Am răsucit cheia şi-am intrat. Mirosea a aer închis. Au trecut 9 zile de când am plecat. Am deschis uşile una dupa alta şi nu pot descrie cât de bine m-am simţit revenind acasă. Mi-am udat florile. Realizez că va trece cu timpul, că locul însemnat e cu totul altul decât locul unde dormi, e normal să fie aşa, dar atât timp cât există acest sentiment vreau să mă gândesc la viaţă şi nu la moarte, la speranţă şi nu la dezamăgiri, la dragoste…
P.S. Nici nu aveţi habar cu ce m-am întors din deltă
Nenea Fane zugravu’ e un omulet de treaba pana la urma, caci ce bai are imaginatia mea bogat de rautacioasa cum ca burta il face mai mult rotund decat mic cu urarile si incurajarile pe care mi le-a spus de dimineata, asa ca de ramas bun. Omu’ mi-a zis ca sunt curajoasa si ca am vointa, da’ eu nu stiu cum a tras el concluzia asta din moment ce ii deschid usa la 7 si fug repede la somn. Nenea Fane zugravu’ mi-a facut calculul pentru bucatarie si mi-a mai cerut, ceva, cat oi vrea da si pentru tavan. I-am zambit si i-am spus eu intotdeauna platesc. Am iesit, am agatat dupa mine si doi saci de moloz adunati la usa si mi-am inceput ziua.
Tipul ciudat de la ziare mi-a dat o Dilema Veche si cum un avion mic de lupta a sagetat cerul, am ramas amandoi cu mainile intinse o clipa, eu cu banii, el cu ziarul. Apoi, fara avion, am continuat miscarile ca intr-un film cu robotei.
Azi-noapte, tarziu de tot, fumam un Malboro pe balcon, toate luminile din blocul vecin erau stinse, iar haita de caini dormea imprastiata si tolanita in parcare. Ce chestie imi spuneam, asta e un moment in care nu se intampla nimic, dar pe care mi-l voi aminti toata viata…
Ma dor mainile, dar le spanzur peste taste si scriu,
de ce naiba mai vreau sa mai si scriu, nu stiu,
as putea avea degetele luxate, rupte, eu le simt, cat MAI simt,
doar tepene, amortite, umflate
si nu-mi aduc aminte ce s-a mai intamplat intre mine si pereti in ultimele ore,
tot ce stiu e ca nu intelegeam DE CE
a trebuit sa muncesc in viata asta CHIAR pentru toate,
de ce sub lucrurile care-mi plac se afla intotdeauna ceva urat, ceva murdar,
ceva cu care trebuie sa lupt
si am vrut sa-mi descarc MACAR ciuda si sa plang,
dar nu mai era loc si pentru lacrimi de atata PRAF
cum nu mai e nici pentru PUNCT…
*
Doar uneori in prag de amurg
Nu mai conteaza cat esti de-obosit.
Nepastor isi vede de drum,
Fuge pionul ca un nebun.
La oglinda nu mai stau
Nu aud in ea nimic.
In nimicul mut doar umbre prind
Ce-n surzimea lor ma mint,
Ore grele vor veni si sub ploi
M-or scalda un anotimp
Drumuri de noroi.
Întotdeauna am avut o părere bună despre munca brută. N-am optat neaparat pentru ea din moment ce am hotărât să învăţ bine şi să plec de la ţară, dar am găsit în ea acele momente de introspecţie sinceră de care orice om are nevoie.
Ce mai tura-vura, de trei zile-ncoace, gura-mi tace, mâna-mi face, iar gândurile rumegă în liniştea interioară pe care munca o creează tocmai prin zgomotul fizic din exterior. E foarte interesantă senzaţia care te cuprinde, cu cât munca e mai grea, cu-atât munceşti mai cu îndârjire…
Munca e una dintre posibilităţile apropierii cu adevărat de lucrurile din jurul nostru; cum altfel mi-aş fi cunoscut pereţii centimetru cu centimetru dacă n-ar fi trebuit să dezlipesc încăpăţânatul tapet sau dezonoranta humă?! Abia acum pot spune că-mi întâlnesc casa… şi mai e muuuuuult de muncă
***
… şi simţeam fericirea invadându-mă când ne priveam zâmbind în pauzele de şpăcluit, aşa murdari, aşa prăfuiţi, făcând haz de necaz sau chiar umor… când ne simţeam atât de NOI…
Ar fi multe de spus, dar ce mai sunt cuvintele când în liniştea şi străinătatea celor patru pereţi am strâns-o în palmă şi am colindat dintr-o parte în alta, stingând şi aprinzând becurile în urma şi-naintea mea, căutând cu ochii ceva nevăzut, dar îndelung aşteptat, bucurându-mă matur şi simplu şi hotărând să nu (mai) plâng, ci doar să mă las trăită de momentul când ei au plecat, când eu am rămas închizând uşa mea în urma lor, închizând cheia mea în palma mea…
Pereţilor mei doar atât: obişnuiţi-vă cu mine!
So, i’m going home
I must hurry home
Where a life goes on
We’re too old to make a mess Dreams will keep me young
Old enough to stress
Only mirrors tell the time
So, i’m going home
I must hurry home
So will my life go on
P.S. …căci trebuia să existe unul şi simţeam nevoia să-l şi spun în contextul celor de mai sus: printre primele lucruri pe care le voi face voi schimba uşa cu totul, dar aceasta după ce mă întorc de la munte…
Cadoul pentru ziua mea a venit mai devreme anul acesta, mi l-am facut singura: o casa.
Inca nu realizez, parca nu s-ar fi intamplat nimic, apoi brusc ma bucur pentru o secunda dupa care imi revin si iar ma trezesc bucurandu-ma si tot asa…
In timp ce semnam Contractul, de fapt 7 contracte, ma uitam la mana mea tinand pixul acela si abia m-am abtinut sa nu plang si cum era o gramada de semnat… abtinutul asta a fost crancen.
Mai multe va mai spun altadata cand vor fi mai multe cuvinte la indemana, deocamdata insa nu-mi vine sa cred ca exista cu adevarat un… ACASA.
