem, beţe de trekking, sandviș pentru câini (asta pentru că mereu uit să-l mănânc) şi ceva haine de schimb, toate astea în rucsacul de 25l.

harta:

Fragment harta Bucegi - sambata rosu, duminica albastru

povestea…

Săptămâna de dinainte

Planuri pentru un week-end în Bulgaria pe bicicletă. Supeeeer! Prima mea tură! Ce mai planuri! Deturnate însă de durerile aparent inexplicabile ale genunchiului. Amărăciune mare, o decizie trebuie luată între a vrea şi a putea (adaug: şi a nu agrava). Ligamentul încrucişat mă ajută însă: piciorul e instabil, parcă abia se ţine de femur. Mă ajută şi ligamentul lateral intern: doare şi mă ţine la întinderi. Cum naiba să nu te decizi cu atâtea ajutoare??!

- Dacă nu vrei la bicicletă, o să vrei la munte! O tură uşoară ca pentru dumneata! Acasă nu stăm!

Am luat harta şi găsesc o cabană la care să dorm. Apoi traseele. O singură condiţie am: să nu fie trasee lungi că le merg şi-l fortez totuşi pe dumnealui, nătângul! Ăştia de se ocupă de meteo anunţă ceva ploi cu soare. Nu mă sperie ploaia, poate doar nămolul un pic şi imaginea cu mine: un omuleţ ud fleaşcă, înămolit până la genunchi, dar cu Micuţa la datorie, plină şi ea de apă de ploaie sau condens (de-aia s-a şi îmbolnăvit sărmana…)

Citeşte POVESTEA până la capăt!

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

de iarbă, de linişte, de înalt, de piatra rece, de soarele aproape,
de florile mărunte, de jnepeni cu rouă, de fagi însemnaţi,
de poteci umblate, de refugii uitate,
de Crai, de Bucegi, de Făgăraş,
de umbra rece, de cabanele dragi, de ceaţă, de ploi mărunte, de tricouri ude,
de bocanci grei, de ceaiul din termos, de urmele prietenilor,
de o floare de colţ, de un marcaj punct roşu, de somnul la cort,
de-o cascadă de gheaţă, de covoare de muşchi,
de fluturi, de-o hartă întinsă,
de apele mari, de-un piton ruginit,
de-o coardă albastră,
de vânt şi de neclintire,
de pinii negri,
de zăpada netopită din mai…

Dă mai departe dacă ți-a plăcut:

“Ce bine ca EŞTI, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se , amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte jos, întoarsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că esti, a-ntâmplării că SUNT.”

(ultima strofă din Cântec de Nichita Stănescu)

Dă mai departe dacă ți-a plăcut: