vaina i MIR

Stiu. Lipsesc literele chirilice. Altfel ati stii ca e un titlu rusesc al unui roman pe care daca-l si traduc o sa spuneti da, am auzit de el.

Razboi si pace.

Nu am fost o ignoranta. Am devenit una.

Pentru ca bulevardele sunt mai largi decat ulitele si pentru ca cimentul inlocuieste noroiul. Pentru ca visele de fetita balerina sau de actrita care-ar putea recita Luceafarul cu lacrimi de emotie si durere s-au pierdut pe coridoare de camin in zboruri de canar galben.

Orasul m-a invaluit cu tentatii banale si colorate… nu le voiam dar le-am lasat sa ma amageasca, sa ma intristeze, sa-mi arate cat de mica sunt. Si nu eram. Atunci nu… dar pasii mei apasati si simpli au invatat cadente de tocuri izbite-n piatra. Si privirea a coborat din zari pe ziduri cenusii, de pe ferestrele luminate slab pe cele pline de umbre. N-am mai regasit incet incet mirosul ierbii nicaieri.

In prima zi… mergeam spre Locul spre care nadajduisem de cand ma stiam si nu eram deloc mica. Toate erau inalte, largi, imense… eu si mai mare. De sus priveam lumea de jos. Strigatele unei femei peste un cadavru nu vor fi uitate niciodate. Capul unui betiv poate, cu un ochi ramas deschis spre ceva numai de el stiut, capul acela in balta aceea de sange. Nu eram speriata deloc. Era moartea. Ne priveam, m-am oprit. As fi mangaiat-o pe femeia aceea. N-am facut-o. Ma rugam doar ca cineva s-o faca in locul meu. Nimeni nu se oprea. Nu aveam ceas, telefon, nu erau ceasuri, dar stiam ca eu TREBUIE sa ajung UNDEVA. Si am mers mai departe.

In prima zi… intersectie mare. O femeie nebuna urla din rasputeri in tot felul de limbi straine. Recunosteam franceza si ceva rusa, engleza… poate spunea aceeasi fraza. Nu, n-o spunea. O URLA. Lumea se uita o clipa si ocolea temandu-se. Nu ma inspaimanta cum arata, desi privelistea era infioratoare ca a unei scorpii de babe din Ispirescu. M-am oprit si eu. Era nebunia. Ne priveam. As fi vrut s-o mangai pe femeia aceea, sa-i spun ca nu inteleg ce vede, ce simte, dar ca as putea incerca. N-am facut-o. TREBUIA sa ajung in ALTA PARTE. Si am traversat.

Alte zile. Pereti murdari. Gandaci. Multi de tot. Certuri, dialoguri stranii. Prezente straine, nebune, infricosatoare. Nu exista teama. Coli galbene, pixuri proaste, cifre, demonstratii. Munca pentru bani. Bani pentru trait doar, nimic mai mult. Oras cenusiu si eu din ce in mai indignata si mai mica. Noaptea pe strazi cu tramvaie demult retrase. Singura, da! dar visele mele nu erau singure. Inca existau, dar se opreau in fata usilor si nu indrazneau sa bata.

Am schimbat  sudoarea din soare si camp prafuit de porumb care-mi purta sufletul de-asupra spicelor si care nu ma obosea niciodata intr-una care m-a vandut. Nu stiu cui, dar nu mie… Parca nu mai trebuia sa ajung NICAIERI. Eram ACOLO si era de-ajuns. Am ridicat uimita ochii intr-o zi si-am zis: patruu? nu se poate sa am restanta! Nita, profesor de algebra, cu parul alb, putin ondulat m-a privit bland -Te duci la mare la vara? – Nu. -Atunci iti dau cinci daca nu treci pe-aici in drum spre mare.

Mare, vara, cinci. M-am vandut. Nu, nu mergeam la mare, dar cea care urcase cu un an in urma in tren cu o valiza mica, dar cu vise cat tot satul ei, n-ar fi acceptat! Ar fi spus Nu, nu mi se cuvine!. A spus, dar nu cu destula forta cat sa se auda. A tacut. Am tacut.

Ani. S-au dus apoi ani… Tradari, sentimente murdare, iubire oarba, uitare de sine… Din cand in cand, revedeam satul… alergam pana sus de tot… dar pasii nu mai puteau sa duca alergarea. Nu mai gaseam timpul in care sa ma pierd doar privind zarile, muntii, orasele inchipuite de pe vremuri. Visele incet incet nu mai indrazneau sa ma traga de haina. Haina ma imbraca tot mai strans si mai scurt. Intinderea de acolo nu mai era cea mai mare… eu veneam dintr-alta si mai mare. Priveam de jos lumea de sus.

Vaina i mir. Citita in graba, la o varsta la care era mai important sa inapoiezi o carte decat s-o citesti doar pe  jumatate, dar s-o CITESTI. Apoi insufletirea de la bacalaureat cand auzind – Un antonim pentru VAINA? am raspuns cu un entuziasm nebun:– MIR! Fericire. Nu m-au oprit decat vocile care probabil nici nu citisera romanul… pentru ca incepusem sa le spun intr-o rusa slab stapanita ce intelesem eu de-acolo. Dar cate le-as fi spus!

Nu a fost prima data cand m-au oprit sa le SPUN. Cu timpul am invatat sa astept sa mi se ceara. Cu timpul am incetat sa mai cer.

Si iata-ma azi, trezindu-ma incet, uimita, speriata. Lumea a stat in loc, dar eu am devenit tot mai mica.
– …mi-era profesor Moisil pe vremea aceea, aud un batran prezentabil spunand asta cu sufletul plin. Ii simteam vibratia din glas, demnitatea, onorul.
Parca am auzit de el. Si apoi un chicot. Ea-viitor inginer. A spus asta, apoi a mai ras o data. Ochii ei goi ma scarbeau, gura ei ma silea. PARCA a auzit. Parca?

Am coborat. Am calcat intr-o groapa. Noroiul e din plin peste tot. Un noroi mai murdar si mai adanc decat cel de pe ulitele infundate de urme grele de vite. M-a lovit unul cu-o geanta… aud scuzele, ii zambesc: Nu-i nimic. Se mira ca zambesc. Si eu.

Traversez. Cumpar tigari: -Cele mai slabe tigari, va rog! Mi-a dat cu scarba Kent 4. Pana si eu stiu ca nu sunt cele mai slabe. Ce mai conteaza. Ii multumesc oricum fara sa ma doara gura. Fara sa astept cu placere. Care nici nu vine. Alee strampta. Liftul plin de fetite. Rad, se fastacesc. Asteapta ceva, se simt incurcate de prezenta mea, dar le spun Nu va grabiti! Astept sa urce, sa-si faca loc. Rad. Un ras atat de curat. Isi tot cer scuze. Doamne, as fi vrut sa am buzunarul plin de bomboane! Ma mir ca nu-i asa. Ma mir a tristete.

Intru… pereti murdari. Si un singur gand. Vaina i mir.
Razboiul s-a terminat.
Pacea? Ar putea incepe.
Sunt pregatita? De cand ma stiu!
Fericire? Da.
Lacrimi? Da.
Liniste? Da.
Si mult TIMP sa (ma) reCITESC.

Viitorul apropiat – fiul ratacitor se intoarce acasa.

2 Comentarii

  • Pai… reluam un dialog din autobuz in care contrasta dureros sentimentul de respect si de onoare al unui fost elev al lui Moisil (la randul sau profesor universitar) cu atitudinea unei studente care “parca” auzise de acest Moisil…

    Ignoranta doare, mai ales cand lupti sa iesi din ea, cand oferta “lumii usoare” e cu mult mai tentanta decat cea a singuratatii / singularitatii si adevarului….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *