ziua femeii

Nu am scris nimic de Ziua Femeii. Am acest sentiment că în zilele „celebre” de peste an inspirația îi vizitează și pe cei care comunică public mai puțin de felul lor și-atunci mi se pare fair-play să fac un pas în spate, să fie mai mult loc. Încurajez exprimarea, e un exercițiu bun, căci deși vedem mulți și pestriți pe facebook, să știți că ăi mai mulți sunt doar cu ochii pe noi/voi (sic!).

Nu am scris nimic de Ziua Femeii și pentru că ziua femeii ar trebui să fie în fiecare zi, așa cum ar fi și a bărbatului, a copilului, a omului în general. Nu sărbătorite cu atenții sau cadouri, ci cu respect și înțelegere, ascultându-ne unii pe alții, ridicând ziduri de încredere. Dar sunt total de acord că mulți dintre noi nu spunem te iubesc în fiecare zi, ne inhibă mersul pe stradă cu o floare în mână, ne emoționează până la stângăcie înmânatul sau primitul lui cadou, astfel că ne ajutăm de o zi festivă pentru a face ca toate aceste gesturi să curgă mai ușor.

Nu m-aș fi hotărât să scriu nici azi dacă nu s-ar fi strecurat în cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, gustul liniștitor de femeie liberă. Da, sunt o femeie liberă, de câțiva ani tot sunt, și cu toate că e o normalitate, mai am uneori tresăriri „băi, ce bine e!” și apoi sunt invadată de căldura recunoștinței.

Fiind o societate românească în veșnică tranziție spre acceptarea de sine, femeie liberă poate duce cu gândul la o mulțime de lucruri, doar avem o imaginație bogată și un evantai de prejudecăți care reacționează instant și nu ne lasă să ajungem la zenul suprem: „stai să cujet”.

Mă simt liberă și în același timp în stare de continuă eliberare de când am lăsat în spate, una câte una, încătușările mentalităților daco-slavo-mioritice. Nu mai simt obligația de-a fi în rândul lumii și, mai important, înțeleg să nu o transmit mai departe fiicei mele.
Prefer oricând atitudini pro civilizație, gândire, principii, încredere în sine, corectitudine, civism, egalitate de sex etc. decât supunerea implicită de rușine și vină (că sigur ai făcut ceva rău din moment ești atipic în turmă), alimentată de pițigăiata gură a lumii, de datul din cap dezaprobator al celor ce au răbdat de toate (ori tu ești un mucos ce le datorează continuarea tradiției pentru ca tot ce li s-a întâmplat să pară normal), de frica unui individ sau chiar a unei instituții, de pleiada superstițiilor care ține loc de credință în cele mai multe cazuri, aceasta din urmă accentuând dramatic caracterul ipocrit, cu două fețe, al națiunii.

Să dau și câteva exemple. Cel mai bun lucru din prima parte a vieții mele a fost să divorțez, să admit că dragostea fără respect nu se poate, că ce se întâmplă pe lumea asta rămâne pe lumea asta, iar Dumnezeu, dacă există, nu și-ar dori căsătorii nefericite (iar gelozia naște monștri de-a dreptul pentru ambii parteneri, scoate ce e mai urât la suprafață – e primul semn că ar cam trebui să lași baltă o astfel de relație). Și am pierdut enorm de mult timp luptându-mă cu mentalitățile zdravăn înrădăcinate în viața de la țară unde se suferă în tăcere de rușine, cu toate că tot satul știe ce și cum. Al doilea cel mai bun lucru a fost să realizez ce am greșit eu cu adevărat și ce au greșit alții, iar de aici a rezultat și o concluzie: când ne simțim vinovați mai mult decât trebuie, greșim și mai mult.

O altă mentalitate neaoșă păguboasă e că bărbatului i se permit multe, femeii nu. Nu zic să fie invers, ci doar cinstit. Când pornești la drum alături de un om care nu crede așa, ci că suntem egali în fapte și gânduri, abia atunci te lovește în piept aerul proaspăt a ce-ar trebui să fie viața de cuplu. Aici ajung și la netradiționala mea familie a ultimilor opt ani, una care are tot ce îi trebuie, una pe care nici apariția copilei nu a trimis-o la primărie, cum se face, pentru că așa am simțit noi și mi s-ar fi părut de-a dreptul ipocrit să o facem pe bază de motiv. Căsătoria, ca și florile în dar, ar trebuie să fie o formă de omagiere a dragostei și nu să repare o problemă.

Acum, poate urmează un șoc pentru mulți dintre voi, dar nici copila nu am botezat-o. Noi nu mai practicăm ortodoxismul, iar religia mi se pare o opțiune personală, spirituală și nu o înregimentare de mic, eventual o spălare de creier. Poți învăța un copil despre iubirea de semeni, despre cum să nu furi, să nu minți și fără amenințarea ajungerii în iad, chestie care pe bune, nu funcționează, uitați-vă în jur… Apoi, nici oferta bor-ului nu e tentantă, e un univers închis, misogin, unde bărbați cu liceu ajung preoți după o însurătoare grăbită, unde femeia lăuză e murdară, la fel și cea la menstruație (dar venirea pe lume a unui copil e minune curată), unde cazurile de binefacere sunt rare și cu atât mai mult de apreciat, unde pe ruinele bisericilor de patrimoniu suspină ploaia în lipsa acoperișurilor aurite ce preferă coloși de beton, unde politicienii corupți pupători de moaște sunt primiți cu onoruri, unde la școală elevii sunt șantajați emoțional cu ora de religie (cum să lipsești când toți colegii sunt acolo? cum să ratezi o medie de zece?), unde duminici întregi evangheliile strigă surde despre iubirea de semeni, iar creștinul își lasă ultimul ban să cumpere rugăciunea unui acatist – în realitate să cotizeze pentru noua casa poporului, numită și catedrala mân(t)uirii – însă nu mai are pentru un bolnav aflat cu adevărat în nevoie, unde ce să mai, biblia zice una și practica bisericească e alta. Veți zice că sunt pornită pe biserică, dar nu mai sunt, privesc doar cât de mare e caracatița ce influențează tot ce mișcă în țara asta: cultura, educația, socialul, politicul, o arăt cu degetul și nu-mi înrolez copilul. Cum să ducă la ceva bun o religie de tip promisiune: greșești cât vrei, te spovedești și o iei de la capăt! Păcat de adevărații creștini, oameni cu suflet bun și decență, dar atâta vreme cât își tolerează conducătorii spirituali (doctrina le cere asta, în mod convenabil) nu fac decât să contribuie la apusul ortodoxismului, chestie firească având în vedere că până și zeii antici sunt azi statui și pe vremea aceea nici nu era internet.

Cos, spăl, alerg în zilele de sărbătoare – și am avut ceva de luptă cu superstiția asta! Dacă vă simțiți intrigați, v-aș ruga ca la următoarea zi de roșu în calendar să luați o carte despre viețile sfinților, să vă petreceți ziua citind despre „sărbătorit” și să aplicați ce ați învățat bun. Căci așa face un bun creștin, nu?!? Tradiția vă dictează altceva? Accept asta, dar țineți pentru sine, din câte știu nu se face o laudă din cât de credincios ești. Ori tradiție înseamnă și multe alte lucruri deja uitate, cum ar fi un lucru de mână (ciorapi de lână lucrați la cinci ace) sau o mâncare tradițională („rațe” din sfeclă umplută cu nucă) sau făcutul colacilor pentru o pomană (și prescure însemnată cu pristolnic), purtatul unei cămăși vechi cu vâlnic sau oprege la o zi mare (acum le zice „trențe” și zac în poduri în așteptarea unui samsar) etc.

Am eliminat tot felul de superstiții, astea au fost cel mai ușor de înlăturat pentru că nu au o bază științifică, dar care devin gesturi reflex. Apoi au urmat lucrurile pe care le făceam din automatism, că așa am pomenit. A fost suficient să mă întreb „de ce” ca să scap de ele.

În fine, toate astea și multe altele mă fac să mă simt o femeie liberă, mai aproape de timpurile pe care le trăim decât de trecut. Probabil pe vremea comunismului ajungeam la răcoare pentru opiniile mele politice – s-ar fi spus că sunt cu gura mea și-mi merit soarta și aș fi fost ăl mai tare căinată tocmai de turnătorii care dau bună ziua zâmbind. Probabil nu, eventual făceam copii ceva mai repede (că la 35 aș fi fost ori babă ori stearpă) și aș fi avut o non-existență cu maxim poză pe panoul oamenilor muncii și cu caiet de poezii ascuns în ăl mai adânc colț din dulap, unde mi-aș fi notat sumbru și-n vers alb, criptat, la ora aceea din noapte când toate treburile sunt gata și bărbatul e la schimbul trei, lașa luptă interioară.

Poate întrezăriți o oarecare ușurință în aceste rânduri, o aroganță sau o atotsuficiență, nu asta mi-e intenția, ci doar că se poate și altfel (acum e drept că la aproape treizeci și șapte de ani sunt la jumătatea vieții…), să nu credeți că e facil să te dezgolești de niște haine care nu sunt ale tale, dar care ți s-au lipit de carne de la atâta presiune socială. Sunt multe întrebări, multe momente de îndoială, multă frământare interioară. Și nu ești cu nimic mai breaz că îți trăiești viața după cum crezi tu că e mai bine, e doar firesc. Te scutește de multe bătăi inutile de cap, dar și de corvezi sociale protocolare.

Te simți liber și asta dă dependență.
Te simți liber și pentru că în fiecare zi trebuie să faci ceva pentru a rămâne liber.

10 Comentarii

  • Claudia, te admir foarte mult pentru ce ai scris aici, pentru ca ai ales sa trăiești asa cum simți tu, nu după cum dau tonul cei din jur.

    Sunt de acord cu tine, nimic nu mi se pare mai ipocrit decât sa faci ceva pentru ca asa fac toti si nu poti sa nu fii si tu in rand cu lumea. 

    Din pacate in societatea românească mai trebuie sa treacă cateva generații pana la o înnoire completa a mentalității, exista încă multe prejudecăți și parca nimic nu funcționează mai bine ca spiritul de turma.

    Stii, unul dintre lucrurile care ma fac sa ma simt confortabil printre francezi, deși au și ei, fireste, defectele lor, este ca au totuși o mentalitate ceva mai deschisă si ca aici fiecare isi traieste viata dupa bunul plac, asa cum simte, fara sa il intereseze ce crede sau cum face unul sau altul. Si apoi nici pe cei din jur nu-i doare prea tare de tine, oamenii sunt mai individualisti, nu obisnuiesc sa se ingrijeasca de capra vecinului. Familia pe care noi o numim netradițională a devenit între timp tradiționala. Căsătorii dintr-acelea cu nunta mare, biserica și nasi sunt foarte rare, majoritatea o fac (dacă o fac) fara sindrofii absurde, doar pentru ei, nu pentru a fi in rand cu lumea. Sa trăiești in familie, sa ai copii, casa, lucruri in comun, credite la banca, dar mai cu seama dragoste si intelegere, e cât se poate de normal și fara act. La fel și sa spui stop și sa pleci atunci când nu mai merge, fără rusine sau vina.

    Cat despre partea religioasa, sunt de acord cu tine in ceea ce privește BOR, e doar o mașinărie de manipulare in masa, Dumnezeu și spritualitatea nu mai au nici o legătura cu ea. Partea trista este ca ii merge, și chiar foarte bine, văzând cati adepți are. Am fost o persoana destul de religioasă cândva. Astăzi nu mai practicam nici noi ortodoxismul, eu chiar am ajuns sa ma întreb dacă nu cumva am devenit atee. Am realizat ca in străfundurile mele rămân totuși creștina, doar ca viziunea mea asupra religiei este alta. Desigur ca și practicile BOR m-au făcut sa ma îndepărteze și sa caut răspunsuri in alte părți. Erika este catolica, botezată la biserica din oras, fost alegerea noastră, oferta lor mi s-a părut mai buna și Papa mai simpatic 😂.

    Imi place ca aici biserica nu are un rol atât de activ și pronunțat in societate, nici in stat. Nu numai ca majoritatea nu este practicanta, dar este si atee. Copii sunt botezați doar dacă familia este practicanta, altfel sunt destui nebotezați. Exista chiar o varianta drăguța de botez “civil”, la primărie, o ceremonie simbolica, fără nici o implicație legală ori contractuala, doar cu familia și unul sau dou nași aleși de părinți.

    • Ei, Larisa, mi-ai dat câteva motive pentru care să îi admir chiar și pe francezi!
      Știi ce am observat? Că și românii au devenit tot mai individualiști, doar obiceiul de-a da cu gura a rămas, însă cu fapta… fiecare pentru el.

      Cât despre obiceiuri… ar fi și culmea să mai ridice careva pretenții în timp ce, în România, nunțile de la sate nu s-au mai păstrat, iar tendința generală e spre imitarea nunților catolice din filme 😀
      Încă se mai aud voci care spun că „vaai, copilul nebotezat se îmbolnăvește” sau mai știu eu ce, dar nu e ca și cum cei botezați nu sunt bolnavi. Superstiții pe bază de frică și de ce-or zice neamurile…

      Un exemplu: când eram eu mai mică, era o vorbă că pe copilul nebotezat să nu-l plimbi/duci de-acasă cât să treacă peste o apă, cu alte cuvinte să nu ieși din sat cu el. Și mulți, dacă aveau un drum la oraș de făcut sau la un spital, botezau repede copilul pe fugă, dacă mai era și bolnav îl „tratau” cu o băiță în biserică, indiferent de anotimp… Sper că între timp a dispărut tâmpenia asta, cu toate că de curând am auzit și orășeni școliți care au botezat copilul ca să poată pleca de-acasă…

  • Claudia, citesc de fiecare data cu drag si admiratie ceea ce scrii. Ai dreptate si un stil foarte cultivat care imi place. Eu traiesc in Germania dar vin in Romania. As dori sa te cunosc.

  • Exista BOR pentru ca exista supusi si supusi pentru ca exista BOR. Eu cred ca mai peste tot exista o schimbare de paradigma privind relatia biserica-om, doar ca difera viteza lepadarii (maxim o generatie si biserica ajunge muzeu). Crestinismul se acomodeaza usor cu orice marsavie umana. Doctrina iertarii gratuite este in contradictie cu orice este demn si frumos. A nu se confunda biserica cu credinta. Poti crede in Dumnezeu, Buddha sau pisica; libertatea de a crede. Cum era, budismul nu promite nimic, dar ofera, crestinismul promite totul, dar nu ofera nimic. p.s. Imi place stoicismul tau, la vara daca deschideti topic-uri din ciclul “filozofie pe poteca”, vin si eu! :))

  • Corect ! Si eu tot asa am gindit ! Toate celebrarile astea sint forme de dresaj pavlovian ! Am iesit din tangoul asta socio-manipulativ de multi ani . Cum te nasti ti se da un nume,name ,nombre ,number ,utilizat si apelativ ,ti se adauga un petic de hirtie numit “persoana fizica ” ( moarta , fizic se refera la fara viata , in opozitie cu biologic , cu viata ) iti creaza un numar CNP de sclav , apoi te scufunda /boteaza /vathmos ,ineaca / in apa Comertului maritim roman – Maritime Law C’setui Que Vie cu o religie -relegatio -contract fraudulos intr-o organizatie obscuro mistico inselatoare populata de fel si fel de escroci minabili , apoi te trimit la scoala nu ca sa te ilumineze ci ca sa te dreseze si mai tare ,sa te formeze sa fi un bun sclav obedient sa accepti sa fi exploatat sau chiar iti dai viata pentru Corporatia in administratia teritoriala in care printr-un fluke te-ai nascut ..Sintem constiinte , asta-i tot !
    http://www.expertinalllegalmatters.com/cestui-que-vie-trusts

    • Unii oameni, de fapt cei mai mulți, au nevoie de acest dresaj, au nevoie să facă alții regulile, să pună alții presiune, ca să nu trebuiască să ia ei decizii de fiecare dată, ca să aibă o scuză universală atunci când lucrurile nu merg bine.

  • Tu stii ca te iubesc da? 🙂 Ai scris exact asa cum gandesc si eu; uneori ma simt vinovata (reflex stravehi 🙂 ) ca traiesc intr-o societate deschisa, fara presiunile sociale de-acasa. Si eu m-am lepadat cu greu de multe idei si praguri bine infipte in mental, mostenire educationala, rusine, ce zice lumea, nu vorbi, taci, nu e locul tau…. Am inceput procesul asta acasa si il continui aici. Si eu ma mir uneori cand constat ce bine e sa fii libea – iar asta nu stirbeste nimic din nimeni, din libertatea nimanui, nu ameninta nimic tradtional, cred cu tarie ca traditia insasi este un organism viu, care evolueaza, creste, se leapada de fals si se redefineste perpetuu fara a-si pierde cu adevarat esenta – adica ceea ce este profund uman.
    Te imbratisam din departari inca inzapezite 🙂
    Lumi

    • Uite de-asta se-adună oamenii și la capătul lumii și peste mări și țări, Lumi dragă!
      Și eu vă îmbrățișez și vă trimit un strop de căldură, cu toate că și pe aici se mai anunță un val de frig, unul de fulguială, însă nu mă plâng, am văzut și cum arată iarna adevărată 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *