Pasii mei au ajuns din nou in Ciucas, de data aceasta intr-o tura fotografica.
Fiind o altfel de tura, voi scrie si un altfel de jurnal. Nu va fi un traseu al marcajelor ci unul al sufletului, nu voi povesti intamplari, nu voi masura timpul, ci doar ii voi multumi Muntelui inca o data pentru o zi a luminii si-a unui nou inceput.

“MUNTILOR! Pentru ce este in voi atata frumusete?”
George Byron

Vine o zi când viaţa îţi oferă cu mainile amândouă un miracol şi tu nu trebuie decât să-l primeşti! Să-l laşi să intre în tine, să te laşi cucerit, visat, fericit şi atunci când pleacă, mulţumirea împlinirii să te înalţe vertical şi frumos. În această dimineaţă miracolul a făcut să ne întâlnim şi să deschidem un drum împreună, iar zorii ne-au acoperit cu o lumină ireală şi un popas de neuitat – pădurea de mesteceni. Nu cred că vreodată toamna a fost mai frumoasă! Peste vârfurile îngălbenite şi firave ale copacilor – prinţi, munţii îşi ridică culmile înzăpezite dintre pădurile transformate treptat din codri de aramă într-un miraj de argint. Aş rămane aici o zi, două, o veşnicie, în frunzişul acesta întinsă, căutând cerul ce-şi sprijină cupola pe trunchiurile – coloane şi pe care într-o nemişcare aproape perfectă frunzele galbene se lasă pictate în cea mai frumoasă epopee a toamnei noastre. Ştiu că mă priveşti acum şi lăsându-te purtat în călătoria noastră vei înţelege toate acestea.

Drumul continuă spre Munte, în Munte, în inima unui Ciucaş atât de iubit. Apropierea ne lasă fără grai, drumul şerpuit devine primii paşi ai unui vals ce se anunţă mai nesfârşit şi mai frumos ca oricând. Tânguirile toamnei de deasupra noastră se împletesc cu strălucirile iernii din depărtare, mirosul frunzelor arămii cu cel al zăpezii, pământul îngheţat de sub tălpi cu aburul cald.

Am început să urcăm, cărările să se deschidă sub paşii noştri, amintirile să tresară când o stâncă sau un copac ne şoptesc ai mai trecut pe-aici şi vei mai trece… De nu s-ar termina niciodată aceste şoapte, de vom putea reveni de o mie de ori pe cărările dragi şi de fiecare dată simţind aceeaşi bucurie a revederii şi a descoperirii totodată! Asta înseamnă să simţi viu, să te simţi ca făcând parte dintr-un întreg mai mare decât îţi vei putea vreodată imagina! Poţi îndrăzni şi muntele ştie să te primească şi să te poarte pe cărările sale. Răsplata nu va veni niciodată căci va fi deja acolo, în inima ta.

În poieniţă zăpada rece şi aspră aşternuse generoasă un covor lăsând totuşi iarba să strălucească aurie într-un soare ce se revărsa blând printre cetinile amorţite. Ne-am oprit. Printre ramurile copacului stingher legat parcă pe veci de tovărăşia mută a unei stânci se zărea un munte rece şi ca un miraj al vieţii – vârful. Cerul de-un albastru pur, nealterat cobora încet ca o cortină peste norul alb şi tăcut. Decorul contrasta atât de puternic între cele două viziuni complementare ale vieţii şi morţii: jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, iar sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală.

Izvorul mi-a amintit mereu că există o clipă când totul se naşte, că în acea clipă un întreg univers concordă asupra unui zbor eliberând din palmele sale pasărea nerăbdătoare să-şi întindă aripile… Poate ca ochii nu ştiu să cuprindă fiecare mângâiere de gheaţă a apei peste stânci, poate că sunetul cristalin al căderilor nu se lasă auzit în toate armoniile lui, iar cărararea lui şerpuită nu poate cuprinde într-o clipă de om povestea incredibilă de trudă pe care o poartă, dar o călătorie a început pentru totdeauna când pentru o secundă m-am oglindit cu tot cu cerul şi pădurea de deasupra mea în ochii lui…

Muntele e cuceritor în împărăţia soarelui şi e sublim în nebunia furtunii… - unul dintre gândurile care poate ne încearcă cel mai des pe munte. Am fi putut întreba: oare de câte ori să mai vin până când îmi vei dezveli splendoarea vârfului, până când norii şi ceaţa şi vântul se vor risipi şi mi te vei dărui? Dar aş putea îndrăzni să tulbur dragostea pe care astfel mi-o oferă ? Stiu ca e neegoistă şi sinceră, renunţând la fericirea lui de-acum întru numele fericirii mele de mai târziu, când cerul se va lumina pentru totdeauna şi zările nesfârşite mă vor îmbrăţişa până în ultima clipă a vieţii mele.

Dacă ar fi să am un vis veşnic, îţi mărturisesc, atunci mi-aş dori ca paşii mei să se piardă pe cărări albe, infinite, urmele trecerii mele să se acopere de zăpada ce se va scutura ca o tresărire uimită de pe ramurile verzi mângâiate blând de umerii mei. A ei cădere va fi definitivă, al meu zbor nu va lăsa decât o vibraţie îmbrăţişată de fiinţa muntelui. Brazii mă vor ascunde, întunericul va fi blând când soarele îmi va aminti că apusul lui înseamnă un nou răsărit, că mereu va fi altfel, că eu voi rămâne aceeaşi, iar clipele mă vor număra neobişnuit în sensul invers aşteptării…

Mi-am imaginat şi am trăit de multe ori ieşirea în lumină, dar de fiecare dată încântarea s-a revărsat peste mine parcă şi mai mult, iar muntele mă surprinde şi mă inundă până când inima mi se opreşte o clipă şi tot el e cel care o face să bată din nou, în alt ritm, necunoscut mie, dar nicidecum străin. Golul alpin îmi dezvăluie tăcerea lui cântată pe voci de coruri îngereşti pe care nu le aud, dar a căror vibraţie o simt în mine şi ştiu că nu e nevoie ca ea să se transforme în cuvinte. Orizontul mă atrage spre el ca o forţă nevăzută de absorţie şi îl simt cum se pierde în nori, cum se creionează blând de-alungul culmilor ce îşi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar sau punând regatului strajă turnuri de piatră, de stâncă cenuşie pe care vânturile şi ploile au scris istorii numai de ele ştiute.

Privesc în jur şi cuvintele nu mai aparţin acestui limbaj. Imensitatea albă devine un ocean de fericire, viaţa se simte respirând în toată această neclintire devenită absolut. Sub zăpadă simt pământul viu, pulsul lui, sub ramurile verzi îmbrăcate în zăpadă şi chiciură simt sevele calde alergând într-un dans haotic şi pasional, în singurătatea trunchiurilor moarte simt însuşi taina muntelui, a vieţii şi a morţii.

Soarele se înroşeşte brusc şi intră uşor în oceanul de nori gri şi grei. Vântul izbucneşte ca o dezvelire de pelerină albă a vreunui cavaler din timpuri de mult apuse. Îl privesc în faţă şi mă avânt în el cu paşii siguri, simţindu-i fiecare împotrivire, despicându-l în fâşii ce mă înconjoară despărţite pentru o clipă ca să se unească apoi şi să-şi continue zborul zglobiu. Îi simt zâmbetul când mă întorc să-l surprind şi vântul se arată timid şi inocent ca un copil care nu vrea decât să se joace şi da, aici e locul lui de joacă. Mă joc puţin cu el, îi las şuviţele mele de păr să le poarte, îi intind braţele să le cuprindă, inima mea s-o simtă bătând. E rece vântul acesta, dar ştiu ca muntelui îi place şi se simte ocrotit sub hoarda nebună a râurilor de aer. Aşa mă simt şi eu. Mă doare chipul, mă dor degetele îngheţate, mă doare încordarea picioarelor căutând echilibrul, dar sufletul! sufletul aleargă cu vântul în toate cele patru zări deodată inundat de o fericire nepământească…

Muntele meu, mă întreb şi-acum în extazul amintirilor, de ce-mi eşti tu cald în mijlocul vânturilor aspre? De ce ploile tale reci fac norii să coboare în mine, iar ceaţa mă lasă să te simt dincolo de simţuri? De ce împotrivirea ta uneori nu mă face să mă simt ca un intrus, ci dimpotrivă, ca un prieten, care dragoste fiind mai mare dacă nu aceea în care măştile sunt date jos şi frământarea sufletelor e împărtăşită în doi?

Soarele a apus. Coborârea începe. Întunericul se lasă, dar e doar un artificiu de decor. Ca nişte luminiţe nevăzute sufletele coboară muntele. Fericirea din ele, sclipirile din ochii lor caută în continuare crestele, culmile rămase în urmă, luna răsărită mare şi clară, orizontul însângerat din ce în ce mai puţin al asfinţitului. Dar paşii îndepărtându-se sunt doar finalul călătoriei şi cu cât coboară ei cu atât visul creşte şi devine din ce în ce mai mare, până când noaptea pădurii te învăluie şi te acoperă ca un braţ puternic şi cald sub care adormi şi dormi întru împărăţia viselor.

un popas de neuitat – pădurea de mesteceni

culori…

jos – viaţa ca o furtună, o împletire de piatra, suflete, urcuşuri şi coborâşuri, cărări, vârfuri, sus – cerul, imens, neclintit, definitiv, ca o moarte, ca o Linişte finală…

izvorul…

Varful Ciucas ascuns in nori…

padurea…

cararile…

soarele…

culmile ce-şi trimit visele în cer prin tulpina vreunui brad solitar…

lumina, linistea, libertatea…

apus de soare…

rasarit de luna…

__________________________________

Albumul foto Ciucas – un vis alb pe-aici…

Multumiri: Andrei D. pentru tura organizata, Andrei P. pentru melodie si… zambet

__________________________________

unui vis in doi,

“E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini,
şi miezul de lavă îl iau şi îl pun
sub creştet, şi tot nu adorm.
Şi, întruna,
din mine spre tine răsar şi apun. “

(Nichita Stanescu, Visul unei nopţi de iarnă)

_______________________

Multumesc A.P. pentru melodie :”>
Multumesc V&M pentru o clipa de vis.
Multumesc Muntelui ca m-a chemat sa indraznesc.
Multumesc Nichita pentru noptile de iarna ce vor urma.
Multumesc, inima.

Am amanat acest jurnal si nu stiu de ce am facut-o… O vreme m-am simtit coplesita apoi s-au ivit altele si altele si amintindu-mi am simtit ca mi-am tradat muntele. M-a primit cu bratele deschise la prima noastra intalnire alba, iar eu am dat gres nemultumindu-i la timp…

Dar sa incepem sa pasim usor prin zapada, intr-un vis alb care a inceput implinindu-se…

Am plecat din Sinaia spre Cabana Miorita intr-o zi de sambata, nu foarte prietenoasa, dar care se anunta cu ceva zapada pe inaltimi. Gandul asta numit zapada imi dadea niste emotii teribile. Ma intrebam cum o fi, daca o sa-mi placa, daca muntele imi va placea asa ingropat intr-o mare de alb, daca pasii mei vor stii sa paseasca… Poate pare o copilarie, dar am simtit ca e prima zapada din intreaga mea viata desi am mai experimentat nameti, chiar si-aici in Bucuresti

intersectand drumul pana la cota 1400, iarna era inca toamna sau toamna era deja iarna…

Inaintarea prin zapada nu mi s-a parut usoara, dar stiam ca e doar o chestie de obisnuinta. Bocancii alunecau caci paseam aiurea, crengile scuturau asupra-mi zapada rece, degetele imi inghetau putin chiar si in manusi. Cu timpul am descoperit unde gresesc si ca iarna nu-i deloc ca vara

pe poteca nu doar urmele noastre – mos Martin daduse si el o tura de dimineata,

Cu ceva popasuri la Cota 1400 si dupa ce am invins generoasa portiune de namol de pe drumul forestier, am reusit sa dibuim prin ceata Cabana Miorita, sa ne instalam comod in camere si sa ne pregatim de pranz. Zapada umeda si lipicioasa, vantul si ceata ne-au ingreunat destul de mult urcusul si pofta de mancare devenise proportionala cu efortul depus.

incet-incet parca se mai lumina cate o bucatica de zare…

Norul s-a lasat dus de vant si muntele ni s-a dezvaluit intr-o splendoare incredibila. Pana atunci nu vazusem mai nimic, dar acum mi se aratau Varful cu Dor, Valea Dorului, marea de nori, crestele Baiului in departare si m-au facut sa  raman uluita in fata unei frumuseti pe care n-o cunosteam inca. Oricate poze vazusem, oricate poze am facut si voi mai face, nimic nu se poate compara cu ceea ce vezi pe viu. Am hotarat imediat sa plec pe Varful cu Dor si nimic nu ma putea opri. Stiam ca nu e marcat urcusul direct si ca ceata se poate instala oricand, dar puteam sa urc si sa cobor pe aceleasi urme si nu era nici foarte departe. Cu rucsacul pregatit pentru orice si cu prieteni de nadejde alaturi am pornit. Trebuia sa incercam. Zapada era mare pe unele portiuni, neumblata, iar soarele se arata puternic si muntele cat se poate de generos.

Asteptarea. In zare, Varful cu Dor…

campul alb stralucea in soare ca o mare de diamante… extazul meu atinsese cote inimaginabile pe cand picioarele incepeau sa se obisnuiasca cu noile senzatii si chiar sa se bucure din plin de zapada…

de pe Varful cu Dor vedeam doua mari – una a cerului infinit, alta a norilor ce acopereau pamantul si ma simteam intre ele, fericita, apartinand inaltimilor, apartinandu-mi mie…

Am coborat cu greu. Am stat cat am putut de mult pe varf, dar apropierea norilor ne-a facut sa ne grabim caci vazusem noi ce inseamna ceata cand e sa insemne. Mi-am pierdut ochelarii de soare – destul de scumpi – dar nu-mi parea rau. Cand esti fericit si ai sufletul inundat de bucurie nu-ti mai pasa de lucruri ca acestea. Dimpotriva. Parca era normal sa las ceva in schimb muntelui dupa ce ma rasplatise cu atata frumusete. Si dupa ce am acceptat senina infima pierdere, ochelarii mi-au fost gasiti Desigur, Razvan m-a sustinut ca nu-i bai, iar Nico i-a si gasit, caci prietenii la nevoie se cunosc.

coborand, ceata se reintorcea ca si vantul rece si aspru…

am ramas sus pe muchie deasupra Cabanei Miorita pentru un apus ce nu mai are nevoie de cuvinte…

doi ochi privind in zare ascunsi tainic sub sprancenele de gheata,

Seara la cabana a fost animata si vesela, plina de povesti si de voie buna. Intoarcere era conditionata de vreme si a doua zi nu s-a lasat deloc mai prejos: ceata cat cuprinde, vant, frig, dar mi-e prea drag muntele chiar si asa cuprins de toate furiile naturii incat n-am simtit nimic din toate astea. Am vazut cum e sa mergi pe platoul Bucegilor fara sa ai habar de ce e in jurul tau, sa vezi doar marcajele si sa te ghidezi doar dupa harta. Am mers pana spre Cabana Piatra Arsa si de-acolo am continuat pe traseul spre Valea Stanii. Ninsoarea s-a transformat in lapovita si ninsoare si apoi chiar in ploaie. Dar asta nu te putea opri de la admirarea frumusetilor si abruptului poate doar putin sa te impiedice sa faci poze. Insa Micutza si-a mai gasit timp si pentru asta

zada ingalbenita si incremenita de venirea brusca a zapezii…

pata de culoare dintr-un univers alb – o gentiana curajoasa…

jos la poale, ne astepta toamna…

Tura organizata de Razvan Ilie pe Carpati.org (17-18 octombrie 2009), caruia ii multumesc pentru initierea pe zapada, pentru sfaturile utile, pentru fluierul de metal daruit si mai ales pentru cateva reguli de conduita pe munte pe care sper la randul meu, sa le transmit mai departe.

Mai multe poze, pe-aici.

Apus de soare
în mare
de munţi şi de nori;
şi norii
în valuri
se rostogolesc,
coboară din munţi
în alte mări
dincolo de creste,
prin abrupturi şi văi.

Rămân sus
învelindu-mă
în albastru şi vânt
cărarea albă mă vrea
neumblată
din mine
începând.

Sunt doar eu
şi mi-e dragă furtuna,
lumina
din obscurul de după;
aştept
şi mă ţin de cer
şi de mine
cu-o cealaltă mână.

E o Clipă.
Clipa.

O încremenire şi-atât
bătrână cât muntele
brăzdat,
viscolit.

Nu mai e mult
- o viaţă de soare -
până când
voi răsări
în marea de sus
apunându-mă-n
Mare.

__________________________

ORTODRÓMĂ s. f. drumul cel mai scurt dintre două puncte ale sferei terestre. (< germ. Orthodrome) conform sursa.

In Ultimul Hotar: Fagaras am vorbit despre raceala si indiferenta acestui munte in tonuri mai mult decat neprietenoase…

“Fagarasul mi s-a infatisat sumbru si rece. Cu adevarat de piatra. Muntele asta nu zambeste nici macar amar. Are buzele inclestate. Sa iubesti Fagarasul inseamna sa fii tu insuti piatra. Stiam asta, de aceea ne-am intalnit exact cand trebuia…”

si-am tot tinut-o asa… dar simtind asta din prima clipa am facut ceea ce stiu eu mai bine: l-am infruntat. Cu cat s-a tinut mai tare cu atat am incercat sa-l privesc mai bland. Cu cat m-a alungat cu atat i-am intrat in suflet… Eu stiu asta si el stie. Stim amandoi ca voi reveni.

La fel de intransigent si batran el, la fel de vioaie si toleranta eu.

Dar mai bine las imaginile sa vorbeasca…

OLDER Posts