O verific pentru a douazeci si una oara pe ziua de azi. Nu, nu stiu sigur, dar presupun ca e un numar mai mare decat cinsprezece si mai mic decat treizeci. E un rationament suficient ca sa nu fac afirmatii de genul “o mie de ori”, caci sa fim seriosi, mia se prinde greu! Cu fiecare zi care trece am senzatia ca fac asta de cand ma stiu, sub imperiul ordinii alfabetice, sperand sa se strecoare o greseala, aceea care sa-mi justifice mie insumi cautarile.
Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.
Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.
Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.
Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.
A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea a ales sa ramana in alt loc. De una singura. A tacut si m-a lasat sa plec. M-as fi intors, dar nu te mai poti intoarce cand nu esti asteptat.
Mi-e gandul la ea. Imi vad palmele goale, degetele inutile.
Imi ramane doar amintirea unui drum comun, al crestei, al inaltului, al norilor. Pietrele nu au insa amintiri. Vom uita deopotriva, impreuna.
Ramane o intrebare… daca muntii nu se muta din loc de ce le simt chemarea?
